ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5366/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5366/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Deliberând asupra recursului

penal de față, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 37 din 15 martie 2006, Curtea de Apel București, secția

a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a

hotărât următoarele:

A respins, ca neîntemeiate,

cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. și

a condamnat pe inculpatul P.A., pentru infracțiunea de luare de mită

prevăzută de art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 5 alin. (1),

combinat cu art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., la 4 ani închisoare.

În temeiul

dispozițiilor art. 86

1

alin. (2) C. pen., a suspendat

executarea pedepsei sub supraveghere stabilind un termen de încercare de 9 ani.

Pe durata termenului de

încercare, inculpatul a fost supus măsurilor de supraveghere prevăzute

de art. 86

3

alin. (1) lit. a) – d) C. pen., prezentându-se o

dată pe lună, în ultima zi de marți a lunii calendaristice la circa

de poliție de la domiciliul său.

A interzis inculpatului

drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) – c) C. pen., pentru o perioadă

de 2 ani, în baza art. 254 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 357 alin.

(2) lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 88 alin. (1) C. pen., a dedus

prevenția începând cu data de 31 octombrie 2005 la zi.

În baza art. 350 alin. (3) lit.

b) C. proc. pen., a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului,

dacă nu este arestat în altă cauză.

În temeiul art. 19 din Legea

nr. 78/2000 a obligat inculpatul la restituirea sumei de 15.000.000 lei ROL

martorilor-denunțători B.G. și B.D.C.

A constatat că martorul

denunțător F.V. a primit de la organul de urmărire penală

suma de 3.000.000 lei ROL, folosită la dovedirea infracțiunii.

A obligat inculpatul la

1.200 lei ROL cheltuieli judiciare statului.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut, pe baza probelor administrate,

următoarea situație de fapt:

În data de 29 martie 2004,

martorul denunțător F.V., în calitate de mandatar al familiei B.G. și

B.D.C. a formulat plângere penală la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Sector 5 București privind vânzarea ilicită a apartamentului

situat în București, de către SC C. SA lui O.A.

Petenții au

susținut că au cumpărat teren și și-au construit

apartamente împreună cu alți 8 viitori colocatari, în anul 1966. În

anul 1974, numiții B.G. și B.D.C. au plecat în S.U.A., după ce

în prealabil achitaseră contravaloarea apartamentului, în sumă de

160.630 lei la acea vreme, închiriindu-l înainte de plecare unchiului și

mătușii lor, familia P. Prin decizia nr. 1812 din 15 decembrie 1976,

Primăria Municipiului București a trecut apartamentul în proprietatea

statului, în baza art. 2

1

și 3

1

și art. 4 din

Decretul Consiliului de Stat nr. 223/1974, acordându-le foștilor

proprietari suma de 40.000 lei cu titlu de despăgubiri, aceștia

însă, refuzând-o. Prin contractul nr. 10 din 8 august 1977 apartamentul în

cauză a fost închiriat de I.C.R.A.L. Cotroceni, printr-un schimb de

locuință cu familia P., numitului O.I.

Tribunalul Municipiului

București, prin decizia civilă nr. 665/ A din 17 martie 2005,

definitivă și irevocabilă, a admis cererea în revendicare

formulată de B.G. și B.D.C., obligând totodată Primăria

Municipiului București și SC C. SA să lase reclamanților în

deplină proprietate și posesie, apartamentul situat la adresa indicată.

Ca urmare, cu adresa nr. 7087 din 8 decembrie 2005, SC C. SA comunică numitei

O.A. faptul că începând cu data de 20 septembrie 1995 au încetat

raporturile contractuale dintre părți, pentru stabilirea și

plata chiriei urmând a se lua legătura cu noii proprietari.

Ulterior însă, prin

decizia penală nr. 3670 din 20 noiembrie 1996, Curtea Supremă de

Justiție a admis recursul în anulare formulat de Procurorul General

și a casat decizia civilă nr. 665/ A din 17 martie 195 a Tribunalului

Municipiului București, menținând sentința civilă nr. 4293

din 9 iunie 1994 a Judecătoriei Sector 5 București prin care se

respinsese acțiunea în revendicare introdusă de foștii

proprietari. Ca urmare, s-a emis o nouă decizie nr. 73 din 12 ianuarie 1998

de către Primarul general al Municipiului București prin care se

preia în proprietatea statului apartamentul în litigiu, încheindu-se un nou

contract cu nr. 122 din 10 martie 1998 cu O.A.

La data de 22 iunie 1999 SC

C. SA vinde apartamentul acesteia, încheindu-se contractul nr. 44504/99, fapt

ce a dat naștere la numeroase plângeri din partea foștilor

proprietari, prin mandatarul lor F.V.

