ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8046/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin notificări adresate Primăriei

municipiului Câmpulung în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001, C.T. și F.D.,

în calitate de moștenitori ai defuncților B.M. și B.I.L., au solicitat

restituirea în natură a imobilului situat în Câmpulung, județul Argeș.

Primarul municipiului Câmpulung a

emis dispoziția nr. 74 din 16 aprilie 2002, prin care a respins cererile obiect

al notificărilor cu motivarea că imobilul solicitat a fi restituit în natură nu

este unul și același cu cel deținut de defuncții B.M. și B.I., naționalizat

prin Decretul nr. 92/1950, situație care rezultă din referatul serviciului

juridic nr. 12620/16236 din 19 mai 2002 și din sentința civilă nr. 1412 din 28

martie 2000 pronunțată de Judecătoria Câmpulung, definitivă prin decizia civilă

nr. 1411 din 10 iulie 2001 a Tribunalului Argeș și irevocabilă prin decizia

civilă nr. 3304 din 14 decembrie 2001 a Curții de Apel Pitești.

C.T. a formulat contestație în

temeiul art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 solicitând anularea

dispoziției și restituirea în natură a imobilului compus din construcție și

teren aferent în suprafață de 700 mp, scop în care a susținut că imobilul a

aparținut lui B.I.(I.), fiind naționalizat pe numele lui B.M., tatăl lui B.I.(I.),

adevăratul proprietar B.I.(I.) decedând la 31 martie 1960 și lăsând ca unic

moștenitor pe mama sa B.P., decedată la rându-i la 21 ianuarie 1973,

succesiunea acesteia fiind culeasă de fratele ei C.B., decedat ulterior la 21

ianuarie 1979, contestatoarea fiind fiica și unica moștenitoare a celui din

urmă.

În raport cu starea de fapt

invocată, contestatoarea a negat constatarea din dispoziția atacată în sensul

că imobilul solicitat nu ar fi aparținut lui B.I., imputând emitentei că nu a

procedat la identificarea imobilului pe calea unei expertize, precum și faptul

că a dat nejustificat eficiență unei hotărâri judecătorești pronunțate într-o

cauză având ca obiect acțiunea în revendicare a aceluiași imobil, deși această

hotărâre nu are nici o relevanță față de prevederile art. 47 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, mai ales că în acel proces nu a fost întocmit un raport de

expertiză privind identificarea imobilului revendicat, astfel că, practic,

cererea obiect al notificării nu a fost soluționată.

În cauză au intervenit în interesul

Primăriei municipiului Câmpulung chiriașii din imobilul în litigiu și anume; P.A.,

P.T., B.M., O.I., C.A., P.N., P.R. și P.A.

Tribunalul Argeș, secția civilă, a

pronunțat sentința civilă nr. 317 din 17 noiembrie 2003, prin care a respins

atât contestația, cât și cererea de intervenție „ca existând autoritate de

lucru judecat”.

C.T. a declarat apel, susținând că

prima instanță a soluționat nelegal pricina pe cale de excepție, solicitând

anularea sentinței atacate și evocarea fondului cauzei, cu privire la care a

reiterat motivele dezvoltate pe calea contestației.

Prin decizia civilă nr. 1777/A din

10 septembrie 2004, Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis apelul

declarat de contestatoare, a anulat sentința primei instanțe și evocând fondul,

a respins contestația ca neîntemeiată, obligând pe contestatoare la plata de

cheltuieli de judecată către intervenienți.

Soluția dată apelului are ca

fundament faptul că decizia civilă nr. 3304 din 14 decembrie 2001 pronunțată de

Curtea de Apel Pitești nu are valoarea dată de prima instanță, nefiind

întrunite cerințele cumulative ale art. 1201 C. civ., dar are putere de adevăr

asupra inexistenței dreptului pretins de contestatoare asupra imobilului în

litigiu pentru că a clarificat proveniența dreptului de proprietate asupra

acelui imobil înainte de a fi preluat de stat, statuându-se astfel juridicește

că imobilul a constituit proprietatea lui B.M., iar nu proprietatea lui B.I.L.,

așa încât probele administrate în prezenta cauză, tinzând a dovedi proprietatea

lui B.I.L., nu pot contrazice ceea ce s-a stabilit anterior prin hotărâre

judecătorească.

