ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1686/2007

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: La 19 octombrie 2004 reclamanții B.I., B.E.F.A. și R.R.O.L. au chemat în judecată pe pârâtele A.N., A.M.A.F. și U.M. pentru a fi obligate să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie încăperile de la etajul imobilului compus din teren și construcții, situat în București, sectorul 1. Motivând acțiunea reclamanții au susținut următoarele: - întregul imobil a fost proprietatea autorilor lor C.(B.)B. și A.F.

în cote indivize de câte ½, a fost preluat de către stat în anul 1949 abuziv și fără titlu, aflându-se din anul 1987 în administrarea Centrului Național de Acupunctură și Homeopatie; - prin sentința civilă nr. 7645/1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, Primăria municipiului București, deși lipsită de calitate procesuală pasivă pentru că nu era administrator sau posesor al imobilului, a fost obligată să restituie imobilul pârâtelor, iar în executarea acestei hotărâri judecătorești încăperile de la etajul imobilului au fost predate în posesia pârâtelor de către Colegiul Medicilor din România, care le primise în folosință de la Centrul Național de Acupunctură și Homeopatie; - prin decizia nr. 486/A/2003, secția a III-a civilă a Curții de Apel București a dispus în contradictoriu cu Centrul Național de Acupunctură și Homeopatie restituirea în natură și în temeiul Legii nr. 10/2001 a aceluiași imobil către reclamanți; - pârâtele au ca autor pe A.G., care este moștenitor testamentar și exclusiv în privința bunurilor mobile rămase de la defuncta A.F., așa cum rezultă din tranzacția cuprinsă în sentința civilă nr. 5524/1972 pronunțată de Judecătoria sectorului 7 București; - în schimb, reclamanții sunt moștenitori legali ai defunctei A.F., potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 84 din 8 mai 2002 eliberat de Biroul notarial „M.”;

- tranzacția și certificatul de calitate au fost cercetate judecătorește, hotărându-se prin decizia nr. 486/A/2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, că numai reclamanții sunt moștenitori ai defuncților proprietari ai imobilului în litigiu C.B. și A.F., în timp ce pârâtele nu aveau vocație decât la moștenirea mobiliară, întrucât prin tranzacție au fost anulate certificatele de moștenitor nr. 345 din 29 decembrie 1961 și nr. 783 din 21 august 1972. La 12 noiembrie 2004 pârâtele A.N., A.M.A.F. și U.M.I. au depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care au susținut cele ce urmează: - contrar susținerilor reclamanților, imobilul a constituit proprietatea exclusivă a defunctei A.F., numai din eroare fiind înscris dreptul de proprietate în cotă de ½ al lui C.(B.)B.

în cartea funciară, eroare rectificată însă, așa cum rezultă din mențiunea de la finele actului: „C.B. nu este proprietar neavând un act de dobândire de proprietate”; - prin legatul instituit de A.A. s-a transmis nuda proprietate a averii acestuia către A.G. și dreptul de uzufruct către A.F., iar prin decesul ultimei din 9 martie 1972 s-au reunit în persoana lui A.G. atât nuda proprietate, cât și uzufructul bunurilor succesorale; - prin testamentul olograf din 12 ianuarie 1972 A.F. a instituit un legat universal cu sarcină în favoarea lui A.G., lăsându-i toate bunurile ei, cu excepția unei cote părți indivize dintr-un drept de concesiune asupra unui loc de veci din cimitirul Șerban Vodă, prin acest testament A.F.

înțelegând să-i exheredeze pe reclamanți, care erau moștenitori legali nerezervatari; - în raport cu cele arătate, precum și cu tranzacția consfințită judecătorește prin sentința civilă nr. 5524 din 19 decembrie 1972 pronunțată de Judecătoria sectorului 7 București (în care toate părțile semnatare au recunoscut valabilitatea testamentului olograf din 12 ianuarie 1972 și prin care au fost anulate certificatele de moștenitor nr. 345 din 29 decembrie 1961 și nr. 738 din 21 august 1972), unicul succesor al defunctei A.F. este A.G.

