ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4022/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La 28 septembrie 2006 Ministerul

Administrației și Internelor, Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat

Tribunalului București să dispună restrângerea exercitării de către Stan Florin

a dreptului la liberă circulație în statele membre ale Uniunii Europene.

În motivarea cererii reclamantul a susținut

că pârâtul a fost returnat din Spania la 19 mai 2006 în baza acordului de

readmisie încheiat între România și acest stat, fiind astfel aplicabile

dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 58 din Legea nr. 248/2005.

Cererea a fost respinsă prin sentința civilă

nr. 1394 din 1 noiembrie 2006 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Instanța a reținut, în esență, că prevederile

legii interne [art. 38 lit. a) și art. 39 din Legea nr. 248/2005] trebuie

analizate în raport de prevederile unor documente internaționale (Declarația

Universală a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 4 al Convenției pentru apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Se mai apreciază că

modalitatea de reglementare în dreptul intern a unei asemenea măsuri cu privire

la limitarea dreptului la libera circulație a persoanelor, raportat la

proporționalitatea între interesul general și interesul particular al

persoanei, nu a fost respectat, justul echilibru fiind rupt. Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, cu opinie majoritară, a respins apelul declarat de Direcția

Generală a Pașapoartelor din Ministerul Administrației și Internelor, precum și

apelul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul

București.

Instanța de apel confirmă soluția instanței

de fond privind norma legală internă care este în contradicție cu prevederile

Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

(și a protocoalelor sale).

Reclamantul a declarat recurs, prin care,

pentru cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a cerut

casarea hotărârilor date în cauza de față și, pe fond, admiterea cererii așa

cum a fost formulată.

Recursul este neîntemeiat, pentru

considerentele ce urmează:

Potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr.

248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în

străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult

3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui

acord de readmisie încheiat între România și acel stat.

În asemenea situație, măsura se dispune, la

solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe

teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui

rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are

domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București [art. 39 alin. (l) din

Legea nr. 248/2005].

Conform art. 52 din aceeași lege, până la

data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetățean

român în baza unui acord de readmisie încheiat între România și un stat membru

al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la libera circulație în

străinătate, instituită în condițiile art. 38, trebuie să se refere la

teritoriile tuturor acestor state, cu excepția celor cu privire la care

persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.

Interpretarea corectă a dispozițiilor Legii

nr. 248/2005 este contrară celei date în primă instanță și în apel cu prilejul

judecării cauzei de fată.

Textele legale amintite nu au nicidecum

semnificația că măsura restrângerii dreptului la libera circulație, consecință

a returnării unui cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene în

temeiul acordului de readmisie dintre România și acel stat, nu s-ar mai aplica

după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al Uniunii

Europene.

Dimpotrivă, măsura este în continuare

aplicabilă, dar nu poate privi decât teritoriul statului din care cetățeanul

român a fost returnat, așa cum se prevede, de altfel, prin art. 39 alin. (1)

din lege, momentul aderării României la Uniunea Europeană făcând să înceteze

numai extinderea temporară a măsurii de la statul membru al Uniunii Europene de

pe teritoriul căruia a fost returnată persoana la teritoriile statelor membre

ale Uniunii Europene, cu o anumită excepție, extindere dispusă prin art. 52 din

lege.

Aderarea României la Uniunea Europeană nu are

ca efect nemijlocit încetarea aplicabilității unei legi naționale, în speță

dispozițiile Legii nr. 248/2005 referitoare la posibilitatea restrângerii

temporare a exercitării dreptului la libera circulație în statele Uniunii

Europene.

Prin faptul aderării, dreptul comunitar

devine imediat aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea internă de

drept a statelor membre, efectul imediat operând prin el însuși în cazul

tratatelor institutive și a regulamentelor, precum și prin transpunere în cazul

directivelor și deciziilor instituțiilor comunitare.

De asemenea, dreptul comunitar are efect

direct în cazul dreptului primar (tratate institutive și regulamente) și efect

util în cazul dreptului derivat (directive și decizii ale instituțiilor

comunitare), adică are un caracter justițiabil în fața jurisdicțiilor naționale

în sensul că particularii pot invoca drepturile prevăzute de normele de drept

comunitar în fața judecătorului național, care este perfect competent să

judece, considerat fiind, în aceste condiții, judecătorul de drept comun al

dreptului comunitar.

În fine, dreptul comunitar este prevalent

dreptului național contrar, producând efecte concrete în ordinea internă a

statelor membre, judecătorul național fiind cel chemat să sancționeze

contrariul.

Dreptul la libera circulație a cunoscut o

primă reglementare în Tratatul de la Roma (1957), care stabilește „eliminarea,

între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor,

serviciilor și capitalurilor" și statuează faptul că „în scopul aplicării

prezentului Tratat, și fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale

incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de

naționalitate".

Libera circulație a persoanelor în cadrul

Comunității Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una

din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne (circulația bunurilor,

serviciilor, capitalurilor și forței de muncă).

Libera circulație a persoanelor derivă din

prevederile legate de conceptul de „cetățenie europeană", introdusă prin

Tratatul de la Maastricht (1993), prin care s-a acordat drept la liberă

circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor

statelor membre ale Uniunii Europene, cu respectarea condițiilor impuse de

Tratatul Comunității Europene și a măsurilor luate pentru aplicarea acestora.

Dreptul la liberă circulație și ședere pe

teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor

acestora este reglementat, după modificarea Regulamentului C.E.E. nr. 1612/68

și abrogarea mai multor directive anterioare, prin Directiva 2004/38/CE din 29

aprilie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, text

cu relevanță pentru Spațiul Economic European.

Acest din urmă act normativ derivat de drept

comunitar reglementează, pe lângă dreptul la liberă circulație și ședere, și

restrângerile acestor drepturi pentru motive de ordine publică, siguranță

publică sau sănătate publică.

În raport cu cele astfel arătate sunt de

reținut următoarele:

- este esențial nelegal refuzul a priori al

judecătorului național de a aplica dreptul intern pentru simplul motiv a

incidenței dreptului comunitar, fără să cerceteze și să identifice eventuale

ipoteze de conflict între dreptul comunitar și dreptul intern, aplicând fie

norma internă conformă cu dreptul comunitar, fie - așa cum mai sus s-a arătat -

dreptul comunitar în mod imediat, direct și prevalent, integrat automat sau

transpus în sistemul național de drept;

- de asemenea, în scopul aplicării corecte a

normei de drept incidente, instanțele sunt obligate să stabilească faptele care

au determinat returnarea persoanei în cauză, dacă acestora le sunt sau nu

aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în cel

comunitar și să examineze faptele și măsura cerută prin prisma raportului de

proporționalitate, numai apoi hotărând fie în sensul admiterii cererii dedusă

judecății lor, fie în sensul respingerii acesteia.

Față de situația pârâtului din prezenta cauză

nu se impunea aplicarea normei interne, art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Pârâtul a părăsit România la 14 aprilie 2006

cu destinația Spania, unde a stat până la 19 mai 2006, când a fost returnat în

România (Declarația pârâtului pag.4 din dosarul de fond). Nici un document nu

relevă un comportament neconcordant cu normele interne ale României ori

Spaniei, durata de ședere fiind de numai 16 zile.

În consecință, soluția instanțelor este

corectă atât din punct de vedere al normei interne cât și a normei comunitare

(Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004).

Față de cele ce preced, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor împotriva deciziei nr. 24/A din 31 ianuarie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai

2007.