ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2593/2006
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2593/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 449/CA/2005,
Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, precum și
pentru cauze de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția
inadmisibilității acțiunii invocată de pârât și ca nefondată, acțiunea în
contencios administrativ privind pe reclamantul D.G., în contradictoriu cu
pârâtul Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” - Consiliul
Superior de Medicină Legală.
Pentru a pronunța această soluție,
instanța de fond a reținut că măsura sancționării reclamantului constituie act
administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, chiar
dacă nu îmbracă forma unei decizii, întrucât reprezintă o manifestare de voință
unilaterală a unei autorități publice care dă naștere unui raport de drept
administrativ; acest act este cenzurabil de către instanța de contencios
administrativ, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Pe fond, curtea de apel a stabilit
că sancțiunea suspendării calității de expert, este proporțională cu gravitatea
abaterilor săvârșite, respectiv efectuarea unei expertize medico-legale, cu
încălcarea art. 32 din O.G. nr. 1/2001, modificată și completată și a art. 27 alin.
(1) lit. b) și art. 30 din Ordinul Ministerului Sănătății nr. 1134/2000,
expertiză ce a fost folosită într-o cerere de întrerupere a executării pedepsei
privative de libertate. Cât privește durata suspendării, s-a reținut că în
ședința din 7 iulie 2005, pârâtul a stabilit ridicarea sancțiunii aplicate.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs în termen legal, reclamantul, invocând în motivare, prevederile
art. 304
1
C. proc. civ.
Recurentul susține că hotărârea
primei instanțe este nelegală, întrucât:
nu a observat că măsura dispusă
de Consiliul Superior de Medicină Legală nu are temei legal, iar decizia prin
care a fost adoptată, nu cuprinde elemente formale obligatorii, de exemplu
durata măsurii, nu arată calea de atac și nici termenul în interiorul căruia
poate fi exercitată, iar exprimarea este confuză.
a
interpretat greșit actul medico-legal, pentru întocmirea căruia a fost
sancționat recurentul, stabilind fără temei că acesta constituie o expertiză
medico-legală. De fapt, actul incriminat reprezintă o opinie a recurentului,
emisă ca răspuns la solicitarea unui cabinet individual de avocatură,
referitoare la o expertiză medico-legală incompletă efectuată de Comisia de
amânare/întrerupere a pedepsei din cadrul
Institutului de Medicină Legală
„Mina Minovici” București.
Ca o consecință, este greșită, mai
arată recurentul, și concluzia instanței, referitoare la faptul că acesta a
acționat în calitate de expert-parte, fără a avea acceptul unei instanțe.
instanța de fond a ignorat faptul
că întreaga apărare a pârâtei este fundamentată pe acte normative, care prevăd
în general organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină
legală, fără legătură cu cauza și că sancțiunea aplicată este urmarea faptului
că s-a simit lezată prin solicitarea de completare a expertizei medico-legale
efectuate în cauza penală.
Prin întâmpinarea formulată la data
de 3 mai 2006, intimatul D.G. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Intimatul arată, în esență, că l-a
sancționat pe recurent, pentru că a efectuat o expertiză medico-legală la
solicitarea unui cabinet individual de avocatură, fără respectarea
dispozițiilor procedurale. Faptul că lucrarea respectivă ar reprezenta o simplă
opinie, este contrazis chiar de către recurent, în argumentarea ultimului motiv
de recurs. Cât privește durata aplicării sancțiunii, aceasta a fost minimă: 6
luni.
În recurs, nu s-au administrat probe
noi.
Examinând sentința atacată, prin
prisma motivelor de recurs reținute și a apărărilor cuprinse în întâmpinare,
Înalta Curte constată:
Toate criticile formulate în
cadrul primului motiv de recurs, referitoare la lipsurile actului administrativ
atacat care nu ar fi fost examinate de prima instanță, sunt lipsite de
fundament.
Împrejurarea că în decizia luată la
data de 13 ianuarie 2005, Consiliul Superior de Medicină Legală nu a indicat
explicit actele normative incidente, este lipsită de relevanță, atât timp, cât
la lit. a) - c) au fost descrise abaterile săvârșite, menționându-se în dreptul
fiecăreia, conținutul normei încălcate. De exemplu, în dreptul faptei reținute
la lit. b) s-a menționat: „expertizele medico-legale pentru
amânarea/întreruperea executării pedepsei sau suspendarea urmăririi
penale/judecății, pe motiv de boală, nu se pot efectua (conform normelor
procedurale), decât în cadrul unei comisii compuse din medic legist, medici reprezentanți
ai Ministerului Sănătății și medic reprezentant al Administrației Naționale a
Penitenciarelor”.
Examinând toate susținerile
reclamantului, referitoare la pretinsa lipsă de temei legal a actului
administrativ, instanța de fond a reținut corect că acestea sunt nefondate,
întrucât abaterile reținute în sarcina acestuia reprezintă încălcări ale
prevederilor art. 4, 32 și 34 din O.G. nr. 1/2000, aprobată și modificată prin
Legea nr. 459/2001, modificată prin O.G. nr. 57/2001, aprobată prin Legea nr. 271/2004,
precum și ale art. 27 alin. (1) lit. b) și art. 30 din Ordinul Ministerului Sănătății
nr. 1134/2000, pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea
expertizelor, constatărilor și a altor lucrări medico-legale.
Cât privește durata măsurii de
suspendare temporară a calității de expert, aceasta a fost minimă: 6 luni,
curtea de apel luând act de faptul că în ședința din 7 iulie 2005,
intimatul-pârât a dispus ridicarea sancțiunii aplicate.
În fine, nemenționarea în actul
atacat, a căii de atac și a intervalului de timp în care aceasta poate fi
exercitată, nu a produs nici o vătămare, de nici o natură
recurentului-reclamant care a formulat, atât plângerea prealabilă, cât și
cererea de chemare în judecată, în termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004,
aspect reținut corect de instanța de fond.
Întreaga construcție juridică a
recurentului-reclamant pornește de la premisa că lucrarea efectuată nu este o
expertiză medico-legală, ci o simplă opinie a sa. Această susținere este
contrazisă chiar de documentul respectiv, intitulat „Expertiză medico-legală în
cazul B.V.” și structurat întocmai ca o expertiză medico-legală.
Prin urmare, în mod legal a stabilit
instanța de fond, natura juridică a acestui înscris, înlăturând susținerile
reclamantului.
Și cea de-a doua critică din cadrul
acestui motiv de recurs este nefondată, instanța de fond reținând corect că
actul menționat nu a fost întocmit în calitate de expert-parte desemnat de
către instanța de judecată, ci la solicitarea cabinetului individual de
avocatură, iar faptul că expertiza a fost acceptată de către instanța penală,
nu acoperă nelegalitatea întocmirii ei. Potrivit art. 27 alin. (1) lit. b) din
Ordinul Ministerului Sănătății nr. 1134/2000, actul în discuție era de
competența exclusivă a unei comisii de specialitate, în componența arătată de
intimatul-pârât, în decizia atacată.
Prevederile legale încălcate au
fost examinate în cadrul primului motiv de recurs, fiind corect reținute de
instanța de fond, iar impulsul inițial ce a declanșat cercetarea administrativă,
chiar dacă ar fi cel arătat de recurent, este lipsit de relevanță din
perspectiva analizată: legalitatea sancțiunii aplicate.
Pentru aceste considerente, în
temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul de față, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de D.G.
împotriva sentinței civile nr. 449/CA din 15 septembrie 2005 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, precum și pentru cauze de contencios
administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 6 iulie 2006.