ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5053/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5053/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 984 din 10

noiembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a

admis acțiunea formulată de reclamanta H.I.N.T. Belgia în contradictoriu cu

pârâta SC G.C. SRL București.

S-a constatat că mărfurile destinate

pârâtei, reținute de autoritățile vamale conform Ordinului Autorității

Naționale a Vămilor nr. 44096/MC din 29 iulie 2004, aduc atingere drepturilor

exclusive de proprietate intelectuală ale reclamantei asupra mărcii H.

S-a dispus interzicerea importului

și comercializării neautorizate de către pârâtă a produselor purtând mărci

identice sau similare mărcii H.

A fost obligată pârâta la plata

sumei de 342.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

La soluționarea cauzei s-au avut în

vedere actele dosarului, față de care s-au reținut următoarele:

Reclamanta H.I.N.V. dovedește că

este titulara mărcii H., înregistrată la 24 martie 1998 cu nr. 690 614, pentru

clasele 6, 17 (țevi flexibile nemetalice) și 19; marca în cauză este în

termenul de protecție și i se recunoaște protecția și pe teritoriul României

prin desemnare ulterioară făcută la data de 11 mai 2000 și publicată în Gazette

OMPI nr. 13/2000 din 3 august 2000 pe o perioadă de 10 ani începând cu 24 mai

1998 pentru clasele 6, 17, 19.

Din ordinul nr. 44096/MC din 29

iulie 2004 al Autorității Naționale a Vămilor rezultă că această autoritate a

decis, în baza art. 10 din Legea nr. 202/2000, suspendarea operațiunii de

vămuire precum și reținerea mărfurilor susceptibile a aduce atingere unui drept

de proprietate intelectuală, mărfuri constând în 20 000 m țeavă pexal

inscripționată H. și 36 900 m țeavă polipropilenă inscripționată H., originare

din China, expeditor S.F.T.Y.C.L. și având ca destinatar firma pârâtă SC G.C. SRL.

Din faptul că produsele reținute

sunt inscripționate cu semnul H., semn ce reprezintă marca înregistrată a

reclamantei, rezultă că aceste mărfuri sunt contrafăcute, și aduc atingere

dreptului exclusiv al titularului mărcii, existând riscul confuziei cu

produsele originale.

În acest context, s-a respins

susținerea pârâtei în sensul că nu lezează drepturile reclamantei întrucât nu

au fost încă introduse în circuitul comercial în România, nefiind vămuite;

temeiul juridic al cererii de față îl constituie și Legea nr. 202/2000

modificată care reglementează unele măsuri pentru asigurarea respectării

drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operațiunilor de vămuire,

finalitatea actului normativ menționat fiind tocmai aceea de a împiedica

pătrunderea în circuitul comercial din România, înainte de vămuire, a

mărfurilor cu privire la care se stabilește caracterul contrafăcut.

Pe de altă parte, pârâta nu a

contestat ordinul autorității vamale, nu a contestat calitatea reclamantei de

titular al mărcii, și nici caracterul contrafăcut al mărfurilor, nerăsturnând

prezumția legală ce operează în aceste cazuri, în sensul că se aduce atingere

mărcii înregistrate.

Tribunalul a făcut referire la

dispozițiile Legii nr. 84/1998 și Legii nr. 202/2000: art. 35 alin. (2) din

Legea nr. 84/1998 prevede că înregistrarea mărcii conferă titularului acesteia

un drept exclusiv asupra mărcii; în cazul încălcării acestui drept într-o

modalitate sau alta titularul putând cere instanței competente civile să

interzică terților să folosească în activitatea lor curentă, fără

consimțământul acestuia, un semn identic cu marca pentru produse sau servicii

identice cu acelea pentru care marca a fost înregistrată; art. 83 prevede că

actele descrise constituie acte de contrafacere, sancționate penal; art. 1,

alin. (1), pct. 13, lit. a) și lit. c) din Legea nr. 202/2000 definesc termenul

de marfă contrafăcută, iar din coroborarea art. 35 alin. (2) cu art. 83 alin.

