ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 388/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/26.02.2018, reclamanții A. Și B. au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Sănătății și Guvernul României, solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună: - anularea art. 9 lit. e) din ORDINUL nr. L134/C din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, emis de Ministerul Justiției sub nr. L134/C/25 mai 2000 și de Ministerul Sănătății sub nr. 255/4 aprilie 2000, publicat în Monitorul Oficial nr. 459 din 19 septembrie 2000; - anularea art. 28 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicina legală. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. Reclamanții au formulat și completare de acțiune, prin care au solicitat solicităm instanței să dispună: - anularea răspunsului la plângerea prealabilă emis de Guvernul României sub nr. x/27.02.2018 prin care s-a respins plângerea prealabilă formulată de reclamanți împotriva art. 28 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicina legală. - anularea răspunsului la plângerea prealabilă emis de Ministerul Justiției sub nr. x/2018 din 26.02.2018 prin care s-a respins plângerea prealabilă formulată de reclamanți împotriva art. 9 lit. e) din ORDINUL nr. 1.134/C din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale. Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare prin acre a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raport cu primul capăt de cerere, excepția inadmisibilității raportat la caracterul incidental al cererii și inadmisibilitatea pentru eventuala netimbrare iar pe fond solicitând respingerea acțiunii ca nefondată. Intervenientul accesoriu Ministerul Justiției a formulat cerere de intervenție accesorie, în interesul pârâtului Guvernul României. 1.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 159/CA/2018 din 11 octombrie 2018 a respins excepția inadmisibilității pretenției de anulare a răspunsului la plângerea prealabilă, emis de Guvernul României sub nr. x/27.02.2018, excepție invocată de către pârâtul Guvernul României. De asemenea, a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ formulată și completată de către reclamanții, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministerul Sănătății și Guvernul României și a admis cererea de intervenție accesorie, în interesul pârâtului Guvernul României, formulată de către intervenientul accesoriu Ministerul Justiției. Fără cheltuieli de judecată. 1.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel Oradea au promovat recurs reclamanții A. și B., care vizează, în esență, următoarele critici de nelegalitate, din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au arătat următoarele: - hotărârea primei instanțe este contradictorie, întrucât deși s-a recunoscut în considerente la fila x nelegalitatea reglementărilor referitoare la activitatea Comisiei Superioare Medico-Legale, totuși s-a reținut că existența unor deficiențe în modul de reglementare nu este atributul instanței de judecată, ci al legiuitorului apreciindu-se că există carențe la nivelul actelor cu forță juridică superioară. - recurenții-reclamanții nu au criticat omisiunea de reglementare în actele normative cu forță juridică superioară, ci au contestat faptul ca actele administrative cu caracter normativ emise pentru executarea acestora contravin prin adăugare față de cele cu forță juridică superioară, or prima instanță pornind de la aprecierea că există carențe în actele normative cu forță juridică superioară, a apreciat că este acceptabil ca aceste carențe să fie suplinite prin acte administrative normative cu caracter inferior, ceea ce înseamnă în esență tocmai o adăugare neperrnisă la lege. - criticile de nelegalitate vizează faptul că prevederile criticate din cuprinsul celor două acte administrative cu caracter normativ contravin prici adăugare la dispozițiile legale de nivel superior, iar excepția de nelegalitate este tocmai mijlocul de apărare care impune analiza actului administrativ în raport cu normele juridice de nivel superior. - cele două acte administrative cu caracter normativ au fost emise pentru punerea în executare a Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală a actelor emise de Comisia Superioară Medico Legală și forța probatorie a acestora în procedurile judiciare. -nelegalitatea celor două articole trebuie analizate în raport de întreaga reglementare O.G. nr. 1/2000 dar și prin raportare art. 34 din O.G. nr. 1/2000 care menționează faptul că "dispozițiile din C. proc. pen. si din C. proc. civ. cu privire la expertize sunt aplicabile și în cazul expertizelor medico-legale". - apreciază recurenții că pornind de la această modalitate de abordare, prima instanța nu a analizat nelegalitatea celor două articolele pornind de la crîticile efectiv invocate, fiind incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488, pct. 8 din C. proc. civ. - Cu privire la nelegalitatea art. 9 alin. (2 lit. e) din Ordinul ministrului justiției și