Asemenea rezolvare se impune, a mai

arătat instanța de apel, și pentru că prin decizia civilă nr. 3304/R/2001

Curtea de Apel Pitești a constatat existența autorității lucrului judecat dată

de decizia civilă nr. 128 din 27 ianuarie 1998 pronunțată de Tribunalul

Teleorman, secția civilă, hotărâre irevocabilă care nu poate fi contrazisă prin

hotărâri judecătorești ulterioare.

Cu privire la cererea de intervenție

accesorie, instanța de apel a statuat că este nefondată susținerea din apel

referitoare la inadmisibilitatea ei în principiu, deoarece asemenea cerere nu

este condiționată de invocarea unui drept propriu, distinct de cel al

titularului în favoarea căruia se intervine.

Ca urmare, declararea apelului a

determinat pe intervenienți, chiar dacă cererea de intervenție a fost respinsă

în primă instanță, să efectueze cheltuieli de judecată, având beneficiul

prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Contestatoarea a declarat recurs

împotriva deciziei instanței de apel solicitând, pentru cazul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., casarea deciziei atacate și, pe fond, admiterea

contestației cu consecințele anulării dispoziției primarului și restituirii

imobilului în natură.

Dezvoltând recursul sub aspectul

problemelor de fond, contestatoarea a susținut că instanța de apel a hotărât

corect că decizia civilă nr. 3304 din 14 decembrie 2001 a Curții de Apel

Pitești nu are autoritate de lucru judecat, dar a greșit esențial stabilind că

asemenea autoritate este dată de decizia civilă nr. 128 din 27 ianuarie 1998 a

Tribunalului Teleorman, neobservând însă că aceasta a fost pronunțată în baza

Legii nr. 112/1995 cu privire la alte imobile decât cele din prezenta cauză și

care au aparținut lui B.M., tatăl lui B.I.L.

Ca urmare, se susține prin recurs că

instanța de apel a încălcat prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, prin

care legiuitorul a înțeles să înlăture chiar autoritatea de lucru judecat a

unei hotărâri pronunțate în dreptul comun referitoare la imobile al căror regim

juridic este reglementat prin Legea nr. 10/2001, astfel că acolo unde legea nu

distinge nici instanța nu poate distinge.

În consecință, instanța de apel avea

obligația de a soluționa pricina dedusă judecății sale în temeiul Legii nr. 10/2001

fără a da vreo eficiență hotărârilor judecătorești pronunțate anterior în sfera

dreptului comun, procedând exclusiv la cercetarea probelor administrate în

prezentul proces, care, potrivit analizei făcute de contestatoare în

continuarea motivării recursului, justifică admiterea contestației cu toate

consecințele ce decurg din aceasta.

Cu referire la cererea de

intervenție, contestatoarea a susținut că instanța de apel a încălcat

prevederile art. 49 și urm. C. proc. civ., deoarece nu a observat că aceasta a

fost respinsă în primă instanță și că, indiferent că este o intervenție

principală sau accesorie, chiriașii nu au calitate procesuală pentru că în

proces se discută dreptul de proprietate, iar chiriașii nu pot invoca asemenea

drept nici în favoarea lor și nici în interesul altei părți, ei beneficiind

numai de protecția conferită lor prin O.G. nr. 40/1999 și prin Legea nr. 10/2001.

Examinând recursul astfel motivat,

Înalta Curte constată cele ce succed.

Potrivit mențiunii de la poziția nr.

137 din anexa la Decretul nr. 92/1950 a fost naționalizat în temeiul acestui

act normativ un „imobil complect” situat în Câmpulung, de la B.M.

Prin acțiunea civilă din 13 ianuarie

2000, C.T. a chemat în judecată Consiliul Local al municipiului Câmpulung

pentru a se constata că imobilul, compus din construcții și terenul aferent în

suprafață de 700 mp, situat în Câmpulung, a trecut fără titlu în proprietatea

statului, deoarece a constituit proprietatea lui B.I. și, prin Decretul nr. 92/1950,

a fost naționalizat de la B.M., care nu era proprietarul imobilului.

Prin al doilea capăt de cerere

reclamanta a cerut obligarea pârâtului la restituirea imobilului.

