ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2474/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rechizitoriul din 19 februarie 1997, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a trimis în judecată pe inculpatul B.I. pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen. și tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. S-a reținut că, în noaptea de 27 noiembrie 1996, inculpatul a pătruns prin efracție, în locuința victimei I.V. din comuna Zădăreni, județul Arad, a lovit-o, a legat-o cu sfoară de mâini și picioare și cu un material textil a legat-o la gură și la gât. În aceste condiții a furat din casa victimei 160.000 lei. A doua zi, inculpatul însoțit de trei martori, din nou a intrat în locuința victimei de unde a furat un acordeon, un televizor SPORT, o cuvertură de pat, două carpete, bunuri pe care inculpatul le-a ascuns.

În ziua de 29 noiembrie 1996, partea civilă V.D., fiica victimei, a găsit-o pe I.V. moartă, întinsă pe dușumea, cu mâinile și picioarele legate și acoperită cu o plapumă, o pernă și o pătură. Lucrurile din locuință erau răvășite. Rechizitoriul a conchis că ambele infracțiuni, tâlhăria și omorul au fost comise asupra victimei de către inculpatul B.I. Tribunalul Arad, prin sentința penală nr. 246 din 22 decembrie 1997, l-a condamnat pe inculpat la 16 ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 174, raportat la art. 176 lit. d) C. pen., și la 4 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen.

S-a dispus contopirea pedepselor și s-a aplicat un spor de 2 ani, urmând ca inculpatul să execute în final, 18 ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen. Inculpatul a fost obligat la despăgubiri către partea civilă V.D.A. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1996, inculpatul B.I. împreună cu martorul Z.I. au descărcat un camion cu deșeuri din lemn în curtea victimei, fiind plătiți cu suma de 10.000 lei, mâncare și băuturi alcoolice. Seara, inculpatul și martorul au mai băut la bufetul din comună. Apoi, inculpatul și martorul Z.I. s-au deplasat la locuința victimei cu intenția de a cere bani în contul unor lucrări viitoare ce urmau să le presteze în gospodăria ei.

Instanța de fond mai reține că, după ce amândoi au intrat în curte, inculpatul a forțat ușa de la intrarea în locuința victimei cu un levier, a deșurubat becul din hol după care, a intrat într-o cameră luminată unde a stat circa o oră. Când a ieșit din casă, inculpatul i-a spus martorului că a primit 22.000 lei de la victimă, după care s-a spălat pe mâini la un robinet din curtea casei. Referitor la cauza decesului victimei, în motivarea hotărârii de fond se reține doar fraza: „Precizează că după părerea sa, atunci a fost omorâtă femeia și că inculpatul era încălțat cu cizme de cauciuc”. Nu se înțelege din formulare cine „precizează”. Motivarea instanței continuă cu constatarea lapidară că la fața locului a fost depistată o cărare de urme de cizme de cauciuc.

Se mai reține că, la 29 noiembrie 1996, fiica victimei V.D.A. a găsit-o pe aceasta în casă, întinsă pe dușumea, acoperită cu o plapumă, o pătură și o pernă, având picioarele legate cu o sfoară. Mâinile victimei erau, de asemenea, legate la spate cu sfoară, iar pe față prezenta leziuni. V.D.A., parte civilă în cauză, a mai declarat că în cameră lucrurile erau răvășite, iar ușa de la intrare era forțată. Mai motivează instanța că, potrivit depozițiilor martorilor T.Șt. și T.M., din locuința victimei lipseau un televizor marca GOLD, un acordeon, cuverturi de perete în valoare de 300.000 – 400.000 lei și o haină din piele în valoare de 100.000 lei. Se reține că raportul medico-legal nr. 487/ B/1 din 29 noiembrie 1996 al L.M.L.

