ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2474/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2474/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin rechizitoriul din 19 februarie

1997, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a trimis în judecată pe inculpatul B.I.

pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 lit.

d) C. pen. și tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art.

33 lit. a) C. pen.

S-a reținut că, în noaptea de 27

noiembrie 1996, inculpatul a pătruns prin efracție, în locuința victimei I.V. din

comuna Zădăreni, județul Arad, a lovit-o, a legat-o cu sfoară de mâini și

picioare și cu un material textil a legat-o la gură și la gât. În aceste

condiții a furat din casa victimei 160.000 lei.

A doua zi, inculpatul însoțit de

trei martori, din nou a intrat în locuința victimei de unde a furat un

acordeon, un televizor SPORT, o cuvertură de pat, două carpete, bunuri pe care

inculpatul le-a ascuns.

În ziua de 29 noiembrie 1996, partea

civilă V.D., fiica victimei, a găsit-o pe I.V. moartă, întinsă pe dușumea, cu

mâinile și picioarele legate și acoperită cu o plapumă, o pernă și o pătură.

Lucrurile din locuință erau răvășite.

Rechizitoriul a conchis că ambele

infracțiuni, tâlhăria și omorul au fost comise asupra victimei de către

inculpatul B.I.

Tribunalul Arad, prin sentința

penală nr. 246 din 22 decembrie 1997, l-a condamnat pe inculpat la 16 ani

închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b)

și e) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 174, raportat la art. 176 lit.

d) C. pen., și la 4 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin.

(1) C. pen. S-a dispus contopirea pedepselor și s-a aplicat un spor de 2 ani,

urmând ca inculpatul să execute în final, 18 ani închisoare și 8 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen.

Inculpatul a fost obligat la

despăgubiri către partea civilă V.D.A.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, în după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1996, inculpatul B.I. împreună

cu martorul Z.I. au descărcat un camion cu deșeuri din lemn în curtea victimei,

fiind plătiți cu suma de 10.000 lei, mâncare și băuturi alcoolice.

Seara, inculpatul și martorul au mai

băut la bufetul din comună.

Apoi, inculpatul și martorul Z.I. s-au

deplasat la locuința victimei cu intenția de a cere bani în contul unor lucrări

viitoare ce urmau să le presteze în gospodăria ei.

Instanța de fond mai reține că, după

ce amândoi au intrat în curte, inculpatul a forțat ușa de la intrarea în

locuința victimei cu un levier, a deșurubat becul din hol după care, a intrat

într-o cameră luminată unde a stat circa o oră.

Când a ieșit din casă, inculpatul

i-a spus martorului că a primit 22.000 lei de la victimă, după care s-a spălat

pe mâini la un robinet din curtea casei.

Referitor la cauza decesului

victimei, în motivarea hotărârii de fond se reține doar fraza: „Precizează că

după părerea sa, atunci a fost omorâtă femeia și că inculpatul era încălțat cu

cizme de cauciuc”. Nu se înțelege din formulare cine „precizează”.

Motivarea instanței continuă cu

constatarea lapidară că la fața locului a fost depistată o cărare de urme de

cizme de cauciuc.

Se mai reține că, la 29 noiembrie

1996, fiica victimei V.D.A. a găsit-o pe aceasta în casă, întinsă pe dușumea,

acoperită cu o plapumă, o pătură și o pernă, având picioarele legate cu o

sfoară.

Mâinile victimei erau, de asemenea,

legate la spate cu sfoară, iar pe față prezenta leziuni. V.D.A., parte civilă

în cauză, a mai declarat că în cameră lucrurile erau răvășite, iar ușa de la

intrare era forțată.

Mai motivează instanța că, potrivit

depozițiilor martorilor T.Șt. și T.M., din locuința victimei lipseau un

televizor marca GOLD, un acordeon, cuverturi de perete în valoare de 300.000 –

400.000 lei și o haină din piele în valoare de 100.000 lei.

Se reține că raportul medico-legal nr.

