ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8046/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin notificări adresate Primăriei municipiului Câmpulung în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, C.T. și F.D., în calitate de moștenitori ai defuncților B.M. și B.I.L., au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Câmpulung, județul Argeș. Primarul municipiului Câmpulung a emis dispoziția nr. 74 din 16 aprilie 2002, prin care a respins cererile obiect al notificărilor cu motivarea că imobilul solicitat a fi restituit în natură nu este unul și același cu cel deținut de defuncții B.M.

și B.I., naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, situație care rezultă din referatul serviciului juridic nr. 12620/16236 din 19 mai 2002 și din sentința civilă nr. 1412 din 28 martie 2000 pronunțată de Judecătoria Câmpulung, definitivă prin decizia civilă nr. 1411 din 10 iulie 2001 a Tribunalului Argeș și irevocabilă prin decizia civilă nr. 3304 din 14 decembrie 2001 a Curții de Apel Pitești. C.T.

a formulat contestație în temeiul art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 solicitând anularea dispoziției și restituirea în natură a imobilului compus din construcție și teren aferent în suprafață de 700 mp, scop în care a susținut că imobilul a aparținut lui B.I.(I.), fiind naționalizat pe numele lui B.M., tatăl lui B.I.(I.), adevăratul proprietar B.I.(I.) decedând la 31 martie 1960 și lăsând ca unic moștenitor pe mama sa B.P., decedată la rându-i la 21 ianuarie 1973, succesiunea acesteia fiind culeasă de fratele ei C.B., decedat ulterior la 21 ianuarie 1979, contestatoarea fiind fiica și unica moștenitoare a celui din urmă.

În raport cu starea de fapt invocată, contestatoarea a negat constatarea din dispoziția atacată în sensul că imobilul solicitat nu ar fi aparținut lui B.I., imputând emitentei că nu a procedat la identificarea imobilului pe calea unei expertize, precum și faptul că a dat nejustificat eficiență unei hotărâri judecătorești pronunțate într-o cauză având ca obiect acțiunea în revendicare a aceluiași imobil, deși această hotărâre nu are nici o relevanță față de prevederile art. 47 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, mai ales că în acel proces nu a fost întocmit un raport de expertiză privind identificarea imobilului revendicat, astfel că, practic, cererea obiect al notificării nu a fost soluționată.

În cauză au intervenit în interesul Primăriei municipiului Câmpulung chiriașii din imobilul în litigiu și anume; P.A., P.T., B.M., O.I., C.A., P.N., P.R. și P.A. Tribunalul Argeș, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 317 din 17 noiembrie 2003, prin care a respins atât contestația, cât și cererea de intervenție „ca existând autoritate de lucru judecat”. C.T. a declarat apel, susținând că prima instanță a soluționat nelegal pricina pe cale de excepție, solicitând anularea sentinței atacate și evocarea fondului cauzei, cu privire la care a reiterat motivele dezvoltate pe calea contestației. Prin decizia civilă nr. 1777/A din 10 septembrie 2004, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis apelul declarat de contestatoare, a anulat sentința primei instanțe și evocând fondul, a respins contestația ca neîntemeiată, obligând pe contestatoare la plata de cheltuieli de judecată către intervenienți.

Soluția dată apelului are ca fundament faptul că decizia civilă nr. 3304 din 14 decembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Pitești nu are valoarea dată de prima instanță, nefiind întrunite cerințele cumulative ale art. 1201 C. civ., dar are putere de adevăr asupra inexistenței dreptului pretins de contestatoare asupra imobilului în litigiu pentru că a clarificat proveniența dreptului de proprietate asupra acelui imobil înainte de a fi preluat de stat, statuându-se astfel juridicește că imobilul a constituit proprietatea lui B.M., iar nu proprietatea lui B.I.L., așa încât probele administrate în prezenta cauză, tinzând a dovedi proprietatea lui B.I.L., nu pot contrazice ceea ce s-a stabilit anterior prin hotărâre judecătorească.