Arad a stabilit că moartea victimei a fost violentă și s-a datorat șocului traumatic și hemoragic, consecutiv unui traumatism toraco-abdominal cu multiple fracturi ale peretelui osos toracic (coastă și stern), rupturi de ficat ce au putut fi produse prin loviri directe, multiple și repetate cu corpuri dure și prin compresiune. Din natura leziunilor rezultă intenția directă a făptuitorului de a suprima viața victimei. În finalul expunerii, instanța conchide „în drept, fapta inculpatului de a ucide victima I.V., pentru a ascunde și săvârși o tâlhărie întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor deosebit de grav iar fapta de a sustrage bani din locuința victimei, punând-o în neputința de a se apăra, omorând-o, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie”.

„În sensul reținut de tribunal s-a pronunțat Curtea Supremă de Justiție prin Decretul (!!n.n.) nr. 18/1972, 46/1979” „Inculpatul B.I. a săvârșit cele două texte (?!n.n.) de lege, urmează să se pronunțe pentru condamnarea sa.” (Aceasta este chiar redactarea textuală a motivării tribunalului, care evident echivalează cu o nemotivare). Prin decizia penală nr. 403/A/1998, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondat, apelul inculpatului B.I., care a cerut achitarea, întrucât nu este autorul faptelor, motivând că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică. Instanța de apel a reținut că deși inculpatul are o atitudine persistentă de negare a faptelor, acesta în prima declarație de la urmărirea penală a recunoscut comiterea infracțiunilor așa cum au fost reținute în actul de sesizare și la instanța fondului.

Că a făcut în această declarație o descriere amănunțită a situației de fapt care nu putea fi rodul imaginației inculpatului. Instanța de control judiciar a mai motivat că declarațiile martorului Z.I. care l-a însoțit pe inculpat până în curtea locuinței victimei confirmă împrejurarea că acesta a pătruns în casă, în seara de 27 noiembrie 1996, de unde a ieșit după o oră cu suma de 20.000 lei. S-a motivat că, potrivit constatării tehnico-științifice urmele de pași fotografiate în grădina victimei pot proveni de la cizmele inculpatului. S-a mai reținut că actul medico-legal atestă că moartea victimei datează din 27 noiembrie 1996, deci coincide cu ziua în care se reține că inculpatul a pătruns în locuința victimei.

Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul, care în principal a cerut achitarea cu motivarea că nu este autorul faptelor. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia penală nr. 1106 din 23 martie 1999, a admis recursul inculpatului, a casat decizia atacată și sentința penală nr. 246/1997 a Tribunalului Arad și a restituit cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, în vederea completării urmăririi penale. Instanța de recurs a motiva că trimiterea în judecată și condamnarea inculpatului s-a făcut în baza declarațiilor martorului Z.I. și a declarației olografe de la dosarul de urmărire penală. S-a apreciat că numai aceste probe nu conferă certitudinea asupra faptelor așa cum au fost reținute și a vinovăției inculpatului.

Astfel, inculpatul recunoaște faptele numai în declarația olografă dată în fața organelor de poliție după care, audiat în aceeași zi de procuror nu mai recunoaște, susținând că prima declarație i-a fost luată de organele de poliție prin exercitare de violențe fizice. Instanța de recurs mai reține că, în raport de declarațiile martorilor O.V., I.F., Z.I. și L.I. care au afirmat, unii că în seara de 27 noiembrie 1997, orele 22-22,30, l-au întâlnit pe inculpat la bufetul din comună, iar la orele 23,30, inculpatul a fost văzut în dormitorul comun, se impunea efectuarea unui experiment care să stabilească dacă în acest interval de timp era posibil ca inculpatul să parcurgă distanța între bufetul din comună și locuința victimei și de aici, la dormitorul comun al Schelei de foraj unde se odihneau muncitorii, inclusiv inculpatul și numitul Z.I.