ministrului sănătății nr. 1.134/C/2S5/2000,recurenții au arătat că acesta contravine art. 24 din O.G. nr. 1/2000. - art. 9 alin. (2) lit. e) din Ordinul nr. 1.134/C din 25 mai 2000 încalcă prevederile exprese ale art. 24 din O.G. nr. 1/2000, din care rezultă fără dubiu că atunci când Comisiei superioare medico-legala i se solicită emiterea unui aviz, există doar două posibilități și anume: emite avizul situație în care Comisia poate aviza în totalitate sau parțial concluziile uneia dintre cele două expertize contradictorii putând formula anumite precizări sau completări; nu emite avizul, în situația în care concluziile actelor medico-legaie nu pot fi avizate, situație in care recomandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor, formulând în acest sens propuneri sau concluzii proprii. - Contrar celor reținute de prima instanța cele două ipoteze sunt limitativ prevăzute de legiuitor și nu există niciodată cea de a treia ipoteză si anume, aceea in care nu se avizează niciuna dintre cele două expertize, dar totuși se emite aviz de către Comisia superioară medico-legala care formulează concluzii proprii fară să mai dispună refacerea lucrărilor. - art. 34 are o relevantă implicită asupra chestiunilor de drept mai sus analizate, întrucât, în speță, în reglementarea C. proc. civ., raportul de expertiză este unul dintre mijloacele de probă prevăzute de lege, pe când avizul reprezintă o etapă administrativă de validare din punct de vedere științific a unui raport de expertiză. - comisia superioară medico-legală nu întocmește expertize medico-legale, ci doar le avizează, iar concluziile proprii sunt emise doar în situația recomandării refacerii expertizelor. Concluziile proprii nu echivalează sub aspect probatoriu cu expertiza medico-legală. - recurenții au subliniat că, din analiza art. 24 din O.G. nr. 1/2000, în care regăsim exprimarea "concluzii proprii", este evident ca aceste concluzii proprii sunt emise de către Comisia superioara medico-legală exclusiv în ipoteza în care nu poate emite un aviz si recomandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor. Nu poate exista un aviz în lipsa unui raport de expertiză care să fie avizat. - Cu privire la nelegalitatea art. 28 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 774/2000, contrar celor reținute de prima instanță, această dispoziție contravine prin adăugare la O.G. nr. 1/2000. - recurenții au învedereat că avizul emis de către Comisia superioară medioa-Legală, nefiind un raport de expertiză, nu poate fi contestat în condițiile prevăzute de C. proc. civ., precum expertizele judiciare, neexistând nici dreptul pârtilor de a avea un expert parte in această procedură. - pe de altă parte, avizul emis de Comisia superioară medico-legală. nefiind un act administrativ în sensul Legii 554/20O4, ci doar o operațiune administrativă de avizare, nu poate fi atacat nici pe calea contenciosului administrativ. - totodată, CEDO a evidențiat faptul că sistemul intern de expertiză medico-legală trebuie să beneficieze de garanții suficiente de natură să păstreze credibilitatea si eficacitatea, mai ales obligând experții, fie că provin din sectorul public, fie din cel privat, să motiveze avizele si să coopereze cu organele judiciare, ori de câte ori este necesar pentru anchetă (a se vedea paragrafele 84 sî 85 din Cauza Eugenia Lazăr împotriva României). - în aceste condiții se pune întrebarea firească unde s-ar mai putea efectua expertize medico-legale, câtă vreme O.G. nr. 1/2000 nu reglementează alt cadru legal de efectuare a expertizelor medico-legale, sens în care chiar din cauza acestui mod deficitar de reglementare, România a suferit condamnări la CEDO. - problema este tocmai aceea că datorită modului de reglementare din art. 25 alia.l din H.G. nr. 774/2000, odată emis un aviz cu concluzii proprii de către Camisia Superioară Medico-Legală organele judiciare sunt în imposibilitate de a mai obține o expertiză medico-legal. Față de acestea recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecare admiterea acțiunii cu consecința anulării celor două dispoziții din actele administrative normative indicate în cuprinsul acesteia. 1.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinările formulate intimații-pârâți Ministerul Justiției, Ministerul Sănătății și Guvernul României au solicitat respingerea recursului ca nefondat reiterând apărările formulate în fața instanței de fond. 1.