în calitate de legatar universal; - în consecință, decizia civilă nr. 486 A din 27 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, nu este opozabilă pârâtelor, care nu au fost părți în acel proces, în timp ce dreptul de proprietate asupra imobilului redobândit de către pârâte prin sentința civilă nr. 7645 din 4 iulie 1996 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, pusă în executare prin dispoziția de retrocedare nr. 2097 din 22 decembrie 1997 emisă de Primarul General al municipiului București, a fost înscris în cartea funciară prin încheierea nr. 1149 din 8 noiembrie 2000, astfel că sunt incidente prevederile art. 33 din Legea nr. 7/1996; - nu pot fi neobservate sentința civilă nr. 13316 din 9 septembrie 1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 1, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție principală formulată de actualul reclamant B.I., și sentința civilă nr. 8649 din 6 septembrie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, prin care au fost respinse două cereri ale lui B.I.

și a fost admisă cererea de intervenție în interes propriu formulată de pârât. Pentru toate cele astfel susținute, pârâtele au cerut respingerea acțiunii principale și, pe cale de cerere reconvențională, au solicitat anularea certificatului de calitate de moștenitor nr. 48 din 8 mai 2002 eliberat de Biroul Notarial Public „M.”. La 9 decembrie 2004 reclamanții au depus întâmpinare la cererea reconvențională mai sus arătată, precum și cerere completatoare de acțiune prin care au solicitat rectificarea cărții funciare în sensul radierii de la nr. 13028 a înscrierii dreptului de proprietate al pârâtelor asupra imobilului în litigiu. Prin întâmpinare reclamanții au cerut respingerea cererii reconvenționale, scop în care au motivat că atacatul certificat de moștenitor a fost emis în baza unor hotărâri judecătorești care atestă calitatea reclamanților de moștenitori legali, iar pentru a fi anulat trebuie a se anula mai întâi acele hotărâri judecătorești.

Motivând cererea de rectificare de carte funciară, reclamanții au afirmat că acțiunea pe care au dedus-o judecății este o petiție în ereditate prin care au înțeles să revendice de la pârâte, care nu au vocație succesorală la bunurile imobile, întregul imobil fost în proprietatea defuncților C.B. și A.F., invocând în drept prevederile art. 650 și art. 480 și urm. C. civ. După asemenea calificare dată cererii inițiale, reclamanții au reluat susținerile din acea cerere, referitoare la originea dreptului de proprietate asupra imobilului, succesiunea foștilor proprietari, transmiterea dreptului de proprietate, conținutul și valoarea hotărârilor judecătorești, concluzionând că pârâtele nu au nici un drept asupra imobilului, drept care aparține în exclusivitate reclamanților.

Prin întâmpinarea din 13 ianuarie 2005, pârâtele au cerut respingerea capătului de cerere având ca obiect rectificarea cărții funciare, susținând că au beneficiul prevederilor art. 33 din Legea nr. 7/1996, întrucât imobilul a constituit proprietatea exclusivă a defunctei A.F. și a fost transmis autorului lor A.G. în calitate de legatar universal, astfel încât sunt proprietarele imobilului. La 21 februarie 2005 reclamanții au depus note scrise, prin care au arătat că au dedus judecății o acțiune în revendicare având și un caracter de petiție în ereditate, deoarece pârâtele nu au vocație succesorală la bunurile imobile, precum și o cerere de rectificare de carte funciară. Și reclamantele au depus note scrise la 22 februarie 2005, prin care, pe cale de excepție, au cerut respingerea petiției în ereditate ca fiind prescrisă.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 185 din 3 martie 2005, prin care a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanți privind revendicarea imobilului situat în București, sectorul 1, a respins ca inadmisibilă cererea completatoare introdusă de reclamanți având ca obiect rectificarea de carte funciară, a admis excepția prescripției dreptului reclamanților de a formula petiție în ereditate, a respins în consecință ca fiind prescrisă petiția în ereditate, a admis cererea reconvențională formulată de pârâte și a anulat certificatul de moștenitor nr. 84 din 8 mai 2002 emis de S.C. „M.”, Biroul notarial.