Instanța de recurs a mai apreciat că este necesar a se stabili când au fost furate din casa victimei televizorul, carpetele, haina din piele, bunuri despre care instanța de fond, în baza declarațiilor martorilor T.Șt. și T.M. a făcut vorbire în hotărâre fără a se preocupa de ziua când au fost sustrase. Instanța de recurs a mai constatat omisiunea organelor de urmărire penală și a instanțelor de a verifica baraca în care inculpatul ar fi depozitat acele bunuri potrivit declarației sale olografe. S-a mai relevat în motivarea instanței de recurs că în cauză, în mod nejustificat nu s-a efectuat expertiza dactiloscopică a urmelor papilare ridicate cu prilejul cercetării la fața locului de pe un televizor, o sticlă de vin și cioburile provenite de la spargerea geamului de la ușa de acces în bucătărie.

În legătură cu aceste chestiuni, considerate esențiale pentru stabilirea corectă a situației de fapt, instanța de recurs a decis restituirea cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, motivat de faptul că aceasta nu s-ar putea realiza în fața instanței decât cu mare întârziere. După restituirea cauzei la procuror, acesta a efectuat experimentul judiciar considerat necesar de Curtea Supremă de Justiție pentru evaluarea distanțelor între bufetul din comuna Zădăreni, locuința victimei și dormitoarele Schelei de foraj Zădăreni și a timpului necesar pentru parcurgerea în mersul pe jos a acestor distanțe. Serviciul criminalistic al I.P.J. Arad a comunicat Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad că urmele papilare ridicate de la fața locului la 29 noiembrie 1996, asupra cărora Curtea Supremă a dispus efectuarea unei expertize dactiloscopice nu conțin suficiente detalii caracteristice pentru examinarea comparativă în vederea identificării persoanei.

Procurorul a audiat martorii, partea civilă și l-a reaudiat pe inculpat. Reexaminând materialul probator în ansamblu, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, prin rechizitoriul nr. 22 iunie 1999, l-a trimis în judecată pe inculpatul B.I. pentru infracțiunile prevăzute de art. 174 C. pen., raportat la art. 176 lit. d) C. pen. și art. 211 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., reținându-se că el este autorul omorului săvârșit asupra victimei I.V. și a furtului prin violență a unor sume de bani ce au aparținut victimei, a unor bijuterii, cercei și inele, ce fuseseră legate într-o batistă pe care le-a scos din locuința ce a omorât victima. Rechizitoriul reține că celelalte bunuri de valoare mare, televizorul, carpetele, haina au fost furate de inculpat a doua zi, de 28 noiembrie 1996 din locuința victimei.

Prin sentința penală nr. 41 din 7 februarie 2000, Tribunalul Arad l-a condamnat pe inculpatul B.I. la 20 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și e) C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 176 lit. d) C. pen., și 5 ani închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 33 – art. 34 C. pen., s-a sporit pedeapsa principală la 22 ani închisoare, s-a făcut aplicarea art. 71 și 64 C. pen., s-a computat prevenția de la 1 decembrie 1996 la zi și s-a menținut starea de arest a inculpatului. Prin decizia penală nr. 257/ A din 21 iunie 2000, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad care a criticat sentința pentru agravarea situației inculpatului în propriul recurs, prin aplicarea unei pedepse mai mari decât cea stabilită în primul ciclu procesual și apelul inculpatului care a criticat hotărârea fondului pentru greșita condamnare.

Instanța de apel a desființat hotărârea atacată și a restituit cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad în vederea completării urmăririi penale conform art. 333 C. proc. pen. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Timișoara a motivat că probele administrate în cauză nu conferă certitudinea asupra faptelor reținute în sarcina inculpatului B.I. și a vinovăției acestuia. S-a motivat că, deși Curtea Supremă de Justiție a considerat necesară efectuarea unei expertize dactiloscopice pentru a stabili dacă urmele papilare de la fața locului aparțin inculpatului, procurorul nu a dat curs dispoziției instanței de recurs care a restituit cauza. S-a mai motivat că instanța de fond care l-a condamnat pe inculpat nu a identificat cu certitudine bunurile dispărute.