(2) din Legea nr. 84/1998 rezultă că orice utilizare a unui semn identic sau

similar cu marca pentru produse identice sau similare nu este permisă, fapta

constituind infracțiune.

Împotriva sentinței a declarat apel

pârâta criticând-o pentru următoarele motive:

Nu s-a făcut dovada de reprezentare

a reclamantului, care este persoană juridică străină cu sediul în Belgia iar

acțiunea este semnată numai de avocat.

Din Convenția dintre România și

Belgia privind asistența în materie civilă și comercială, semnată la 3

octombrie 1995, astfel cum a fost completată prin Protocolul adițional din 30

octombrie 1978, rezultă că s-a renunțat la legalizări dar numai cu privire la

actele arătate la art. 1, din care nu face parte mandatul special atașat

acțiunii fără să aibă aplicată apostila.

Nu au nici o culpă cu privire la

faptul că pe produsele reținute în vamă și care le-au fost destinate era trecut

cuvântul H.

Au văzut acele produse și nu le-au

comandat cu această mențiune și astfel nu au urmărit în nici un fel

prejudicierea reclamantei; nu au comis fapte contrare reglementărilor în

vigoare și pe cale de consecință, nu li se poate interzice în viitor săvârșirea

de fapte prohibite, să nu încalce legea.

În condițiile în care nu s-a dovedit

nici o culpă procesuală, nu pot fi obligați nici la plata cheltuielilor de

judecată.

Prin decizia civilă nr. 101 din 7

aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a respins ca nefondat apelul,

reținându-se următoarele motive:

La data de 22 august 2003 reclamanta

a împuternicit societatea T.E.T. SA, printr-o procură specială, actul fiind

depus la dosar în traducere legalizată în limba română și limba engleză.

Actul produce efecte juridice

depline în fața autorităților române în forma în care a fost întocmit, fără a

fi necesară îndeplinirea formalității aplicării apostilei reglementate de

Convenția de la Haga din 5 octombrie 1961 pentru suprimarea cerinței

supralegalizării actelor judiciare străine [instituită pentru a se atesta

veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului,

identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe act, conform art. 3 alin. (1)],

convenție la care sunt părți contractante atât Belgia, cât și România, întrucât

printr-o convenție bilaterală permisă de actul normativ cadru [art. 3 alin.

(2)], aceste state au prevăzut în mod expres scutirea de această formalitate.

Contrar susținerilor apelantei,

această reglementare de excepție vizează nu numai actele judiciare și

extrajudiciare în materie civilă sau comercială, astfel cum se prevede prin

art. 3 pct. 1 din Convenția datată 3 octombrie 1975 (ratificată de România prin

Decretul nr. 368/1976), cu adăugirile prevăzute prin Protocolul Adițional datat

30 octombrie 1979, însă și orice documente care emană de la autoritățile

judiciare ale unuia dintre cele două state și care poartă sigiliul acestora,

precum și documentele cărora aceste autorități le atestă certitudinea datei,

realitatea semnăturii sau conformitatea cu originalul, în cazul în care

intenționează folosirea unor atare acte pe teritoriul celuilalt stat.

Contractul de mandat fiind întocmit

în formă autentică de un notar public, se încadrează în categoriile de

înscrisuri sus enumerate și ca atare, este scutit, de formalitatea aplicării

apostilei.

La data de 4 iunie 2004, între

pârâtă și forma chineză S.F.T.Y.C.L.

,

a

intervenit un contract de mandat (în fapt o convenție de comision de natura

celui reglementat de art. 405-412 C. com.) prin care comerciantul din China a

împuternicit societatea comercială română să vândă în România mărfuri constând

în diferite cantități de țeavă pexal și țeavă polipropilenică.

