ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1078/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin Încheierea din 3 iunie 2005,

pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, în dosarul nr. 2103/2005, a fost

sesizată Curtea de Apel Cluj, în vederea soluționării excepției de nelegalitate

a art. l pct. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 498/2003, pentru aprobarea Normelor

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, invocată de reclamanții S.V. și S.I.

În motivarea actului de sesizare,

tribunalul a reținut că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, în sensul că

instanța a fost învestită cu soluționarea plângerii formulate în temeiul Legii nr.

10/2001 și în cadrul acestui litigiu se verifică modalitatea de soluționare a

notificării depuse, atât prin prisma Legii nr. 10/2001, cât și în lumina

prevederilor H.G. nr. 498/2003.

Prin sentința civilă nr. 17 din 12

ianuarie nr. 2006, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte excepția de nelegalitate formulată de

reclamanții S.V. și S.I. împotriva pârâților Guvernul României, Primarul

municipiului Cluj Napoca și municipiul Cluj Napoca și în consecință, a

constatat nelegalitatea art. 1 pct. 1.4 lit. b) și pct. 2 din Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, privind regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, aprobate prin H.G. nr. 498/2003.

În motivarea soluției s-a reținut

că, prin norma instituită de Guvern în art. 1 pct. 1.4 lit. b) și pct. 2 din H.G.

nr. 498/2003, s-a restrâns nejustificat posibilitatea de a se statua asupra

rezolvării cererilor persoanelor îndreptățite la preluarea în natură,

contravenind, astfel, dispozițiilor art. 1 ce instituie regula restituirii în

natură, art. 2 care explicitează cazurile de preluare abuzivă a imobilelor și art.

5 care instituie o singură derogare, în sensul că nu sunt îndreptățite la

restituirea în natură sau la măsurile reparatorii în echivalent, persoanele

care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de

România, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate

în Anexa nr. 1, care face parte integrantă din Legea nr. 10/2001. Instanța a

concluzionat că prin textul a cărui nelegalitate s-a invocat, s-a derogat de la

dispozițiile instituite prin lege, astfel încât s-au încălcat prevederile art. 73,

74 și 77 din Legea nr. 24/2000, privind Normele de tehnică legislativă pentru

elaborarea actelor normative.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recursuri, pârâții Guvernul României, Primarul municipiului Cluj

Napoca, E.B. și municipiul Cluj Napoca.

În motivarea recursului declarat de municipiul

Cluj-Napoca, prin Primar, și de Primarul municipiului Cluj Napoca, E.B., s-a

învederat că norma instituită de guvern prin art. 1 pct. 1.4 lit. b) și pct. 2

din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, privind

regimul juridic a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, aprobate prin H.G. nr. 498/2003, nu a restrâns

posibilitatea de a statua rezolvării cererilor persoanelor îndreptățite la

restituirea în natură și nu a contravenit dispozițiilor art. 1 din lege, care

instituie regula restituirii în natură sau a măsurilor reparatorii, prin

echivalent, persoanelor care au primit despăgubiri în baza acordurilor

internaționale încheiate de România.

Guvernul României, prin motivele de

recurs, a precizat, asemenea celorlalți recurenți, că nu se poate reține că la

emiterea actului atacat nu au fost respectate normele de tehnică legislativă

instituite de lege pentru elaborarea actelor normative și că prevederile vizate

de excepția de nelegalitate invocată nu sunt nelegale, ele nefăcând altceva

decât să interpreteze prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001 și să

circumscrie semnificația noțiunii de „imobil preluat în mod abuziv” în

contextul unor acte normative de preluare care au operat în perioada de

referință a legii.

Recursurile sunt nefondate.

Nelegalitatea prevederilor art. 1.4 lit.

b) ultimul alineat din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. nr. 498/2003, potrivit cu care, în cazul în care persoana

căreia i s-a preluat imobilul în temeiul Decretului nr. 223/1974, a făcut

cerere de plecare definitivă din țară și a predat imobilul la stat, se va

dispune respingerea notificării pe cale administrativă, în mod motivat, pe

considerentul că preluarea la stat nu a fost abuzivă, atâta vreme, cât persoana

în cauză a fost rezonabil îndestulată prin prețul primit sau a avut vocația de

a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de formalizarea

intenției de a părăsi definitiv țara, se raportează la dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. i) și h)din Legea nr. 10/2001, conform cărora prin imobile preluate de

stat în mod abuziv se înțelege și „orice alte imobile preluate cu titlu

valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia” și, respectiv,

„orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără

temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației

de stat”.

Calificarea situației concrete a

unui imobil trecut în proprietatea statului, în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, în sensul considerării sale ca fiind trecut la stat cu „titlu

nevalabil”, este atributul exclusiv al instanțelor de judecată, potrivit

prevederilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia.

În aceste condiții, cum prin art. 1.4

lit. b) ultimul alineat din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003

se consideră

ab initio,

din faza administrativă de soluționare a

notificării, că preluarea imobilului la stat, în situația în care fostul

proprietar a înstrăinat acest imobil, efect al cererii de plecare definitivă

din țară, nu este abuzivă, în mod corect s-a constatat nelegalitatea acestor

prevederi, întrucât ele derogă de la dispoziții instituite prin lege,

încălcându-se, astfel, prevederile art. 73, 74 și 77 din Legea nr. 24/2000,

privind Normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Mai mult, dispozițiile sus

menționate schimbă în mod nereal, pe cale de interpretare, conținutul

dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 223/1974, prin care era stabilită

imperativ conduita persoanei care părăsea definitiv țara, de a vinde imobilul

avut în proprietate, numai statului și numai în condițiile de preț stabilite

prin Legea nr. 4/1973.

Este evident că, în condițiile în

care Decretul nr. 223/1974 prevedea imperativ obligația de înstrăinare către

stat, fără a exista posibilitatea legală de înstrăinare către un terț, nu se

poate susține că în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă

din țară și a înstrăinat locuința sa către stat, stabilirea conduitei persoanei

era atributul exclusiv al acesteia, astfel că preluarea imobilului într-o atare

ipoteză nu poate fi considerată o preluare cu titlu valabil, de natură să ducă

la respingerea notificării.

Așa fiind, reținând că sentința

atacată este legală și temeinică, urmează a fi respinse, ca nefondate,

recursurile declarate de municipiul Cluj Napoca, prin Primar, de Primarul municipiului

Cluj Napoca, E.B., și de Guvernul României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de

Guvernul României, de Primarul municipiului Cluj Napoca. E.B. și de municipiul

Cluj Napoca, împotriva sentinței civile nr. 17 din 12 ianuarie 2006, a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 martie 2006.