ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4781/2006

Asupra recursurilor de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 29 iulie 2006, a Curții de Apel

București, secția I penală, competentă potrivit art. 52 alin. (5

1

) C.

proc. pen., admițându-se sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T., s-a dispus prelungirea arestării preventive,

pe o durată de 30 zile (30 iulie 2006 - 28 august 2006), a inculpaților K.I. și

N.Z., și au fort respinse, totodată, ca inadmisibile, cererile acestora privind

înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

țara; au fost respinse, de asemnea, cererile formulate de aceiași inculpați

privind recuzarea tuturor judecătorilor Tribunalului București.

Pentru a hotărî astfel, în privința măsurilor

preventive, Curtea de Apel a apreciat, pe de o parte, că, pe timpul urmăririi

penale, măsura obligării de a nu părăsi localitatea este de competența

exclusivă a procurorului, iar pe de altă parte, că temeiurile care au

justificat luarea față de inculpați a măsurii arestării preventive (1-30 iunie

2006) și prelungirea acestei măsuri (30 iunie 2006 – 28 iulie 2006) subzistă și

impun, în continuare, privarea lor de libertate. S-a reținut, în esență, că, „în

cauză există probe suficiente din care să rezulte presupunerea că inculpații

fac parte dintr-un grup infracțional organizat, constituit în perioada 2005 - 2006,

cu scopul de a spăla banii proveniți din evaziune fiscală și alte infracțiuni

economice, săvârșite de asociați și administratori ai unor societăți

comerciale, cu puncte de lucru în complexele N. și D.R.” și că cercetările

urmeză să fie extinse cu privire la alte activități infracționale și la alți

făptuitori, iar cerințele art. 148 lit. h) C. proc. pen., sunt întrunite,

infracțiunile pentru care sunt cercetați inculpații, art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 39/2003 și art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, fiind

sancționate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani; în ce privește pericolul

concret pentru ordinea publică al lăsării inculpaților în libertate, Curtea de

Apel a apreciat că acesta rezultă din natura și gravitatea infracțiunilor

pertru care aceștia sunt cercetați, din caraterul organizat și amploarea spațio

– temporală a activităților infracționale, cu aspecte transfrontaliere în care

se poate presupune că sunt implicați, și din perseverența lor în această

activitate, care a fost curmată doar prin intervenția organelor abilitate.

Împotriva încheierii, inculpații au declarat, în

termen legal, recursurile de față, care vizează numai prelungirea măsurii

arestării lor preventive, recursuri în susținerea cărora apărătorii lor au

reiterat, concertat, apărări formulate în fața primei instanțe, privind nulitatea

absolută a sesizării [(art. 197 alin. (2) C. proc. pen.)], decurgând, pe de o

parte, din nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 156 alin. (2) C.

proc. pen., situație în care ar fi incidentă prevederea art. 185 alin. (3) C.

proc. pen., iar pe de altă parte, din semnarea sesizării de prelungire de către

un procuror necompetent, încălcarea dreptului la apărare, decurgând din

nerespectarea aceluiași termen de 5 zile, și netemeinicia luării și menținerii

măsurii arestării preventive în raport cu precaritatea probatoriului administrat,

din care nu ar rezulta, cu certitudine, apartenența lor la un grup infracțional

organizat, în scopul spălării de bani; cât privește încheierea în sine, s-a

susținut că nu demonstrează, pe bază de probe, că lăsarea în libertate a

inculpaților ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, pericol pe

care instanța îl confundă cu pericolul social al infracțiunii; în fine, s-a susținut

că măsura arestării preventive a fost luată la 11 iunie 2006 și prelungită la

28 iunie 2006 cu încălcarea prevederilor art. 144 alin. (1) și a art. 149

1

alin. (3) C. proc. pen., rezultând o depășire cu o zi a duratei acesteia.

Recursurile sunt nefondate.

Din examinarea considerentelor încheierii atacate

rezultă, neîndoielnic, că prima instanță a examinat eventuala incidență a

sancțiunii nulității absolute prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.,

atât în raport cu nerespectarea termenului de 5 zile [(la care se referă atât art.