Procesul astfel pornit a fost

soluționat prin sentința civilă nr. 1412 din 28 martie 2000 pronunțată de

Judecătoria Câmpulung, schimbată în parte prin decizia civilă nr. 1411 din 10

iulie 2001 pronunțată de Tribunalul Argeș, rămasă irevocabilă prin decizia

civilă nr. 3304/R din 14 decembrie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția

civilă.

În considerentele hotărârilor mai

sus enunțate s-a reținut că imobilul naționalizat de la B.M., așa cum a fost

prevăzut la poziția nr. 137 din anexa la Decretul nr. 92/1950, este unul și

același cu cel care a făcut obiectul acțiunii dedusă judecății de către C.T., a

constituit proprietatea lui B.M., iar nu proprietatea lui B.I. (I.).

Asemenea concluzie a instanțelor a

fost consecința examinării deciziei civile nr. 128/1998 a Tribunalului

Teleorman, precum și a altor probe administrate nemijlocit în cauza astfel

soluționată, în special un raport de expertiză tehnică prin care s-a constatat

că imobilul în litigiu este esențial diferit de cel pentru a cărui construcție

a fost autorizat B.I.(I.).

Prin procesul de față pornit

potrivit reglementărilor Legii nr. 10/2001, C.T. a cerut restituirea în natură

a aceluiași imobil care a făcut obiectul anteriorului proces, reiterând

susținerile conform cu care imobilul a constituit proprietatea autorului său B.I.(I.)

și a fost naționalizat nelegal de la neproprietarul B.M.

Este adevărat că, așa cum corect se

susține prin recurs și cum a constatat și instanța de apel prin decizia

atacată, că între cele două pricini nu există tripla identitate de părți, cauză

și obiect în sensul reglementat prin art. 1201 C. civ., neoperând autoritatea

lucrului judecat.

Contrar însă susținerilor din

recurs, instanța de apel a aplicat corect legea.

Într-adevăr, stabilind că imobilul a

constituit proprietatea altei persoane decât autorul contestatoarei C.T.,

hotărârile judecătorești anterioare, opozabile contestatoarei, care a fost

parte în procesul soluționat prin acestea, au rezolvat irevocabil o problemă de

drept, anume cea privind regimul juridic al imobilului în litigiu.

Asemenea rezolvare în procesul

anterior a intrat în puterea lucrului judecat, având valoare de adevăr în noul

proces, care nu poate fi contrazis prin hotărâri judecătorești ulterioare,

numai astfel realizându-se scopul administrării uniforme a justiției.

Mai mult, constatările din

anteriorul proces nu pot fi nici măcar reexaminate în noul proces prin evaluarea

exclusivă și în sens contrar a probatoriului administrat în cel din urmă

proces, așa cum nejustificat a cerut contestatoarea pe calea recursului de

față.

Așadar, prin prisma primului motiv

de recurs, se constată că instanța de apel nu a încălcat legea aplicabilă,

astfel încât acest motiv de recurs nu este fondat.

Neîntemeiat este și secundul motiv de

recurs.

Indiferent de calitatea lor de

chiriași și de faptul că în proces se discută dreptul de proprietate între

părțile inițiale ale acestuia, intervenienții au calitatea procesuală pe care

și-au asumat-o pe calea intervenției voluntare accesorii, întrucât, spre

deosebire de intervenția voluntară principală reglementată prin art. 49 alin. (2)

C. proc. civ., nu trebuie să justifice un drept propriu, ci numai de a apăra

interesele altei părți [art. 49 alin. (3) C. proc. civ.].

În raport cu cele ce preced,

recursul de față va fi respins ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., iar pe cale de consecință și în concordanță cu prevederile art. 274

și art. 277 C. proc. civ. contestatoarea-recurentă va fi obligată la plata de

cheltuieli de judecată către intimații-intervenienți, potrivit dovezilor depuse

la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de C.T. împotriva deciziei nr. 1777/A din 10 septembrie 2004 a Curții

de Apel Pitești, secția civilă.

Obligă pe recurenta C.T. să

plătească intimaților solidari B.M., C.A., O.I., P.A., P.A., P.N. și P.R. suma

de 800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 octombrie

2006.