ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1606/2006

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra

cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș,

secția civilă, la 18 septembrie 2003, contestatoarea S.F. a solicitat, în

contradictoriu cu Primarul municipiului Timișoara, anularea dispoziției nr.

1453/2003 emisă de intimat și acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În motivarea cererii s-a arătat că prin dispoziția de

respingere a notificării a fost încălcată Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 1044/PI din 16 octombrie 2003

Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins contestația ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, după copierea motivelor invocate

prin cererea de chemare în judecată și întâmpinare și enumerarea tuturor

înscrisurilor depuse la dosar, prima instanță a reținut că dispoziția emisă de

primar este temeinică și legală întrucât imobilul a trecut în proprietatea

statului cu titlu, în baza Decretului nr. 223/1974, conform legislației de la

acea vreme, ca urmare a cererii de înstrăinare în vederea plecării din țară.

Reclamanta a primit „contravaloarea contravalorii” construcțiilor în sumă de

2757 lei și are dreptul să primească diferența, cu titlu de măsuri reparatorii,

ca urmare a devalorizării leului, pe cale administrativă.

Apelul declarat de contestatoare a fost respins prin decizia

civilă nr. 78 din 4 februarie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

În considerentele deciziei sale, instanța de apel a reținut

că restituirea în natură a imobilului nu mai era posibilă deoarece imobilul

fusese vândut conform art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Cu privire la cererea subsidiară privind acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent, instanța a reținut că reclamanta nu a făcut nici

un fel de precizări cu privire la sfera de aplicare a acestor măsuri, mai ales

în condițiile în care după introducerea notificării s-a stabilit că

reclamantei, la plecarea din țară, i s-au acordat despăgubiri. În aceste

condiții, nu pot fi acordate măsuri reparatorii pentru tot imobilul, reclamanta

având posibilitatea de a-și preciza cuantumul despăgubirilor prin echivalent

prin raportare la suma stabilită inițial de către Statul Român și la diferența

care rezultă din devalorizarea leului sau din raportarea la prețul de

circulație.

Aceste pretenții se pot rezolva pe cale administrativă sau

pe calea unei noi acțiuni judiciare stabilite în limitele menționate.

Împotriva acestei decizii, contestatoarea a declarat recurs,

întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., critica

privind următoarele aspecte:

Instanța de apel a omis să se pronunțe asupra excepției de

nelegalitate a prevederilor art. 1.4. lit. B) din H.G. nr. 498/2003, soluția

dată cu privire la această excepție fiind hotărâtoare pentru dezlegarea

pricinii.

Aceste dispoziții modifică prevederile art. 2 alin. (1) lit.

g) și art. 12 din Legea nr. 10/2001, lucru care nu este posibil.

Prin dispoziția contestată s-a stabilit că reclamanta nu

este îndreptățită la nici un fel de despăgubiri, iar considerentul instanțelor

în sensul că reclamanta poate obține acordarea acestor despăgubiri pe cale

administrativă sau pe cale separată, este lipsit de temei legal.

Deși prin notificare contestatoarea a solicitat, generic,

măsuri reparatorii prin echivalent, este evident că a pretins numai completarea

despăgubirii acordate conform Decretului nr. 223/1974, la valoarea actualizată

cu indicele de inflație până la valoarea corespunzătoare a imobilului.

Prin întâmpinare s-a solicitat respingerea recursului, cu

motivarea din decizia dată în etapa apelului.

Analizând decizia atacată, în limita criticilor formulate și

în raport de probele administrate în primă instanță, Curtea a apreciat că

recursul este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Ambele instanțe de fond au îndrumat-o pe contestatoare să

încerce să obțină despăgubirile pe care le-a solicitat prin notificarea

adresată primăriei și, ulterior, prin contestația cu care a învestit instanța

împotriva dispoziției primarului, pe cale administrativă sau pe calea unei

acțiuni separate.

Procedând în acest mod instanțele au acordat mai puțin decât

s-a cerut, practic, nu au soluționat cererea în limitele impuse de prevederile

Legii nr. 10/2001.

Este necontestat faptul că imobilul pentru care s-au

solicitat măsuri reparatorii a fost vândut statului în temeiul dispozițiilor

Decretului nr. 223/1974. Or, la acea dată era în vigoare Constituția din 1965

care, prin art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală.

Potrivit acestui text, dreptul de proprietate personală este

ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală

veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe

lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort

personal.

Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 1 că,

în Republica Socialistă România

construcțiile și terenurile pot fi deținute în proprietate de către persoanele

fizice numai dacă au domiciliul în țară. Potrivit art. 2, persoanele care au

făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze, până

la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica

Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste

bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea

nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe

din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate

personală. Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în mod fraudulos

din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului

stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea statului.

Terenurile aferente construcțiilor prevăzute la alineatele precedente trec în

proprietatea statului în condițiile art. 13 din Legea cu privire la fondul

funciar.

În aceste condiții, nu se poate susține că decretul respecta

prevederile constituționale enunțate.

Mai mult, anterior adoptării Decretului nr. 223/1974,

România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie

1948 care, în art. 17 alin. (1) și (2) prevede că orice persoană are dreptul la

proprietate, atât singur cât și în asociație cu alții și nimeni nu poate fi

lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând dreptul oricărei

persoane de a circula liber, inclusiv de a-și părăsi propria țară.

Față de cele ce preced, aprecierile privitoare la

legalitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea contestatoarei nu

sunt corecte și nu pot fundamenta respingerea cererii de acordare a măsurilor

reparatorii enunțate în Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, hotărârea de guvern prin care s-au adoptat

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu putea adăuga la

aceasta. Or, Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data înregistrării

recursului, nu făcea nici o distincție asupra legalității preluării potrivit

Decretului nr. 223/1974 după cum s-au acordat sau nu despăgubiri. Așadar, actul

Guvernului adaugă la lege, motiv pentru care nu poate fi avut în vedere în

aprecierea legalității titlului statului.

Prin cererea cu care a învestit instanța, și chiar în

motivarea recursului contestatoarea a arătat că solicită acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent.

În condițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dacă

restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă după caz,

deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă

persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare

valorii imobilului.

Această obligație nu a fost respectată de către primar, iar

instanțele au confirmat soluția de respingere a cererii de acordare de măsuri

reparatorii, încălcând prevederile legale menționate anterior. Procedând

astfel, au lipsit-o pe contestatoare de posibilitatea de a cere să se facă

aplicarea prevederilor Capitolului V din titlul VII al Legii nr. 247/2005

privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri

adiacente.

Drept urmare, recursul este întemeiat pentru motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și va fi admis conform art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., cu consecința modificării deciziei recurate.

În temeiul art. 296 C. proc. civ. va fi admis apelul

contestatoarei și sentința va fi schimbată în tot în sensul că va fi admisă

contestația potrivit celor reținute în dispozitiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanta S.F. împotriva

deciziei civile nr. 78 din 4 februarie 2004 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, și în consecință:

Modifică decizia în sensul că admite apelul declarat de

reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1044 din 16 octombrie 2003 a

Tribunalului Timiș.

Schimbă în tot sentința.

Admite contestația formulată împotriva dispoziției nr. 1453

din 6 august 2003, emisă de Primarul municipiului Timișoara, pe care o anulează

și îl obligă pe primar să emită o nouă dispoziție prin care să acorde

reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2006.