În considerentele sentinței tribunalul a constatat mai întâi că atât reclamanții, cât și pârâtele, au exhibat câte un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu constând în hotărâri judecătorești, situație în care conflictul poartă asupra transmisiunii dreptului de proprietate, iar nu asupra probei titlului de proprietate. Din această perspectivă tribunalul a hotărât că imobilul în litigiu a constituit proprietatea exclusivă a F.A., fratele acesteia C.B. având doar un eventual drept de creanță, că prin testamentul din 12 ianuarie 1972 F.A. a lăsat lui A.G.

„toate obiectele ce-i aparțin”, exceptând dreptul de concesiune asupra unui loc de veci, înțelegând concomitent să-i înlăture de la succesiunea sa pe moștenitorii legali, adică pe reclamanți, care, nefiind moștenitori rezervatari, era posibil să fie exheredați, precum și că tranzacția consfințită prin sentința civilă nr. 5524 din 19 decembrie 1972 pronunțată de Judecătoria sectorului 7 nu influențează dreptul de proprietate al pârâtelor. Pentru aceste considerente, tribunalul a respins acțiunea în revendicare și a anulat certificatul de moștenitor privind pe reclamanți. Petiția în ereditate a fost considerată prescrisă prin prisma dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar cererea privind rectificarea cărții funciare a fost declarată inadmisibilă cu motivarea că soluționarea ei este atributul Biroului de carte funciară de pe lângă judecătoria de la locul situării imobilului.

Reclamanții au declarat apel. Apelul a fost soluționat în complet de divergență prin decizia civilă nr. 785 A din 21 decembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Prin această decizie, cu majoritate de voturi și opinia separată a unui membru al completului de judecată, apelul declarat de reclamanți a fost admis, iar sentința tribunalului a fost schimbată în parte astfel: - a fost admisă acțiunea principală și au fost obligate pârâtele să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București; - a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvențională privind anularea certificatului de moștenitor nr. 84/2002; - au fost menținute dispozițiile din sentința atacată referitoare la inadmisibilitatea cererii de rectificare a cărții funciare și la prescrierea petiției în ereditate; - au fost obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată făcute de reclamantul B.I.

Curtea de apel a sintetizat susținerile părților și a constatat, asemenea tribunalului, că litigiul dintre părți poartă asupra transmisiunii dreptului de proprietate, trebuind a se stabili care dintre părți are vocația și calitatea de moștenitori, iar pentru rezolvarea acestei probleme sunt esențiale interpretarea dispozițiilor testamentului olograf lăsat de A.F., autoarea comună a părților, și stabilirea naturii legatului cuprins în testament în sensul de a se hotărî dacă este legat universal sau legat cu titlu universal. În raport cu dezideratul astfel fixat, instanța de apel a declarat drept necontestat că testamentul olograf din speță îndeplinește condițiile de formă cerute de lege, dar termenii folosiți de testatoare nu sunt suficient de clari și preciși, lăsând o îndoială asupra adevăratei sale intenții, astfel că trebuie analizate toate circumstanțele cauzei, în principal conținutul testamentului și în mod accesoriu actele și împrejurările exterioare.

În acest sens, curtea de apel a decis că prima instanță a analizat clauzele îndoielnice ale testamentului lăsat de A.F., dar a stabilit în mod neîntemeiat că testatoarea a înțeles să instituie prin acest testament un legat universal, prin care a testat lui A.G., autorul pârâtelor, „toate bunurile care îi aparțin, cu excepția unei cote părți dintr-un drept de concesiune asupra unui loc de veci din Cimitirul Șerban Vodă-București”. Având în vedere că legatul universal conferă legatarului vocație eventuală la totalitatea bunurilor succesiunii, în timp ce legatul cu titlu universal conferă vocație asupra unei fracțiuni de moștenire sau asupra unei categorii de bunuri succesorale, instanța de apel a reținut că în speță, prin testamentul olograf din 12 ianuarie 1972, F.A.

a testat partea sa indiviză din dreptul de concesiune asupra locului de veci în favoarea lui A.G. și N.V., iar obiectele care îi aparțin le-a testat lui A.G., căruia i-a lăsat drept sarcină să împartă „amintiri” unor nepoți, printre care și reclamanții. Propunându-și să clarifice sintagma „toate obiectele”, curtea a apreciat că A.F. era în măsură să distingă între noțiunile de „avere” și de „obiecte”, având reprezentarea exactă a înțelesului acestor termeni, asemenea concluzie fiind determinată de gradul de instrucție al testatoarei și de faptul că aceasta era familiarizată cu termenii care se folosesc într-un testament, ea însăși fiind beneficiara testamentului prin care B.C. i-a testat în anul 1944 uzufructul întregii lui averi, testând nuda proprietate reclamanților.