Nu s-au valorificat ca probe nici urmele de pământ lăsate pe îmbrăcămintea victimei, presupus a fi lăsate de agresor. Se mai reține că nu a existat nici o preocupare din partea organului de urmărire penală de a lămuri împrejurările în care a fost ucisă victima de a identifica și valorifica elemente de fapt care ar putea servi ca probe în cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei. Împotriva deciziei penale nr. 257/ A din 21 iunie 2000 a Curții de Apel Timișoara a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara care a criticat-o pentru greșita restituire la procuror a cauzei. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 2860 din 5 iunie 2001, a respins, ca nefondat, recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

S-a motivat că, după prima restituire în afara experimentului efectuat pentru determinarea distanței dintre bufetul din comuna Zădăreni și domiciliul victimei și a distanței de la domiciliul victimei până la dormitoarele schelei de foraj, cât și a timpului aferent pentru parcurgerea la pas a acestor distanțe, a reaudierii inculpatului și martorilor nu s-a întreprins nimic pentru administrarea altor probe. S-a mai motivat că este necesară efectuarea expertizei dactiloscopice a urmelor papilare ridicate de la fața locului. De asemenea, s-a reținut că urmărirea penală nu a dat curs dispoziției de a lămuri ce bunuri au fost furate din locuința victimei și nici nu s-a valorificat elementul de fapt că pe bluza victimei s-au găsit urme de noroi ce par a fi lăsate de cizme de cauciuc.

S-a mai motivat că nu este lămurit mecanismul producerii leziunilor corporale ale victimei în raport de modul în care, în declarația olografă a inculpatului, singura în care a recunoscut că a agresat victima, acesta a descris faptele. De asemenea, nu s-a adus la îndeplinire dispoziția de audiere a martorului T.I. și nu s-au făcut eforturi de identificare și administrare a altor elemente de probațiune necesare în lămurirea cauzei. După rămânerea definitivă a hotărârii de restituire a cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale, prin rechizitoriul din 30 ianuarie 200, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad l-a trimis din nou în judecată pe B.I. pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 174 raportat la art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen., în concurs cu infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. d) și f) C. pen., împotriva victimei I.V., reținându-se aceleași mecanisme de producere a faptelor ca prima dată.

A fost din nou investit Tribunalul Arad. Prin încheierea nr. 4748 din 6 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea de strămutare a judecării cauzei de la Tribunalul Arad formulată de inculpatul B.I. și a strămutat judecarea cauzei la Tribunalul Mureș. Tribunalul Mureș, prin sentința penală nr. 431 din 29 noiembrie 2004, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul B.I. pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a făcut aplicarea principiului in dubio pro reo și a motivat că din probele administrate în cauză nu se poate stabili cu certitudine că inculpatul este autorul celor două infracțiuni.

S-a apreciat că administrarea unor alte probe nu mai este posibilă. S-a reținut că instanța supremă a apreciat în două decizii că probele administrate în cauză nu sunt suficiente pentru a se putea considera lămurită situația de fapt, motiv pentru care hotărârile de condamnare au fost casate. S-a mai motivat că prin probele administrate după reluarea urmăririi penale și a judecării în fond nu s-a putut stabili neîndoielnic că inculpatul este autorul infracțiunilor de omor și tâlhărie asupra victimei. Prin decizia penală nr. 170/ A din 18 noiembrie 2005 a Curții de Apel Târgu Mureș, s-a respins, ca nefondat, apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș împotriva sentinței penale nr. 431 din 29 noiembrie 2004, pronunțată de Tribunalul Mureș, apel care a invocat greșita achitare a inculpatului în raport de care susține că există suficiente probe pentru a fi condamnat.