156 alin. (2) cât și a art. 159 alin. (1) C. proc. pen.)], aspect sub care a

conchis, pe deplin corect [(pag. 11 alin. (2)], că sancțiunea nulității

absolute a sesizării instanței nu este incidentă, termenul în discuție fiind

unul „de recomandare”, cât și în raport cu semnarea sesizării (propunerii)

privind prelungirea arestării preventive de către un procuror care ar fi

devenit necompetent din momentul în care a fost numit procuror șef al direcției

de resort, aspect sub care, de asemenea, pe deplin corect, a apreciat [(pag. 12

alin. (1)] că promovarea în acea funcție „nu constituie un impediment pentru ca

acesta să-și exercite în continuare prerogativele procesuale în dosar”,

prerogative pe care le dobândise prin repartizarea dosarului și care nu i-au

fost retrase în termeni expreși, odată cu promovarea.

Tot astfel rezultă că prima instanță a apreciat

corect, în raport cu calitatea și amplitudinea pledoariilor acelorași

apărători, „că, prin nerespectarea termenului de 5 zile mai sus arătat, dreptul

la apărare al inculpaților nu a fost în nici un fel periclitat, evitarea unei

asemenea eventualități fiind, în mod evident, una din rațiunile instituirii

acelui termen (de recomandare); în context, Înalta Curte apreciază că incidența

prevederii art. 185 alin. (3) C. proc. pen., invocată pentru prima dată în

recurs, este exclusă, în condițiile în care nulitatea absolută a sesizării nu

poate intra în discuție, după cum deja s-a arătat, iar nulitatea relativă este subordonată,

în chip hotărâtor, unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel,

vătămare, constând, după cum se susține, în compromiterea dreptului la apărare

al inculpaților, care, după cum, de asemenea, s-a arătat, nu s-a produs.

Cu privire la pretinsa „precaritate” a probatoriului,

în raport cu care luarea și prelungirea, repetată, a măsurii arestării

preventive nu s-ar justifica, Înalta Curte constată că este, de asemenea,

nefondată, în acestă fază fiind suficiente acele „indicii temeinice”, la care

se referă art. 143 alin. (1) teza finală, coroborat cu art. 148 alin. (1) C.

proc. pen.; a pretinde instanței sesizate cu propunerea de luare sau prelungire

a măsurii arestării preventive să procedeze cu prilejul examinării acesteia, la

o evaluare aplicată a probelor administrate până în acel moment ar însemna, în

realitate, a o constrânge să prejudece fondul cauzei, ceea ce este cu

desăvârșire interzis; așa fiind, Înalta Curte constată că este pe deplin

justificată prudența cu care prima instanță s-a referit, în considerentele

încheierii atacate, la probatoriul administrat în cauză, căruia îi atribuie

doar însușirea, suficientă pentru justificarea prelungirii arestăriii

preventive, de a face să se presupună că inculpații au săvârșit faptele,

deosebit de grave «în abstracto», pentru care sunt cercetați (pag. 12 alin. final).

În raport cu analiza „indiciilor temeinice” și a

probatoriului administrat, Înalta Curte constată că prima instanță a stabilit

corect și a explicat suficient pericolul concret pe care lăsarea în libertata a

inculpaților l-ar prezenta pentru ordinea publică; nu se constată, contrar

susținerilor recurenților, că prima instanță ar fi confundat acest pericol

(pentru ordinea publică) cu pericolul social al infracțiunii, care, după cum

corect s-a arătat în considerentele încheierii, reprezintă doar o componentă,

alături de altele, a pericolului concret pentru ordinea publică (pag. 12 alin. final).

Este, în fine, lipsită de relevanță, cât privește

legalitatea și temeinicia încheierii atacte, împrejurarea că, din erori

anterioare acestui moment, durata efectivă a arestării preventive a

inculpaților ar fi mai mare cu o zi decât cea „scriptică”; această eroare, de

se va constata că s-a produs, se va putea remedia, în eventualitatea

condamnării inculpaților, prin deducerea corectă a duratei acestei arestări.

Pentru considerentele ce precedă, recursurile

declarate de inculpați urmează a fi respinse, ca nefondate, cu obligarea

acestora la plata cheltuielilor judidiare avansate de stat, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpații K.Y. și N.Z. împotriva încheierii din 29 iulie 2006 a Curții de Apel

București, secția I penală.

Obligă recurenții inculpați la plata cheltuielilor

judiciare către stat, în sumă de câte 100 lei.

Onorariul interpretului de limbă turcă pentru

inculpatul Korkmaz Yusuf se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 11 august 2006.