487/ B/1 din 29 noiembrie 1996 al L.M.L. Arad a stabilit că moartea victimei a

fost violentă și s-a datorat șocului traumatic și hemoragic, consecutiv unui

traumatism toraco-abdominal cu multiple fracturi ale peretelui osos toracic

(coastă și stern), rupturi de ficat ce au putut fi produse prin loviri directe,

multiple și repetate cu corpuri dure și prin compresiune. Din natura leziunilor

rezultă intenția directă a făptuitorului de a suprima viața victimei.

În finalul expunerii, instanța

conchide „în drept, fapta inculpatului de a ucide victima I.V., pentru a

ascunde și săvârși o tâlhărie întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de omor deosebit de grav iar fapta de a sustrage bani din locuința

victimei, punând-o în neputința de a se apăra, omorând-o, întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de tâlhărie”.

„În sensul reținut de tribunal s-a

pronunțat Curtea Supremă de Justiție prin Decretul (!!n.n.) nr. 18/1972,

46/1979” „Inculpatul B.I. a săvârșit cele două texte (?!n.n.) de lege, urmează

să se pronunțe pentru condamnarea sa.” (Aceasta este chiar redactarea textuală

a motivării tribunalului, care evident echivalează cu o nemotivare).

Prin decizia penală nr. 403/A/1998,

Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul inculpatului B.I., care

a cerut achitarea, întrucât nu este autorul faptelor, motivând că hotărârea

instanței de fond este legală și temeinică.

Instanța de apel a reținut că deși

inculpatul are o atitudine persistentă de negare a faptelor, acesta în prima

declarație de la urmărirea penală a recunoscut comiterea infracțiunilor așa cum

au fost reținute în actul de sesizare și la instanța fondului. Că a făcut în

această declarație o descriere amănunțită a situației de fapt care nu putea fi rodul

imaginației inculpatului.

Instanța de control judiciar a mai

motivat că declarațiile martorului Z.I. care l-a însoțit pe inculpat până în

curtea locuinței victimei confirmă împrejurarea că acesta a pătruns în casă, în

seara de 27 noiembrie 1996, de unde a ieșit după o oră cu suma de 20.000 lei.

S-a motivat că, potrivit constatării tehnico-științifice urmele de pași

fotografiate în grădina victimei pot proveni de la cizmele inculpatului.

S-a mai reținut că actul

medico-legal atestă că moartea victimei datează din 27 noiembrie 1996, deci

coincide cu ziua în care se reține că inculpatul a pătruns în locuința

victimei.

Împotriva deciziei a declarat recurs

inculpatul, care în principal a cerut achitarea cu motivarea că nu este autorul

faptelor.

Curtea Supremă de Justiție, prin

decizia penală nr. 1106 din 23 martie 1999, a admis recursul inculpatului, a

casat decizia atacată și sentința penală nr. 246/1997 a Tribunalului Arad și a

restituit cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, în vederea

completării urmăririi penale.

Instanța de recurs a motiva că

trimiterea în judecată și condamnarea inculpatului s-a făcut în baza declarațiilor

martorului Z.I. și a declarației olografe de la dosarul de urmărire penală.

S-a apreciat că numai aceste probe

nu conferă certitudinea asupra faptelor așa cum au fost reținute și a

vinovăției inculpatului.

Astfel, inculpatul recunoaște

faptele numai în declarația olografă dată în fața organelor de poliție după

care, audiat în aceeași zi de procuror nu mai recunoaște, susținând că prima

declarație i-a fost luată de organele de poliție prin exercitare de violențe

fizice.

Instanța de recurs mai reține că, în

raport de declarațiile martorilor O.V., I.F., Z.I. și L.I. care au afirmat,

unii că în seara de 27 noiembrie 1997, orele 22-22,30, l-au întâlnit pe

inculpat la bufetul din comună, iar la orele 23,30, inculpatul a fost văzut în

dormitorul comun, se impunea efectuarea unui experiment care să stabilească

dacă în acest interval de timp era posibil ca inculpatul să parcurgă distanța

între bufetul din comună și locuința victimei și de aici, la dormitorul comun

al Schelei de foraj unde se odihneau muncitorii, inclusiv inculpatul și numitul

Z.I.