Asemenea rezolvare se impune, a mai arătat instanța de apel, și pentru că prin decizia civilă nr. 3304/R/2001 Curtea de Apel Pitești a constatat existența autorității lucrului judecat dată de decizia civilă nr. 128 din 27 ianuarie 1998 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, hotărâre irevocabilă care nu poate fi contrazisă prin hotărâri judecătorești ulterioare. Cu privire la cererea de intervenție accesorie, instanța de apel a statuat că este nefondată susținerea din apel referitoare la inadmisibilitatea ei în principiu, deoarece asemenea cerere nu este condiționată de invocarea unui drept propriu, distinct de cel al titularului în favoarea căruia se intervine. Ca urmare, declararea apelului a determinat pe intervenienți, chiar dacă cererea de intervenție a fost respinsă în primă instanță, să efectueze cheltuieli de judecată, având beneficiul prevederilor art. 274 C. proc.

civ. Contestatoarea a declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel solicitând, pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., casarea deciziei atacate și, pe fond, admiterea contestației cu consecințele anulării dispoziției primarului și restituirii imobilului în natură. Dezvoltând recursul sub aspectul problemelor de fond, contestatoarea a susținut că instanța de apel a hotărât corect că decizia civilă nr. 3304 din 14 decembrie 2001 a Curții de Apel Pitești nu are autoritate de lucru judecat, dar a greșit esențial stabilind că asemenea autoritate este dată de decizia civilă nr. 128 din 27 ianuarie 1998 a Tribunalului Teleorman, neobservând însă că aceasta a fost pronunțată în baza Legii nr. 112/1995 cu privire la alte imobile decât cele din prezenta cauză și care au aparținut lui B.M., tatăl lui B.I.L.

Ca urmare, se susține prin recurs că instanța de apel a încălcat prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a înțeles să înlăture chiar autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri pronunțate în dreptul comun referitoare la imobile al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 10/2001, astfel că acolo unde legea nu distinge nici instanța nu poate distinge. În consecință, instanța de apel avea obligația de a soluționa pricina dedusă judecății sale în temeiul Legii nr. 10/2001 fără a da vreo eficiență hotărârilor judecătorești pronunțate anterior în sfera dreptului comun, procedând exclusiv la cercetarea probelor administrate în prezentul proces, care, potrivit analizei făcute de contestatoare în continuarea motivării recursului, justifică admiterea contestației cu toate consecințele ce decurg din aceasta.

Cu referire la cererea de intervenție, contestatoarea a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 49 și urm. C. proc. civ., deoarece nu a observat că aceasta a fost respinsă în primă instanță și că, indiferent că este o intervenție principală sau accesorie, chiriașii nu au calitate procesuală pentru că în proces se discută dreptul de proprietate, iar chiriașii nu pot invoca asemenea drept nici în favoarea lor și nici în interesul altei părți, ei beneficiind numai de protecția conferită lor prin O.G. nr. 40/1999 și prin Legea nr. 10/2001. Examinând recursul astfel motivat, Înalta Curte constată cele ce succed. Potrivit mențiunii de la poziția nr. 137 din anexa la Decretul nr. 92/1950 a fost naționalizat în temeiul acestui act normativ un „imobil complect” situat în Câmpulung, de la B.M.

Prin acțiunea civilă din 13 ianuarie 2000, C.T. a chemat în judecată Consiliul Local al municipiului Câmpulung pentru a se constata că imobilul, compus din construcții și terenul aferent în suprafață de 700 mp, situat în Câmpulung, a trecut fără titlu în proprietatea statului, deoarece a constituit proprietatea lui B.I. și, prin Decretul nr. 92/1950, a fost naționalizat de la B.M., care nu era proprietarul imobilului. Prin al doilea capăt de cerere reclamanta a cerut obligarea pârâtului la restituirea imobilului. Procesul astfel pornit a fost soluționat prin sentința civilă nr. 1412 din 28 martie 2000 pronunțată de Judecătoria Câmpulung, schimbată în parte prin decizia civilă nr. 1411 din 10 iulie 2001 pronunțată de Tribunalul Argeș, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3304/R din 14 decembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă.