Contractul de comision constituie un

act obiectiv de comerț, fiind explicit menționat în art. 3 pct. 7 C. com.

Conform art. 35 alin. (2) lit. a)

din Legea nr. 84/1998, titularul mărcii poate cere instanței de judecată să

interzică terților să folosească, în activitatea lor comercială, fără

consimțământul titularului, un semn identic mărcii pentru produse identice cu

acelea pentru care marca a fost înregistrată, norma citată reprezentând temeiul

acțiunii civile în contrafacere, după cum a reținut și instanța de fond.

Din interpretarea literală a

textului rezultă că debitorul obligației de a se supune actelor relative la

exercițiul dreptului aparținând altei persoane este un comerciant, calitate

deținută de pârâta din cauză.

Se constată că pârâta nu a contestat

existența faptei ilicite, constând în importul și introducerea în circuitul

comercial (chiar dacă eșuată, urmare intervenției autorității vamale în

aplicarea dispozițiilor Legii nr. 202/2000) de mărfuri, anume cele convenite

prin actul sus-descris, inscripționate cu semnul H., ce reprezintă obiectul

mărcii al cărei titular este reclamanta din cauză, mărfuri al căror caracter

contrafăcut nu a fost, de asemenea, contestat și a fost stabilit ca atare de

către instanța de fond.

Prin derogare de la regulile de

drept comun prevăzute de art. 998 și art. 999 C. civ., titularul mărcii

încălcate este scutit de obligația dovedirii culpei în săvârșirea faptei

ilicite, legiuitorul prezumând existența vinovăției autorului, în considerarea

statutului de comerciant în exercițiul căruia a fost săvârșită fapta.

Prin urmare, este suficientă

dovedirea unui atare statut pentru a opera prezumția legală relativă iar pârâta

nu a răsturnat această prezumție, deși a invocat lipsa culpei prin motivele de

apel.

Împotriva deciziei de apel a

formulat recurs pârâta-apelantă, criticând-o pentru următoarele motive ce se

încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine încheiată la Haga

la data de 5 octombrie 1961, la care România a aderat prin O.G. nr. 66 din 24

august 1999, statele semnatare au renunțat la confirmarea acestora de către

oficiile diplomatice sau consulare, fiind suficientă aplicarea apostilei de

către autoritățile competente ale țării emitente.

Art. 1 din Convenție prevăzând că

sunt considerate acte oficiale documentele care emană de la autorități,

documentele administrative, actele notariale [lit. c)] și declarațiile oficiale.

Din

interpretarea acestei Convenții și a Convenției bilaterală încheiată între

România și Belgia, rezultă că în raporturile cu Belgia nu se impune cerința

legalizării documentelor ce emană de la autoritățile judiciare dar, conform

Convenției de la Haga, pentru că documentele respective să fie folosite în țara

de destinație este necesară aplicarea apostilei de către autoritățile

competente ale țării de origine.

România a aderat la Convenția de la

Haga, la o dată ulterioară Convenției Româno-Belgiene, fără rezerve.

drepturile intimatei asupra mărcii H.

Mărfurile oprite în vamă aparțin

furnizorilor, nu au fost cerute de recurentă, nu au nici un control asupra

inscripționării acestora și nu au intrat în posesia sa pentru a putea verifica

dacă au fost respectate condițiile contractului de mandat.

Simplul fapt că au fost expediate în

forma reținută în vamă, fără vreo intervenție a sa, nu poate să atragă vreo

răspundere.

În mod greșit s-a apreciat că

răspunde pentru

culpa levissima

care acoperă aria reținută în hotărâre,

atât timp cât nu a desfășurat nici o activitate comercială cu bunurile

respective.

Simplul fapt al încheierii

contractului, fără punerea lui în executare, nu poate fi considerat activitate

comercială.