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 27 ianuarie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În prealabil, Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, recurenții-reclamanți reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate la instanța fondului fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumiți de fapt de soluția pronunțată de aceasta. Totodată, Înalta Curte subliniază că, în actuala reglementare, C. proc. civ. consacră în mod expres, în dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile), natura recursului de a fi o cale de atac exclusiv de legalitate, iar nu de netemeinicie. Criticile referitoare la contrarietatea sentinței, susceptibile de încadrare în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate. Prin această critică, recurenții-reclamanți reproșează instanței de fond că, deși se constată nelegalitatea reglementărilor referitoare la activitatea Comisiei Superioare Medico-Legale, s-a reținut și faptul că analiza existenței unor deficiențe în modul de reglementare nu este atributul instanței de judecată, ci al legiuitorului, apreciindu-se că existe carențe la nivelul O.G. nr. 1/2000, act cu forță judiciară superioară, iar nu la nivelul actele de punere în aplicare. Aceste susționeri nu pot fi primite. Raționamentul instanței de prim control judiciar expus în considerentele sentinței criticate în prezentul recurs relevă aspectul că legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ trebuie analizată în funcție de actele normative cu forță juridică superioară în baza cărora a fost emis, în raport cu principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative. Astfel, un act administrativ se verifică - din perspectiva legalității - prin raportare la actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, potrivit unei practici judecătorești consolidate, avându-se în vedere, desigur, principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative. Așadar, criterul de verificare a legalității actului administrativ este legea, și nu opiniile auditorului sau ale autorității. Instanța a constatat ca citirile reclamanților vizează nu doar invocarea unor pretinse "încălcări ale actelor normative cu forță juridica superioară, ci și critici generale, legate de carențele ansamblului reglementărilor privind activitatea Comisiei superioare medico-legală. În acest context, prima instanță a reținut corect că nu neagă existența unor carențe în ceea ce privește ansamblul reglementărilor privind activitatea Comisiei superioare medico-legale, însă rolul instanței este de a verifica existența sau inexistența unor încălcări ale actelor normative cu forță juridică superioară, și nu de a proceda la remodelarea legislației de ansamblu ce reglementează activitatea Comisiei, acest atribut aparținând exclusiv autorității legiutoare, astfel că nu au fost identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În considerarea acestui raționament, instanța de fond, referindu-se la cauzele din jurisprudența CEDO și articolul din literatura de specialitate invocate de către recurenții- reclamanți, a constat ca acestea evidențiază alte critici ale legislației de ansamblu ce reglementează activitatea Comisiei decât criticile concrete de nelegalitate cu privire la actele administrative cu caracter normative contestate. De altfel, nici cu privire la analiza astfel realizată nu s-a invocat vreo critică de nelegalitate aptă a permite o evaluare prin prisma dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ. Se cuvine a fi observat, deopotrivă, că, în fața instanței de fond, a constituit obiect al dezbaterilor contradictorii nelegalitatea celor două articole a căror anulare parțială se solicită respectiv, art. 9 lit. e) din Ordinul nr. 1134/C din 25 mai 2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale, emis de Ministerul Justiției sub nr. 1134/C/25 mai 2000 și de Ministerul Sănătății sub nr. 255/4 aprilie 2000, publicat în Monitorul Oficial nr. 459 din 19 septembrie 2000 și art. 28 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 774/2000 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicina legală. Este de menționat că prezentul dosar este o cauză desprinsă din contextul procesual al acțiunii ce formează obiectul Dosarului nr. x (aflat pe rolul Curții de Apel Oradea - suspendat din data de 27.02.2018, până la soluționarea irevocabilă a prezentei), fiind evident că aceasta este circumscrisă aplicării dispozițiilor Legii contenciosului administrativ rnv554/20O4, cu modificări și completări. În esență, reclamanții au susținut prin cererea de chemare în judecată că în reglementarea C. proc. civ., raportul de expertiză este unul dintre mijloacele de probă prevăzute de lege, pe când avizul reprezintă o etapă administrativă de validare din punct de vedere științific a unui raport de expertiză. Așadar, recurenții - reclamanți contestă soluția de fond, în opinia acestora, apreciind că dispozițiile art. 28 alin,(l) din Anexa 1 la H.G.. nr. 774/2000 contravin, prin adăugare, O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activității și funcționarea instituțiilor de medicină legală, întrucât în cuprinsul ordonanței nu există o prevedere potrivit căreia, odată emis un aviz de către Comisia superioară medico - legală, să nu mai poată fi efectuate expertize medico-legale. În legătură cu acest aspect, instanța fondului a reținut că o atare situație nu atrage nelegalitatea actului administrativ cu caracter normativ contestat în prezenta cauză, întrucât, în pofida susținerilor contrare ale reclamanților, constată că nu există o contrarietate între textul art. 9 alin. (2) lit. e) din