În considerentele hotărârilor mai sus enunțate s-a reținut că imobilul naționalizat de la B.M., așa cum a fost prevăzut la poziția nr. 137 din anexa la Decretul nr. 92/1950, este unul și același cu cel care a făcut obiectul acțiunii dedusă judecății de către C.T., a constituit proprietatea lui B.M., iar nu proprietatea lui B.I. (I.). Asemenea concluzie a instanțelor a fost consecința examinării deciziei civile nr. 128/1998 a Tribunalului Teleorman, precum și a altor probe administrate nemijlocit în cauza astfel soluționată, în special un raport de expertiză tehnică prin care s-a constatat că imobilul în litigiu este esențial diferit de cel pentru a cărui construcție a fost autorizat B.I.(I.).

Prin procesul de față pornit potrivit reglementărilor Legii nr. 10/2001, C.T. a cerut restituirea în natură a aceluiași imobil care a făcut obiectul anteriorului proces, reiterând susținerile conform cu care imobilul a constituit proprietatea autorului său B.I.(I.) și a fost naționalizat nelegal de la neproprietarul B.M. Este adevărat că, așa cum corect se susține prin recurs și cum a constatat și instanța de apel prin decizia atacată, că între cele două pricini nu există tripla identitate de părți, cauză și obiect în sensul reglementat prin art. 1201 C. civ., neoperând autoritatea lucrului judecat. Contrar însă susținerilor din recurs, instanța de apel a aplicat corect legea.

Într-adevăr, stabilind că imobilul a constituit proprietatea altei persoane decât autorul contestatoarei C.T., hotărârile judecătorești anterioare, opozabile contestatoarei, care a fost parte în procesul soluționat prin acestea, au rezolvat irevocabil o problemă de drept, anume cea privind regimul juridic al imobilului în litigiu. Asemenea rezolvare în procesul anterior a intrat în puterea lucrului judecat, având valoare de adevăr în noul proces, care nu poate fi contrazis prin hotărâri judecătorești ulterioare, numai astfel realizându-se scopul administrării uniforme a justiției. Mai mult, constatările din anteriorul proces nu pot fi nici măcar reexaminate în noul proces prin evaluarea exclusivă și în sens contrar a probatoriului administrat în cel din urmă proces, așa cum nejustificat a cerut contestatoarea pe calea recursului de față.

Așadar, prin prisma primului motiv de recurs, se constată că instanța de apel nu a încălcat legea aplicabilă, astfel încât acest motiv de recurs nu este fondat. Neîntemeiat este și secundul motiv de recurs. Indiferent de calitatea lor de chiriași și de faptul că în proces se discută dreptul de proprietate între părțile inițiale ale acestuia, intervenienții au calitatea procesuală pe care și-au asumat-o pe calea intervenției voluntare accesorii, întrucât, spre deosebire de intervenția voluntară principală reglementată prin art. 49 alin. (2) C. proc. civ., nu trebuie să justifice un drept propriu, ci numai de a apăra interesele altei părți [art. 49 alin. (3) C. proc. civ.]. În raport cu cele ce preced, recursul de față va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., iar pe cale de consecință și în concordanță cu prevederile art. 274 și art. 277 C. proc. civ. contestatoarea-recurentă va fi obligată la plata de cheltuieli de judecată către intimații-intervenienți, potrivit dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de C.T. împotriva deciziei nr. 1777/A din 10 septembrie 2004 a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Obligă pe recurenta C.T. să plătească intimaților solidari B.M., C.A., O.I., P.A., P.A., P.N. și P.R. suma de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie 2006.