Ca urmare, cu referire strictă la conținutul testamentului, instanța de apel a hotărât că, dacă intenția testatoarei ar fi fost să testeze universalitatea bunurilor sale, în mod logic ar fi folosit termenii frecvenți de „întreaga avere” sau „toate bunurile”, astfel încât sintagma utilizată de „toate obiectele” are semnificația de „toate bunurile mobile”, știut fiind că în general termenul de „obiect” este folosit pentru a determina un bun mobil, astfel încât intenția reală a testatoarei exclude calificarea legatului instituit în favoarea lui A.G. ca fiind un legat universal. Examinând „acte și împrejurări exterioare”, curtea de apel a statuat că acestea confirmă intenția mai sus descrisă a testatoarei, determinante fiind părțile din hotărârea de expedient nr. 5524/1972 care, inclusiv legatarul A.G., au interpretat și asimilat sintagma „toate obiectele” cu noțiunea „universalitatea bunurilor mobile”, iar nu cu termenul „averea defunctei”.

Concluzionând, curtea de apel a definit legatul instituit de A.F. prin testamentul olograf din 12 ianuarie 1972 în favoarea lui A.G. drept un legat cu titlu universal cu sarcină al cărui obiect a fost universalitatea bunurilor mobile ale acesteia, având ca efecte, printre altele, exheredarea indirectă a reclamanților, moștenitori legali nerezervatari, pentru categoria de bunuri mobile succesorale, dar păstrarea de către reclamanți a vocației eventuale la restul averii defunctei, deci și asupra bunului revendicat.

În raport cu această concluzie hotărârea primei instanțe a fost schimbată în sensul arătat prin dispozitiv, reținându-se că greșit a fost anulat certificatul de calitate de moștenitor și a fost respinsă acțiunea în revendicare, cu precizarea că reclamanții și-au valorificat vocația succesorală descrisă prin declanșarea procedurii speciale precizate de Legea nr. 10/2001 finalizată prin decizia civilă nr. 486/A din 27 octombrie 2003 pronunțată de Curta de Apel București, dar nu-și pot exercita prerogativele dreptului de proprietate deoarece imobilul se află în posesia pârâtelor, care se pretind pe nedrept proprietare în calitatea lor de moștenitoare ale lui A.G., pe care îl consideră în mod neîntemeiat legatar universal al fostei proprietare a imobilului.

Păstrarea celorlalte dispoziții din sentința de primă instanță sunt consecința stabilirii de către instanța de apel a incidenței dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 și a inadmisibilității cererii de rectificare de carte funciară. Toate părțile au declarat recurs. Reclamanții B.I., B.E.F.A. și R.R.O.L. au solicitat modificarea deciziei atacate în sensul constatării că în succesiunea defunctei A.F. a existat numai cota indiviză din imobilul situat în strada V. Invocând cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții au susținut mai întâi că instanța de apel a încălcat prevederile art. 969, art. 1175 și art. 1296 C. civ., deoarece a interpretat greșit „actul juridic al recunoașterii prin declarația oficială a F.A.

în cartea funciară a tranzacției intervenite între aceasta și fratele ei C.B.B. cu privire la imobilul din București”. Dezvoltând susținerea, reclamanții au criticat negarea de către instanța de apel a efectelor juridice ale actului de mai sus, care, în opinia lor, cuprinde „recunoașterea unei simulații între A.F. și C.B.B.”, pentru argumente de fapt și de drept detaliate în continuare, calificarea corectă fiind în sensul că imobilul a fost coproprietatea în cote egale de câte ½ a defuncților F.A. și C.B.B. Cu referire la petiția de ereditate, reclamanții au susținut că aceasta a avut ca obiect constatarea că pârâtele nu au vocație succesorală asupra imobilului în litigiu, astfel încât acest capăt de cerere este o acțiune în constatare, care nu poate fi paralizată prin efectul prescripției.