Instanța de recurs a mai apreciat că

este necesar a se stabili când au fost furate din casa victimei televizorul,

carpetele, haina din piele, bunuri despre care instanța de fond, în baza

declarațiilor martorilor T.Șt. și T.M. a făcut vorbire în hotărâre fără a se

preocupa de ziua când au fost sustrase.

Instanța de recurs a mai constatat

omisiunea organelor de urmărire penală și a instanțelor de a verifica baraca în

care inculpatul ar fi depozitat acele bunuri potrivit declarației sale

olografe.

S-a mai relevat în motivarea

instanței de recurs că în cauză, în mod nejustificat nu s-a efectuat expertiza

dactiloscopică a urmelor papilare ridicate cu prilejul cercetării la fața

locului de pe un televizor, o sticlă de vin și cioburile provenite de la

spargerea geamului de la ușa de acces în bucătărie.

În legătură cu aceste chestiuni,

considerate esențiale pentru stabilirea corectă a situației de fapt, instanța

de recurs a decis restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi

penale, motivat de faptul că aceasta nu s-ar putea realiza în fața instanței

decât cu mare întârziere.

După restituirea cauzei la procuror,

acesta a efectuat experimentul judiciar considerat necesar de Curtea Supremă de

Justiție pentru evaluarea distanțelor între bufetul din comuna Zădăreni,

locuința victimei și dormitoarele Schelei de foraj Zădăreni și a timpului

necesar pentru parcurgerea în mersul pe jos a acestor distanțe.

Serviciul criminalistic al I.P.J.

Arad a comunicat Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad că urmele papilare

ridicate de la fața locului la 29 noiembrie 1996, asupra cărora Curtea Supremă

a dispus efectuarea unei expertize dactiloscopice nu conțin suficiente detalii

caracteristice pentru examinarea comparativă în vederea identificării

persoanei.

Procurorul a audiat martorii, partea

civilă și l-a reaudiat pe inculpat.

Reexaminând materialul probator în

ansamblu, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, prin rechizitoriul nr. 22

iunie 1999, l-a trimis în judecată pe inculpatul B.I. pentru infracțiunile

prevăzute de art. 174 C. pen., raportat la art. 176 lit. d) C. pen. și art. 211

alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., reținându-se că el

este autorul omorului săvârșit asupra victimei I.V. și a furtului prin violență

a unor sume de bani ce au aparținut victimei, a unor bijuterii, cercei și inele,

ce fuseseră legate într-o batistă pe care le-a scos din locuința ce a omorât

victima.

Rechizitoriul reține că celelalte

bunuri de valoare mare, televizorul, carpetele, haina au fost furate de

inculpat a doua zi, de 28 noiembrie 1996 din locuința victimei.

Prin sentința penală nr. 41 din 7

februarie 2000, Tribunalul Arad l-a condamnat pe inculpatul B.I. la 20 ani

închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b)

și e) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen., și 5

ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen. S-a

făcut aplicarea art. 33 – art. 34 C. pen., s-a sporit pedeapsa principală la 22

ani închisoare, s-a făcut aplicarea art. 71 și 64 C. pen., s-a computat

prevenția de la 1 decembrie 1996 la zi și s-a menținut starea de arest a

inculpatului.

Prin decizia penală nr. 257/ A din

21 iunie 2000, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Arad care a criticat sentința pentru agravarea situației

inculpatului în propriul recurs, prin aplicarea unei pedepse mai mari decât cea

stabilită în primul ciclu procesual și apelul inculpatului care a criticat

hotărârea fondului pentru greșita condamnare.

Instanța de apel a desființat

hotărârea atacată și a restituit cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad

în vederea completării urmăririi penale conform art. 333 C. proc. pen.

Pentru a decide astfel, Curtea de

Apel Timișoara a motivat că probele administrate în cauză nu conferă

certitudinea asupra faptelor reținute în sarcina inculpatului B.I. și a

vinovăției acestuia.