Curtea de apel a motivat că în cele din urmă, după ce s-a efectuat expertiza dactiloscopică a urmelor papilare, aceasta a concluzionat că nu se poate stabili dacă urma papilară examinată aparține inculpatului. S-a mai motivat că nu s-au putut expertiza urmele de pași găsite în casa victimei din cauza lipsei elementelor de identificare. O parte din expertizele tehnico-științifice ce se impuneau a fi efectuate în cauză cu ocazia completării urmăririi penale nu au mai fost realizabile pentru că probele ridicate de la locul faptei nu au fost prelevate și păstrate conform dispozițiilor legale de la art. 94 – art. 98 C. proc. pen. S-a motivat că declarația inițială de la dosar urmărire penală a fost luată inculpatului în condiții neprocedurale de doi ofițeri de poliție și că aspectele relevate în această declarație nu se coroborează cu alte mijloace de probă.

În cursul judecării apelului, instanța a considerat oportună efectuarea unei constatări tehnico-științifice cu privire la comportamentul simulat și l-a supus pe inculpat la testul poligraf. Raportul de constatare tehnico-științifică privind testarea psihologică a comportamentului simulat a concluzionat că la întrebările dacă a comis fapta și la care a răspuns negativ nu s-au înregistrat reacții ale comportamentului simulat aceasta putând fi luată ca un element de fapt care confirmă apărarea inculpatului. S-a apreciat că motivarea instanței de fond este punctuală și justificată și că probatoriul administrat în cauză nu este suficient pentru a răsturna prezumția de nevinovăție a inculpatului. Împotriva deciziei a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș care critică hotărârile pronunțate pentru greșita achitare și solicită condamnarea inculpatului pentru infracțiunile care au făcut obiectul sesizării instanței.

În recurs s-a motivat, că la data de 1 decembrie 1996, când inculpatul B.I. a fost audiat de ofițerii de poliție nu existau exigențele procedurale introduse ulterior cu privire la audierea celor suspectați că au comis infracțiuni contra vieții și că această declarație a inculpatului de recunoaștere a faptei are o relevanță deosebită în lămurirea situației de fapt. Se susține că declarația se coroborează cu probele materiale de la locul faptei. În motivarea recursului parchetului se admite că procurorul care a efectuat cercetarea criminalistică a locului faptei nu a valorificat corespunzător urmele materiale, nici măcar n-a verificat în teren prima declarație a inculpatului și n-a procedat la reconstituirea faptelor conform declarațiilor sale.

Chiar așa fiind, conchide recursul parchetului, instanțele erau datoare să verifice dacă retractarea declarației era motivată. Se mai motivează că declarația inițială a inculpatului se coroborează cu constatările medico-legale care au explicat mecanismul tanato-generator și cu datele relevate de cercetarea la fața locului. Se argumentează, de asemenea, cu constatarea tehnico-științifică din dosarul de la urmărire penală, din care ar rezulta că cizmele de cauciuc ridicate de la inculpat au putut produce cu probabilitate urmele de la locul faptei. Se mai motivează că declarația martorului Z.I. relevă că inculpatul a intrat în locuința victimei și chiar dacă martorul n-a văzut ce s-a întâmplat în interior, acest element era suficient pentru a se conchide asupra vinovăției inculpatului.

În sprijinul reținerii vinovăției inculpatului se mai invocă experimentul care a stabilit timpul necesar deplasării inculpatului și martorului de la dormitor la locuința victimei. Motivele de recurs invocate de procuror se înscriu cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen. Recursul nu este fondat. După cum rezultă chiar din motivele de recurs, cercetarea locului faptei efectuată de procuror a fost necorespunzătoare, ceea ce a dus la nevalorificarea ca probe a unor elemente de fapt. S-au identificat și ridicat puține urme papilare de la locul faptei printr-o cercetare superficială și nici acelea n-au fost expertizate imediat conform deontologiei profesionale a criminalistului.