ORDINUL nr. 1.134/C-255/2000 și textul art. 24 din O.G. nr. 1/2000. Practic instanța fondului a punctat corect în sensul că ceea ce determină confuzia în speță, este folosirea de către legiuitor în cadrul textului art. 24 din O.G. nr. 1/2000 a unor sensuri diferite ale termenului "aviz/avizare", fără a facilita înțelegerea referirii la acele sensuri diferite, printr-o exprimare nuanțată. Mai precis, a constatat că sensul termenului "aviz/avizare" folosit de legiuitor în alin. (1) și alin. (3), diferă de sensul aceluiași termen folosit în alin. (2). În concret, s-a apreciat că în alin. (1) și alin. (3) ale textului de lege în discuție, legiuitorul se referă la sensul general al termenului "aviz/avizare" iar în alin. (2) se referă la sensul particular al aceluiași termen ce exprimă o aprobare (însă fiind cuprins într-o negație, ideea este de lipsă a aprobării sau, cu alte cuvinte, ideea de aviz negativ). Dispozițiile criticate ale art. 28 alin. (1) din H.G.. nr. 774/2000 prevăd că "în cazul în care Comisia superioară medico - legală a eliberat un aviz, organele judiciare nu pot solicita efectuarea altor expertize medico - legale unor unități medico - legale ierarhic subordonate acesteia decât dacă au apărut date noi medicale sau de anchetă. în acest caz efectuarea expertizei medico - legale este de competența Institutului Național de Medicină Legală "Mina Minovici" București.'" Interpretarea recurenților-reclamanți nu poate fi reținută, întrucât nu doar că aceste dispoziții nu adaugă la prevederile care constituie temeiul legal al H.G. nr. 774/2000 (O.G. nr. 1/2000), dar nici nu interzic efectuarea unor noi expertize medico - legale, ci doar stabilesc imposibilitatea organelor judiciare de a solicita efectuarea altor expertize unităților medico - legale subordonate Comisiei superioare, în cazul în care aceasta a eliberat deja un aviz, aceasta reglementare decurgând firesc din principiul subordonării ierarhice (unul dintre principiile care stau la baza organizării activității administrației publice). Instanța fondului a reținut corect că prevederile criticate nu adaugă la O.G. nr. 1/2000 ci facilitează punerea concretă în aplicare a principiului subordonării ierarhice, ce este recunoscut de ansamblul prevederilor O.G. nr. 1/2000. Or, fiind emise temeiul dispozițiilor art. 108 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată, este evident că actele Guvernului au scopul de a pune în aplicare legea, instituind în acest sens norme juridice, cu scopul organizării executării legii. Este evident că într-o interpretare logică a Normele juridice din cuprinsul unui act administartiv de autoritate au scopul de a reglementa în concret unele aspecte care la nivelul legii pe care o pune în aplicare sunt consacrate în mod explicit sau implicit, doar la nivel de principiu. În concluzie, prevederile art. 28 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 774/2000 nu semnifică adăugare la lege, ci reprezintă o valorizare concretă a unui principiu de subordonare ierarhică, ce se desprinde din ansamblul prevederilor O.G. nr. 1/2OO0. Este evident că, prin demersul exercitat, recurenții-reclamanți nu contrapun dispozițiilor art. 28 atin.(1) din H.G. nr. 774/2000 un text normativ cu forță juridică superioară, despre care să afirme că ar fi încălcat, mai degrabă, tind la recomandarea unei modificări a legislației în vigoare în materia expertizelor medicale, atribut ce excede competențelor puterii judecătorești. Din această perspectivă instanța de fond a concluzionat că cererea recurenților - reclamanți nu cuprinde argumente privind nelegalitatea art. 28 alin. (1) din Anexa la H.G. nr. 774/2GO0, întrucât aceasta ar implica indicarea unor norme superioare încălcate prin dispozițiile contestate, aspect ioexistent în speță. "art. 24 (1) Comisia superioară medico-legală verifică și avizează, din punct de vedere științific, la cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte medico-legale și se pronunță asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale. (2) În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare și avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii. (3) Avizele Comisiei superioare medico-legale se trimit solicitanților în cel mult 40 de zile de la data cererii și se comunică unităților de medicină legală care s-au pronunțat în cauza respectivă." Reclamanții au subliniat faptul că noțiunea de aviz medico-legal, emis de către Comisia Superioară medico-legală, poate acoperi trei ipoteze distincte, respectiv: aprobarea conținutului și concluziilor actelor medico-legale, recomandarea efectuării unor noi expertize și formularea de concluzii proprii. În opinia acestora, prevederile art. 24 din O.G. nr. 1/2000, relevă însă, doar două ipoteze, arătând că atunci când Comisiei superioare medico-legală i se solicită emiterea unui aviz, există doar două posibilități, si anume: emite avizul, situație în care Comisia poate aviza în totalitate sau parțial concluziile uneia dintre cele două expertize contradictorii, putând