S-a motivat că, deși Curtea Supremă

de Justiție a considerat necesară efectuarea unei expertize dactiloscopice

pentru a stabili dacă urmele papilare de la fața locului aparțin inculpatului,

procurorul nu a dat curs dispoziției instanței de recurs care a restituit

cauza. S-a mai motivat că instanța de fond care l-a condamnat pe inculpat nu a

identificat cu certitudine bunurile dispărute. Nu s-au valorificat ca probe

nici urmele de pământ lăsate pe îmbrăcămintea victimei, presupus a fi lăsate de

agresor. Se mai reține că nu a existat nici o preocupare din partea organului

de urmărire penală de a lămuri împrejurările în care a fost ucisă victima de a

identifica și valorifica elemente de fapt care ar putea servi ca probe în

cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei.

Împotriva deciziei penale nr. 257/ A

din 21 iunie 2000 a Curții de Apel Timișoara a declarat recurs Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Timișoara care a criticat-o pentru greșita restituire la

procuror a cauzei.

Curtea Supremă de Justiție, prin

decizia nr. 2860 din 5 iunie 2001, a respins, ca nefondat, recursul Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

S-a motivat că, după prima

restituire în afara experimentului efectuat pentru determinarea distanței

dintre bufetul din comuna Zădăreni și domiciliul victimei și a distanței de la

domiciliul victimei până la dormitoarele schelei de foraj, cât și a timpului

aferent pentru parcurgerea la pas a acestor distanțe, a reaudierii inculpatului

și martorilor nu s-a întreprins nimic pentru administrarea altor probe.

S-a mai motivat că este necesară

efectuarea expertizei dactiloscopice a urmelor papilare ridicate de la fața

locului. De asemenea, s-a reținut că urmărirea penală nu a dat curs dispoziției

de a lămuri ce bunuri au fost furate din locuința victimei și nici nu s-a

valorificat elementul de fapt că pe bluza victimei s-au găsit urme de noroi ce

par a fi lăsate de cizme de cauciuc.

S-a mai motivat că nu este lămurit

mecanismul producerii leziunilor corporale ale victimei în raport de modul în

care, în declarația olografă a inculpatului, singura în care a recunoscut că a

agresat victima, acesta a descris faptele. De asemenea, nu s-a adus la

îndeplinire dispoziția de audiere a martorului T.I. și nu s-au făcut eforturi

de identificare și administrare a altor elemente de probațiune necesare în

lămurirea cauzei.

După rămânerea definitivă a

hotărârii de restituire a cauzei la procuror pentru completarea urmăririi

penale, prin rechizitoriul din 30 ianuarie 200, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Arad l-a trimis din nou în judecată pe B.I. pentru comiterea infracțiunilor

prevăzute de art. 174 raportat la art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., în

concurs cu infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și f) C. pen.,

împotriva victimei I.V., reținându-se aceleași mecanisme de producere a

faptelor ca prima dată. A fost din nou investit Tribunalul Arad.

Prin încheierea nr. 4748 din 6

noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de strămutare a

judecării cauzei de la Tribunalul Arad formulată de inculpatul B.I. și a

strămutat judecarea cauzei la Tribunalul Mureș.

Tribunalul Mureș, prin sentința

penală nr. 431 din 29 noiembrie 2004, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.,

raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul B.I.

pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

făcut aplicarea principiului in dubio pro reo și a motivat că din probele administrate

în cauză nu se poate stabili cu certitudine că inculpatul este autorul celor

două infracțiuni. S-a apreciat că administrarea unor alte probe nu mai este

posibilă.

S-a reținut că instanța supremă a

apreciat în două decizii că probele administrate în cauză nu sunt suficiente

pentru a se putea considera lămurită situația de fapt, motiv pentru care

hotărârile de condamnare au fost casate.

S-a mai motivat că prin probele

administrate după reluarea urmăririi penale și a judecării în fond nu s-a putut

stabili neîndoielnic că inculpatul este autorul infracțiunilor de omor și

tâlhărie asupra victimei.

Prin decizia penală nr. 170/ A din

18 noiembrie 2005 a Curții de Apel Târgu Mureș, s-a respins, ca nefondat,

apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș împotriva sentinței penale nr. 431

din 29 noiembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Mureș, apel care a invocat

greșita achitare a inculpatului în raport de care susține că există suficiente

probe pentru a fi condamnat.

Curtea de apel a motivat că în cele

din urmă, după ce s-a efectuat expertiza dactiloscopică a urmelor papilare,

aceasta a concluzionat că nu se poate stabili dacă urma papilară examinată

aparține inculpatului.