S-au aplicat greșit dispozițiile

Legii nr. 202/2000 considerându-se marfa import, în condițiile în care nu au

fost declarate libere la vamă și nu s-a realizat practic importul.

În aceste condiții, i se impune

obligativitatea respectării legii pe care nu a încălcat-o în nici o

împrejurare.

În condițiile în care nu i se poate

reține nici o culpă, în mod greșit au fost obligați la plata cheltuielilor de

judecată.

Analizând decizia recurată în raport

de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 368/1976 pentru ratificarea Convenției

dintre R.S.R. și Regatul Belgiei privind asistența judiciară în materie civilă

și comercială, semnată la București la 3 octombrie 1975 și O.G. nr. 66 din 24

august 1999 pentru aderarea României la Convenția cu privire la suprimarea

cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5

octombrie 1961.

Astfel, după ce în Convenție se

prevede pentru statele contractante scutirea de supralegalizare a actelor

oficiale străine (care sunt indicate pe categorii în art. I) iar printre

acestea se află și actele notariale în art. 3 alin. (1) se prevede că singura

formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veridicitatea semnăturii,

calitatea în care a acționat semnatarul actelor sau, după caz, identitatea

sigiliului sau a ștampilei de pe acest act este aplicarea apostilei eliberată

de către autoritatea competentă a statului din care emana documentul.

În art. 3 alin. (2) din Convenție se

prevede că formalitatea menționată la alin. (1) (deci apostila) nu poate fi

cerută atunci când printr-o înțelegere între două sau mai multe state aceasta

este înlăturată, simplificată sau este scutit actul de legalizare.

În art. 14 (capitolul III) din

Decretul nr. 368/1976 se arată în raporturile civile și comerciale dintre

România și Belgia, documentele care emană de la autoritățile judiciare ale

uneia dintre cele două state și care poartă sigiliul acestora, precum și

documentele cărora le atestă certitudinea datei, realitatea semnăturii sau

conformitatea cu originalul, sunt scutite de orice legalizare atunci când

trebuie folosite pe teritoriul celuilalt stat.

Față de prevederile celor două acte

și care sunt aplicabile relațiilor bilaterale dintre România și Belgia, în mod

corect s-a apreciat de instanța de apel că actul, contractul de mandat al

reclamantei intimate care este întocmit în forma autentică de un notar public,

se încadrează între categoriile de înscrisuri care, potrivit art. 14 din

Convenția bilaterală, este scutit de formalitatea aplicării apostilei.

Faptul că România a aderat la

Convenția de la Haga la o dată ulterioară Convenției bilaterale, fără rezerve,

nu înseamnă că nu își mai produce efectele Convenția bilaterală.

Norma prevăzută la art. 3 alin. (2)

în Convenția de la Haga nu reprezintă decât o confirmare a efectelor unor

convenții încheiate între membrii contractanți prin care sunt înlăturate sau

simplificate anumite formalități prevăzute în Convenția de la Haga.

Pe de altă parte, în cazul în care

România și Belgia ar fi considerat că înțelegerea bilaterală nu își mai produce

efectele, ar fi putut beneficia de dispozițiile art. 18 pct. 3 alin. (2) care

sunt în sensul că fiecare dintre cele două state poate să o denunțe prin

notificare scrisă adresată celuilalt stat.

Înalta Curte constată totodată că și

pe fondul cauzei instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

legale incidente.

Legea nr. 202/2000 privind unele

măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în

cadrul operațiunilor de vămuire, permite autorităților vamale să întreprindă

acțiuni de suspendare a operațiunii de vămuire și de reținere a mărfurilor,

dacă acestea sunt suspectate a aduce atingere unui drept de proprietate

intelectuală, fie în urma cererii de intervenție formulată de titularul

dreptului, fie din oficiu.

