ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 108/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 123 din 25

martie 2005, a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr. 787/2004, a

fost admisă în parte acțiunea formulată de numiții Z.T., Z.V. și Z.C., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

A fost obligat pârâtul să plătească

reclamanților, diferența în sumă de 274.870.637 lei și 1.830.000 lei cheltuieli

de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că reclamanții sunt beneficiarii compensațiilor bănești care se acordă

în temeiul Legii nr. 9/1998, drepturi recunoscute și stabilite lor prin hotărârea

nr. 269 din 29 septembrie 2000, pentru suma de 778.670.361 lei și încasate la

26 martie 2002.

A apreciat instanța că cererea de

față a reclamanților, pentru actualizarea drepturilor sus-menționate, este

parțial întemeiată în raport cu dispozițiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998,

astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 172/1999.

A stabilit instanța că acordarea

actualizată cu coeficientul de inflație este justificată, pentru că stabilirea

drepturilor s-a făcut în anul 2000, iar plata în 2002, așa încât reactualizarea

în raport cu aceste două momente reprezintă suma de 274.870.637 lei, calculată

printr-o expertiză contabilă.

Instanța a înlăturat susținerea

reclamanților că actualizarea ar trebui să țină seama și de data validării

hotărârii comisiei municipale, în speță 1 februarie 2002, întrucât data

validării nu prezintă relevanță, legiuitorul având în vedere doar două

elemente: anul plății și anul în care despăgubirile au fost solicitate.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, la data de 18 mai 2005,

cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.

În cauză au formulat recurs în

termen, și reclamanții, cererea fiind legal scutită de plata taxei de timbru.

În motivare se arată că soluția

instanței de fond este corectă, în măsura în care a actualizat despăgubirea,

stabilind o diferență de 274.870.637 lei, dar este nelegală, întrucât a refuzat

să acorde actualizarea acestei din urmă sume, considerând-o o dublă

despăgubire.

Susțin recurenții că cererea trebuia

admisă pe principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin fapta sa ilicită, conform art. 1084 C. civ., prin adăugarea la despăgubiri a sumei reprezentând lipsa de folosință a primei sumei,

până la data pronunțării hotărârii.

Arată recurenții că cele două sume

au semnificații distincte: pe de o parte, prejudiciul suferit prin

devalorizarea compensațiilor cuvenite, pe de altă parte lipsa de folosință a

celei dintâi sume, astfel încât nu este vorba de o dublă despăgubire.

Susțin recurenții că instanța

trebuia să oblige pârâtul și la plata dobânzii legale, cu titlu de daune

interese moratorii, de la data pronunțării hotărârii, până la data plății

efective a sumelor datorate.

Examinând cererile părților, Curtea

constată:

urmează a fi respins ca tardiv, pentru următoarele motive:

Pârâtei i-a fost legal comunicată

sentința la 27 aprilie 2005, astfel cum rezultă din dovada de comunicare de la

dosarul de fond.

În raport cu data comunicării,

ultima zi a termenului de 15 zile, prevăzut de art. 301 C. proc. civ., era în speță 13 mai 2005 (vineri).

Recursul a fost depus la instanța de

fond, la 18 mai 2005, cu depășirea termenului legal sus-arătat.

fondează, pentru următoarele considerente:

Legea nr. 9/1998 privind acordarea

de compensații, cetățenilor români, pentru bunurile trecute în proprietatea Statului

bulgar, în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova, la 7 septembrie 1940, astfel cum arată și titlu ei, este o lege de reparație

specială, ale cărei dispoziții sunt de strictă interpretare.

Art. 8 alin. (2) din lege, în

formularea sa din legea republicată (M. Of. nr. 105/7.02.2002), dispune cu

privire la modul în care se plătesc compensațiile, prevăzând două ipoteze: cea

în care plata se face în anul în care a fost stabilită și cea în care plata se

face în anul următor stabilirii.

Pentru prima ipoteză, compensația a

fost acordată la nivelul la care compensația a fost validată de comisia

centrală.

Pentru a doua ipoteză, legiuitorul a

prevăzut obligația Direcției Generale a Finanțelor Publice de a actualiza

compensația, în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din

ultima lună înaintea plății, față de luna decembrie a anului anterior.

Aceasta este singura actualizare pe

care legea specială o prevede, și ea nu are ca temei principiile din dreptul

comun privind răspunderea civilă delictuală.

Între părțile în cauza de față

există un raport de drept administrativ creat în temeiul unei legi speciale și

reglementat, sub aspect procedural, în primul rând de dispozițiile Legii nr. 9/1998

și, doar în completare, de dispozițiile Legii contenciosului administrativ.

Așa fiind, instanța de fond de

contencios administrativ a aplicat în mod corect legea specială, în limitele

stabilite de legiuitor cu privire la actualizarea compensațiilor prin art. 8 alin.

(2) din Legea nr. 9/1998.

Instanța nu putea extinde controlul

său asupra modului sau a duratei rezonabile în care autoritatea administrativă

financiară a executat plata și a efectelor conduitei sale asupra patrimoniului

reclamanților, întrucât a fost învestită legal numai cu aplicarea art. 8 alin.

(2) din legea specială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții Z.T., Z.V. și Z.C. împotriva sentinței civile nr. 123 din 25 martie

2005, a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Respinge recursul declarat de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe, ca fiind

tardiv formulat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 17 ianuarie 2006.