S-a mai motivat că nu s-au putut

expertiza urmele de pași găsite în casa victimei din cauza lipsei elementelor

de identificare. O parte din expertizele tehnico-științifice ce se impuneau a

fi efectuate în cauză cu ocazia completării urmăririi penale nu au mai fost

realizabile pentru că probele ridicate de la locul faptei nu au fost prelevate

și păstrate conform dispozițiilor legale de la art. 94 – art. 98 C. proc. pen.

S-a motivat că declarația inițială

de la dosar urmărire penală a fost luată inculpatului în condiții neprocedurale

de doi ofițeri de poliție și că aspectele relevate în această declarație nu se

coroborează cu alte mijloace de probă.

În cursul judecării apelului,

instanța a considerat oportună efectuarea unei constatări tehnico-științifice

cu privire la comportamentul simulat și l-a supus pe inculpat la testul

poligraf.

Raportul de constatare

tehnico-științifică privind testarea psihologică a comportamentului simulat a

concluzionat că la întrebările dacă a comis fapta și la care a răspuns negativ

nu s-au înregistrat reacții ale comportamentului simulat aceasta putând fi

luată ca un element de fapt care confirmă apărarea inculpatului.

S-a apreciat că motivarea instanței

de fond este punctuală și justificată și că probatoriul administrat în cauză nu

este suficient pentru a răsturna prezumția de nevinovăție a inculpatului.

Împotriva deciziei a declarat recurs

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș care critică hotărârile

pronunțate pentru greșita achitare și solicită condamnarea inculpatului pentru

infracțiunile care au făcut obiectul sesizării instanței.

În recurs s-a motivat, că la data de

1 decembrie 1996, când inculpatul B.I. a fost audiat de ofițerii de poliție nu

existau exigențele procedurale introduse ulterior cu privire la audierea celor

suspectați că au comis infracțiuni contra vieții și că această declarație a

inculpatului de recunoaștere a faptei are o relevanță deosebită în lămurirea

situației de fapt.

Se susține că declarația se coroborează

cu probele materiale de la locul faptei.

În motivarea recursului parchetului

se admite că procurorul care a efectuat cercetarea criminalistică a locului

faptei nu a valorificat corespunzător urmele materiale, nici măcar n-a

verificat în teren prima declarație a inculpatului și n-a procedat la

reconstituirea faptelor conform declarațiilor sale.

Chiar așa fiind, conchide recursul

parchetului, instanțele erau datoare să verifice dacă retractarea declarației

era motivată.

Se mai motivează că declarația inițială

a inculpatului se coroborează cu constatările medico-legale care au explicat mecanismul

tanato-generator și cu datele relevate de cercetarea la fața locului.

Se argumentează, de asemenea, cu

constatarea tehnico-științifică din dosarul de la urmărire penală, din care ar

rezulta că cizmele de cauciuc ridicate de la inculpat au putut produce cu

probabilitate urmele de la locul faptei.

Se mai motivează că declarația

martorului Z.I. relevă că inculpatul a intrat în locuința victimei și chiar

dacă martorul n-a văzut ce s-a întâmplat în interior, acest element era

suficient pentru a se conchide asupra vinovăției inculpatului.

În sprijinul reținerii vinovăției

inculpatului se mai invocă experimentul care a stabilit timpul necesar

deplasării inculpatului și martorului de la dormitor la locuința victimei.

Motivele de recurs invocate de

procuror se înscriu cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18

C. proc. pen.

Recursul nu este fondat.

După cum rezultă chiar din motivele

de recurs, cercetarea locului faptei efectuată de procuror a fost

necorespunzătoare, ceea ce a dus la nevalorificarea ca probe a unor elemente de

fapt.

S-au identificat și ridicat puține

urme papilare de la locul faptei printr-o cercetare superficială și nici acelea

n-au fost expertizate imediat conform deontologiei profesionale a

criminalistului. În solul din preajma casei victimei au fost identificate

cărări de urme de pași proaspete.

Se impunea ca necesitate ridicarea

de mulaje ale urmelor care să fie comparate științific cu modelul cizmelor

pronunțate de inculpat la data când se presupune că a comis infracțiunile.