Prin Ordin al Autorității Naționale

a Vămilor, în conformitate cu art. 10 din Legea nr. 202/2000 și în baza cererii

de intervenție, s-a ordonat suspendarea operațiunii de vămuire și reținerea

mărfurilor expediate de o societate din China pârâtei-recurente, cu motivarea

că mărfurile sunt susceptibile să aducă atingere drepturilor de proprietate

intelectuală asupra mărcii H.,- marcă al cărui titular este H.I. cu sediul în

Belgia, cu protecție pe teritoriul României pe o perioadă de 10 ani cu începere

de la data de 24 mai 1998.

Recurenta-pârâtă nu a contestat nici

drepturile intimatei-reclamante asupra mărcii H..

Actul în baza căruia pârâta-recurată

importa produsele respective este reprezentat de contractul de mandat nr. AW

0410 din 4 iunie 2004 prin care partea română a fost împuternicită să vândă

produsele partenerului din China, contract calificat în fapt de instanță ca

fiind un contract de comision și care constituie act de comerț din perspectiva

art. 3 pct. 7 C. com., aspect necontestat de către recurentă.

Apărarea recurentei în sensul că nu

au intrat în posesia efectivă a bunurilor și nu ar fi desfășurat nici o

activitate comercială cu bunurile în cauză prin introducerea acestora în

circuit nu prezintă relevanță sub aspectul reținerii atingerii drepturilor

asupra mărcii H. recunoscute și protejate titularului, atât timp cât actul

încheiat cu partenerul extern reprezintă un fapt de comerț, deci o activitate

comercială potrivit Codului comercial, prin care se nasc raporturi juridice ce

sunt reglementate prin legea comercială.

Art. 35 alin. (2) lit. a) din Legea

nr. 84/1998 sancționează folosirea de către alte persoane decât titularul

mărcii, și fără acordul acestuia, în activitatea lor comercială, un semn

identic mărcii pentru produse identice cu acelea pentru care marca a fost

înregistrată.

Aspectele invocate relativ la faptul

că nu au cunoscut că mărfurile aveau inscripționată denumirea de H. nu sunt de

natură a înlătura atingerea drepturilor de proprietate intelectuală ale

intimatei-reclamante față de

culpa livissima

de care era ținută

pârâta-recurentă în derularea activității comerciale, ci, cel mult pot

influența întinderea răspunderii în cazul în care s-ar pune problema unui

prejudiciu.

Pe de altă parte, potrivit Legii nr.

202/2000 modificată prin O.G. nr. 59/2002, pentru definitivarea măsurii dispuse

de organele vamale, reclamanta-intimată era obligată să apeleze la instanțele

judecătorești, care să stabilească dacă a fost adusă atingerea drepturilor sale

de proprietate intelectuală.

Astfel, solicitantul cererii de

intervenție este obligat ca după suspendarea operațiunilor de vămuire să

prezinte dovada formulării unei acțiuni în justiție iar dacă nu se face această

dovadă, organele vamale procedează la efectuarea vămuirii (art. 11).

Art. 19 prevede că dacă prin

hotărârea definitivă a instanței de judecată se respinge acțiunea titularului

dreptului, autoritățile vamale efectuează vămuirea mărfurilor.

Reținând, prin urmare, că prin

activitatea sa comercială, pârâta-recurentă a încercat să introducă în

circuitul comercial din România produse a căror marcă este protejată pe numele

recurentei și față de prevederile legale susmenționate care sancționează asemenea

activități, se constată că în cauză s-a făcut o corectă interpretare și

aplicare a dispozițiilor legale incidente și că nu sunt fondate astfel

criticile formulate, critici care se circumscriu motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru considerente reținute mai

sus, care susțin o corectă soluționare a cauzei, se constată că în mod corect

s-a dispus obligarea recurentei-pârâte la plată cheltuielilor de judecată, în

conformitate cu art. 274 C. proc. civ.

Reținând, prin urmare, că nu sunt

fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art.

312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat recursul declarat pârâta SC G.C. SRL împotriva deciziei civile nr.

101 din 7 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2006.