formula anumite precizări sau completări/nu emite avizul în situația în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, situație in care recomandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor,formulând în acest sens propuneri sau concluzii proprii. Potrivit art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 Comisia superioară medico-legală verifică și avizează, din punct de vedere științific, la cererea organelor în drept, concluziile diverselor acte medico-legale și se pronunță asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize medico-legale sau ale altor acte medico-legale. (2) În cazul în care concluziile actelor medico-legale nu pot fi avizate, Comisia superioară medico-legală recomandă refacerea totală sau parțială a lucrărilor la care se referă actele primite pentru verificare și avizare, formulând propuneri în acest sens sau concluzii proprii. Recurenții au susținut că dacă s-ar accepta cele reținute de prima instanță, atunci practic Comisia superioară medico-legală ar putea să nu avizeze concluziile niciuneia dintre cele două expertize medico-legale, dar cu toate acestea sa emită un aviz cu concluzii propria, care să fie asimilat forței probante a expertizei medico-legale. Or, așa cum a apreciat instanța de fond, art. 24 alin. (2) din O.G. nr. 1/2000 nu se referă la neemiterea unui aviz de către Comisia superioară medico-legală ci la emiterea unui aviz negativ, aviz atașat concluziilor ambelor expertize, neflind vorba deci de un aviz în afara vreunei expertize. In cadrul acestui aviz negativ Comisia superioară medico-legală formulează concluzii proprii. Aceleași prevederi legale stabilesc că în situația în care au apărut date noi medicale sau de anchetă se poate solicita efectuarea unei noi expertize, competența aparținând Institutului Național de Medicină Legală "Mina Mioavici" București. Dispozițiile criticate sunt conforme și cu prevederile C. proc. pen.. Astfel, efectuarea unei noi expertize medico - legale este reglementata de dispozițiile art. 181 C. proc. pen..» potrivit căruia: Organul de urmărire penală sau instanța dispune efectuarea unei noi expertize., atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu poț fi înlăturate prin audierea expertului. (2) Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituție medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condițiile legii." Mai mult decât atât, așa cum a reținut și instanța fondului reclamanții, prin aceste susțineri, avansează ideea că, concluziile proprii formulate de către Comisia superioară medico-legală nu pot îmbrăcă forma unui aviz, întrucât, prin definiție, avizul trebuie atașat unei expertize și în consecință, ar fi nelegală includerea concluziilor proprii ale Comisiei superioare medico-legală în cuprinsul definiției legale a avizului medico-legal, conform art. 9 alin. (2) lit. e) din ORDINUL nr. 1.134/C-255/2000. Așa cum s-a reținut prin considerentele Deciziei nr. 48/2017 pronunțate de Curea Constituțională, deși avizul Comisiei superioare medico-legală, este pe de o parte expresia unui procedeu administrativ, având în vedere componența și statutul acestei Comisii, în același timp, pe de altă parte, este și expresia unui procedeu științific. Avizul, fiind și expresia unui procedeu științific, în cadrul căruia Comisia superioare medico-legală se poate "pronunța și asupra eventualelor concluzii contradictorii ale expertizei cu cele ale noii expertize", nu există nici un impediment ca pronunțarea în discuție să fie realizată sub forma concluziilor proprii ale acestei Comisii. Prin urmare, concluzia recurenților în sensul că "prima instanță nu a analizat nelegalitatea celor doua articole pornind de la criticile efectiv invocate nu poate fi reținută. În consecință și în urma analizării argumentelor reclamanților privind distincția între raportul de expertiză și avizul Comisiei superioare medico-legale, in mod corect instanța de fond și-a menținut concluzia că dispozițiile art. 9 alin. (2) lit. e) din Anexa la ORDINUL nr. 1.134/C-255/2000 nu sunt afectate de vreun viciu de legalitate. În acest punct, se cuvine a aminti că, în ceea ce privește pretențiile reclamanților de anulare a răspunsurilor la plângerile prealabile privind celor două acte administrative cu caracter normativ, instana de fond a constat corect că dispozițiile atacate de reclamanți cuprinse în cele două acte administrative cu caracter normativ contestate, nu sunt afectate de vreun viciu de legalitate, nu există vreun temei pentru anularea răspunsurilor la plângerile prealabile, prin care în mod expres sau tacit se susține legalitatea respectivelor acte administrative cu caracter normativ. În consecință, deși recurenții au pretins, în speță, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., însă susținerile acestora, subsumate acestui motiv de recurs, nu au aptitudinea de a releva o ipoteză în care instanța de fond să fi aplicat eronat normele legale incidente cauzei. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul promovat în cauză ca nefondat.