S-a procedat la fotografierea

urmelor de cizmă și compararea detaliilor de pe fotografia cu talpa cizmelor

deși nu aceasta este procedura standard ci aceea a ridicării de mulaje la

îndemâna oricărui criminalist. Așa a rezultat o constatare cu probabilități

care nu poate valora o probă autentică în sensul procedurii penale.

Cât privește declarația luată de

organele de poliție inculpatului la 1 decembrie 1996, aceasta nu poate constitui

un mijloc de probă convingător în sensul legii, nici după prevederile legale

procedurale de la data administrării.

Astfel, și atunci, potrivit

Constituției României și art. 6 alin. (1) C. proc. pen., dreptul la apărare al

învinuitului și inculpatului era garantat.

Prin urmare, era necesar ca

urmărirea penală să fie efectuată în cauză de organul competent, adică potrivit

art. 209 C. proc. pen., de către procuror, fiind vorba de omor și nu de

organele de poliție, numai astfel existând garanția că se respectă drepturile

procesuale ale învinuitului.

Pe de altă parte, garanția realei

apărări nu poate fi realizată decât prin chemarea unui apărător care să-l

asiste pe învinuit, având în vedere că acesta era suspectat de comiterea unei

infracțiuni grave.

Nu există motive temeinice de a da

declarației inculpatului făcută în fața organelor de poliție o mai mare

credibilitate decât celei date în aceeași zi procurorului care l-a audiat cu

apărător din oficiu într-un cadru procesual legal și în care inculpatul a negat

comiterea faptei.

Prin urmare, ar fi nerațional ca o

declarație luată în condiții de nulitate, fie ea și relativă să capete o

relevanță probantă mai puternică decât aceea luată de organul competent și în

condiții de garantare a drepturilor procesuale ale inculpatului.

Simpla declarație a martorului Z.I.

care afirmă că l-a asistat pe inculpat până la pătrunderea lui în locuința

victimei nu este suficientă pentru a conchide cu privire la vinovăția

inculpatului. Ceea ce este cert, este împrejurarea că inculpatul și martorul

erau prieteni, că aveau obiceiul de a consuma în exces băuturi alcoolice și

ambii erau preocupați de a-și procura bani de băutură.

În aceste condiții, ar fi fost

necesar ca cercul de bănuiți să fie lărgit.

Urmărirea penală nu s-a preocupat

pentru găsirea lucrurilor presupuse a fi furate de la victimă.

Ar fi fost neîndoielnic mai

profitabil ca procurorul însărcinat cu efectuarea urmăririi penale să fi

îndrumat organele de poliție la căutarea acestor bunuri, la efectuări de

percheziții în loc să le lase la îndemână audierea inculpatului care era de

strictă competență a procurorului.

În lipsa posibilității de a efectua

o cercetare criminalistică rapidă cu posibilitatea ridicării unor probe de

natură să lămurească științific împrejurările cauzei, instanțele au fost

lipsite de elemente de fapt care să ofere certitudine cu privire la starea de

fapt.

Așa se și explică ciclurile

procesuale repetate și incertitudinile ce rezultă din chiar motivarea

hotărârilor. Cât privește prima hotărâre de condamnare dată de Tribunalul Arad,

aceasta este atât de superficială în motivare, încât manifestă dezinteres chiar

pentru exprimare în termeni cât de cât rezonabili după cum s-a citat în

expunerea prezentei decizii.

Cât privește judecarea cauzei în

ultimul ciclu procesual, Tribunalul Mureș și Curtea de Apel Târgu Mure au

motivat corect hotărârile au examinat cu pertinență susținerile procurorului și

au răspuns criticilor. Mai mult, Curtea de Apel Târgu Mureș a supus inculpatul

la testul poligraf care nu a relevat însă indicii de vinovăție.

Așa fiind, Înalta Curte, în baza art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureș împotriva deciziei

penale nr. 170/ A din 18 noiembrie 2005 a Curții de Apel Tg. Mureș, privind pe

inculpatul B.I.

Cheltuielile judiciare rămân în

sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 14

aprilie 2006.