Plângerea din 29 martie 2004

a fost soluționată de Parchetul de pe lângă Tribunalul

București prin ordonanța din 31 martie 2005, prin care s-a dispus

neîncepererea urmării penale față de numiții O.A., F.V., M.S.

și M.G. sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 215 alin.

(1), (2), (3) și (5) C. pen., întrucât nu erau întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii și totodată s-a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă

judecătoria sector 5 București, sub aspectul infracțiunilor de

abuz în serviciu prevăzute de art. 248

1

C. pen., presupus

săvârșite de către numiții F.V., M.S. și M.G. și

fals în declarații, prevăzută de art. 292 C. pen., de către

numita O.A. Dosarul a ajuns la Secția 17 Poliție, fiindu-i repartizat

spre soluționare inculpatului P.A. ce deținea gradul de comisar șef

fiind ofițer de cercetări penale. Mandatarul soților B.G. și

B.D.C. se interesa periodic de stadiul în care avansau cercetările, interesul

ca acesta să se finalizeze cât mai repede și  printr-o trimitere în judecată,

numai în acest fel reușind să rejudece procesul civil și

să-și recupereze apartamentul. În acest context, între inculpat

și F.G. s-a stabilit o relație mai apropiată, în cursul lunii

mai 2005, cu ocazia sărbătorilor de Paști, inculpatul avansând

martorului denunțător propunerea de a fi remunerat cu suma de 15.000.000

lei de către foștii proprietari pentru a rămâne imparțial,

a urgenta cercetările, a nu ceda presiunilor și intervențiilor la

care este „supus” și pentru a da „mai multe mese”, tot în beneficiul

denunțătorilor. Cum soții D. se aflau în țară,

pretenția le-a fost transmisă de către mandatarul lor, aspect cu

care aceștia au fost de acord. S-a stabilit ca punct de întâlnire

Restaurantul H.M. unde, pe stradă, martorul-denunțător B.G. i-a

înmânat, inculpatului, în plic, suma de 15.000.000 lei. Ulterior, acesta l-a

și audiat pe martorul denunțător B.G.

Atât din declarațiile

inculpatului cât și ale martorului denunțător F.V., în virtutea

relației ce se stabilise între ei pe parcursul celor aproape 7 luni de

când instrumenta cauza, reiese că s-au deplasat de mai multe ori la o terasă-bar,

din apropierea sediului secției de poliție, unde consumau bere sau

alte băuturi și îi dădea relații despre stadiul

cercetărilor.

Văzând că

cercetările trenează în timp, cu toate asigurările date de

inculpat, atât mandatarul foștilor proprietari, cât și aceștia,

au început să aibă dubii privind seriozitatea inculpatului,

solicitând copii de pe unele acte din dosarul de urmărire penală pentru

a se convinge că se lucrează în el. Penultima întâlnire dintre

inculpat și martorul F.V. a avut loc în data de 27 octombrie 2005, când

inculpatul l-a asigurat că a terminat urmărirea penală, urmând a

înainta dosarul parchetului pentru trimiterea în judecată a celor

vinovați. Cu această ocazie, inculpatul a solicitat câteva milioane

de lei de la martor, reprezentând unele cheltuieli cu copii de pe acte (pe care

acesta le ceruse). Martorul a fost de acord, stabilind să se

întâlnească pe data de 31 octombrie 2005, când odată cu remiterea banilor

va primi și o copie de pe referatul de terminare a urmăririi penale,

pentru a se convinge de buna credință a inculpatului, dar și un răspuns

oficial ca urmare a unei cereri depuse la comandantul secției.

În dimineața zilei de

31 octombrie 2005 însă, martorul s-a prezentat la D.N.A., sesizând fapta

de pretindere a banilor de către ofițerul de poliție.

În atare condiții s-a

organizat interceptarea audio-video în mediu ambiental a primirii banilor de

către inculpat. După ce s-a prezentat la sfârșitul programului (după

orele 16) la sediul secției de poliție și după ce a primit

răspunsul oficial urmare cererii depuse pe data de 27 octombrie 2005,

inculpatul împreună cu martorul s-au deplasat la terasa din apropriere,

unde a consumat 50 gr. vișinată și respectiv o sticlă de

bere. Martorul a vrut să-i înmâneze cele 3 milioane lei, care erau

capcanate cu substanță fluorescentă de către procurorul

D.N.A., în incinta localului, însă inculpatul a refuzat pe motiv că-l

cunoaște lumea. După ce și-au achitat fiecare consumația,

au ieșit pe stradă, unde martorul i-a întins banii, iar inculpatul

i-a primit. După parcurgerea câtorva pași, acesta a realizat că

ceva nu este în neregulă și a aruncat banii jos. După cca. 10 m

au fost înconjurați de echipa de supraveghere, constatându-se la

verificare, substanța fluorescentă pe mâinile inculpatului și

fiind găsită și suma de 3.000.000 lei, pe jos, în apropiere.