În solul din preajma casei victimei au fost identificate cărări de urme de pași proaspete. Se impunea ca necesitate ridicarea de mulaje ale urmelor care să fie comparate științific cu modelul cizmelor pronunțate de inculpat la data când se presupune că a comis infracțiunile. S-a procedat la fotografierea urmelor de cizmă și compararea detaliilor de pe fotografia cu talpa cizmelor deși nu aceasta este procedura standard ci aceea a ridicării de mulaje la îndemâna oricărui criminalist. Așa a rezultat o constatare cu probabilități care nu poate valora o probă autentică în sensul procedurii penale. Cât privește declarația luată de organele de poliție inculpatului la 1 decembrie 1996, aceasta nu poate constitui un mijloc de probă convingător în sensul legii, nici după prevederile legale procedurale de la data administrării.

Astfel, și atunci, potrivit Constituției României și art. 6 alin. (1) C. proc. pen., dreptul la apărare al învinuitului și inculpatului era garantat. Prin urmare, era necesar ca urmărirea penală să fie efectuată în cauză de organul competent, adică potrivit art. 209 C. proc. pen., de către procuror, fiind vorba de omor și nu de organele de poliție, numai astfel existând garanția că se respectă drepturile procesuale ale învinuitului. Pe de altă parte, garanția realei apărări nu poate fi realizată decât prin chemarea unui apărător care să-l asiste pe învinuit, având în vedere că acesta era suspectat de comiterea unei infracțiuni grave. Nu există motive temeinice de a da declarației inculpatului făcută în fața organelor de poliție o mai mare credibilitate decât celei date în aceeași zi procurorului care l-a audiat cu apărător din oficiu într-un cadru procesual legal și în care inculpatul a negat comiterea faptei.

Prin urmare, ar fi nerațional ca o declarație luată în condiții de nulitate, fie ea și relativă să capete o relevanță probantă mai puternică decât aceea luată de organul competent și în condiții de garantare a drepturilor procesuale ale inculpatului. Simpla declarație a martorului Z.I. care afirmă că l-a asistat pe inculpat până la pătrunderea lui în locuința victimei nu este suficientă pentru a conchide cu privire la vinovăția inculpatului. Ceea ce este cert, este împrejurarea că inculpatul și martorul erau prieteni, că aveau obiceiul de a consuma în exces băuturi alcoolice și ambii erau preocupați de a-și procura bani de băutură. În aceste condiții, ar fi fost necesar ca cercul de bănuiți să fie lărgit.

Urmărirea penală nu s-a preocupat pentru găsirea lucrurilor presupuse a fi furate de la victimă. Ar fi fost neîndoielnic mai profitabil ca procurorul însărcinat cu efectuarea urmăririi penale să fi îndrumat organele de poliție la căutarea acestor bunuri, la efectuări de percheziții în loc să le lase la îndemână audierea inculpatului care era de strictă competență a procurorului. În lipsa posibilității de a efectua o cercetare criminalistică rapidă cu posibilitatea ridicării unor probe de natură să lămurească științific împrejurările cauzei, instanțele au fost lipsite de elemente de fapt care să ofere certitudine cu privire la starea de fapt. Așa se și explică ciclurile procesuale repetate și incertitudinile ce rezultă din chiar motivarea hotărârilor.

Cât privește prima hotărâre de condamnare dată de Tribunalul Arad, aceasta este atât de superficială în motivare, încât manifestă dezinteres chiar pentru exprimare în termeni cât de cât rezonabili după cum s-a citat în expunerea prezentei decizii. Cât privește judecarea cauzei în ultimul ciclu procesual, Tribunalul Mureș și Curtea de Apel Târgu Mure au motivat corect hotărârile au examinat cu pertinență susținerile procurorului și au răspuns criticilor. Mai mult, Curtea de Apel Târgu Mureș a supus inculpatul la testul poligraf care nu a relevat însă indicii de vinovăție. Așa fiind, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. Mureș împotriva deciziei penale nr. 170/ A din 18 noiembrie 2005 a Curții de Apel Tg. Mureș, privind pe inculpatul B.I. Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 aprilie 2006.