Prima instanță a

reținut că faptele inculpatului întrunesc, în drept, elementele

constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută de

art. 254 alin. (2) C. pen., raportat la art. 5 alin. (1), combinat cu art. 7 alin.

(1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Împotriva sentinței, în

termen legal, a formulat recurs inculpatul P.A.

Prin motivele de recurs,

susținute oral, de către apărătorul desemnat din oficiu

pentru inculpat, a fost criticată hotărârea primei instanțe sub

aspectul greșitei încadrări juridice dată faptei, solicitând

schimbarea încadrării din infracțiunea de luare de mită, în

infracțiunea de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256

C. pen.

În drept, inculpatul

și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 385

9

pct. 17 C.

proc. pen., referitor la greșita încadrare juridică dată faptei.

Examinând hotărârea

pronunțată în cauză sub aspectele invocate de inculpat, cât

și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept, astfel cum

prevede art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată

că recursul formulat nu este fondat, sentința primei instanțe

fiind legală și temeinică.

Astfel, pe baza probelor

administrate, analizate pe larg de către prima instanță, în

cauză a fost stabilită corect situația de fapt, care a fost

încadrată corespunzător și în drept, reținându-se că

recurentul inculpat a săvârșit, cu vinovăție, infracțiunea

de luare de mită în formă continuată.

Potrivit art. 254 C. pen.,

infracțiunea de luare de mită este fapta funcționarului care,

pentru a-și încălca îndatoririle de serviciu, primește, pretinde

foloase materiale ori acceptă posibilitatea de îmbogățire.

Elementul material al faptei

se săvârșește înaintea efectuării sau neefectuării

actului de serviciu, ori a realizării lui necorespunzătoare.

Folosul poate fi remis

funcționarului înainte sau după încălcarea de către acesta a

îndatoririlor de serviciu, cu mențiunea că primirea folosului

ulterior efectuării sau neefectuării actului de serviciu trebuie

să fie precedată de o pretindere, acceptare sau nerespingere a unei promisiuni

referitoare la acela folos dobândit de către funcționar pentru sine

sau pentru altul.

În schimb, infracțiunea

de primire de foloase necuvenite este fapta funcționarului sau a altui

salariat care, după ce a efectuat un act ce intra în competența sa, primește

bani sau alte foloase.

Deci o condiție

esențială pentru existența infracțiunii este aceea ca

bunurile să fie primite de făptuitor după ce a îndeplinit actul

care intra în competența sa.

Rezultă că nu vor

fi incidente dispozițiile art. 256 C. pen., atunci când primirea banilor,

după efectuarea actului de serviciu, a fost precedată de o

înțelegere în acest sens care se situează înaintea îndeplinirii

actului respectiv.

În acest din urmă caz,

fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de

mită.

Revenind la cauză se

constată că recurentul inculpat a primit diferite sume de bani de la

martorul denunțător înaintea îndeplinirii atribuțiilor de

serviciu, astfel cum s-a menționat anterior, respectiv în vederea finalizării

dosarului respectiv și nu drept „mulțumire” pentru un act efectuat.

În consecință, în

drept faptele recurentului inculpat P.A., ofițer de poliție, de a

pretinde și primi, în baza aceleiași rezoluții

infracționale, în lunile mai și octombrie 2005, sumele de 15.000.000

lei și, respectiv, 3.000.000 lei, pentru a-și îndeplini

atribuțiile de serviciu, întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de luare de mită în formă continuată.

Înalta Curte constată

că și pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracțiunea reținută

în sarcina sa a fost corect individualizată, în raport cu criteriile

generale prevăzute de art. 72 C. pen.

De asemenea, se

constată că în raport de circumstanțele pozitive personale ale

inculpatului, prima instanță a dispus suspendarea executării

pedepsei sub supraveghere apreciind că simpla aplicare a pedepsei

constituie o garanție a faptului că nu va mai săvârși alte

infracțiuni.

În consecință,

având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de

inculpatul P.A.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

P.A. împotriva sentinței penale nr. 37 din 15 martie 2006 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu

minori și de familie.

Obligă pe recurentul inculpat la plata

sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care,

suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 septembrie 2006.