Ca urmare, potrivit reclamanților, capătul de cerere privind petiția de ereditate a fost greșit rezolvat, deși tot aceștia conchid că „instanțele au fost obligate să se pronunțe pe această problemă în cadrul acțiunii în revendicare, în așa fel încât acest capăt de cerere distinct a devenit inutil”. Pârâtele A.N., A.M.A.F. și U.M.I. au susținut cele ce urmează: I)Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea legii, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât justiția a fost învestită de către reclamanți cu soluționarea unei petiții de ereditate corect soluționată ca fiind prescrisă de către instanța de apel, dar, admițând acțiunea sub aspectul revendicării, instanța de apel a judecat o cerere inexistentă, încălcând principiul disponibilității care guvernează procesul civil, principiu consacrat legislativ prin art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. Dezvoltând motivul de recurs pârâtele au arătat că inițial, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au revendicat imobilul (integral sau parțial), dar ulterior au recalificat expres cererea ca fiind o petiție de ereditate, pe care au motivat-o astfel nu numai în fapt, ci și în drept, invocând în principal dispozițiile art. 650 C. civ. și numai în subsidiar pe cele ale art. 480 din același cod. II)Admițând inexistenta cerere în revendicare și obligând pe pârâtă să predea imobilul către reclamanți, instanța de apel a dat reclamanților ceea ce aceștia nu au cerut, deoarece asemenea obligație putea fi pusă în sarcina pârâtelor numai în cazul admiterii petiției în ereditate, care însă a fost respinsă ca fiind prescrisă.

Ca urmare, hotărârea este nelegală și prin prisma cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. III)Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Deși instanța de apel a diagnosticat cu claritate problema centrală ridicată de acest litigiu și anume stabilirea calității de moștenitori a reclamanților sau pârâtelor, iar dezlegarea acestor chestiuni înseamnă tocmai soluționarea petiției de ereditate, instanța de apel s-a pronunțat contradictoriu în sensul că a reținut pe de o parte că reclamanții sunt moștenitorii F.A., iar pe de altă parte a hotărât că petiția în ereditare este prescrisă. Cu alte cuvinte, cu toate că petiția în ereditate presupune în principal stabilirea calității de moștenitor, nu este posibil a se stabili, altfel decât contradictoriu, că petiția este prescrisă, dar reclamanții au calitatea de moștenitori și, prin urmare, pârâtele au obligația să le restituie bunurile succesorale.

IV)Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic ala acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.). Instanța de apel trebuia să decidă cine sunt moștenitorii F.A. având în vedere testamentul olograf întocmit de F.A. la 12 ianuarie 1972 și sentința civilă nr. 5524 din 19 decembrie 1972. Instanța de apel a stabilit greșit că pârâtele nu au calitatea de „moștenitori legatari universali, ci doar calitatea de moștenitori cu titlu universal reținând că defuncta A.F. prin sintagma „iar toate obiectele care-mi aparțin le las lui G.A.” l-a instituit pe acesta drept legatar cu titlu universal cu privire la bunurile mobile”.

Analizând testamentul în discuție, precum și alte înscrisuri, pârâtele au concluzionat că „este neîndoielnic că A.F. l-a instituit pe A.G. drept legatar universal”, deoarece: - prin testament autoarea l-a rugat pe A.G. să lase reclamanților doar niște „amintiri”, ceea ce înseamnă că i-a exhereditat indirect cu privire la restul bunurilor sale, indiferent că sunt mobile sau imobile; - cu de la sine putere și fără nici un argument, instanța de apel a considerat că reclamanții au fost exheredați doar cu privire la bunurile mobile; - folosirea termenului de „amintiri” de către testatoarea F.A. demonstrează clar voința acesteia ca numai acele „amintiri” să ajungă la reclamanți dintre toate bunurile sale, fie ele mobile, fie imobile; - mai mult, testatoarea a lăsat la aprecierea lui A.G.

ce anume obiecte să lase reclamanților drept amintiri, fără a le menționa în mod expres; - analizând restul testamentului se constată cu claritate că voința reală a testatoarei a fost aceea de a-l institui pe A.G. drept legatar universal, voință reală ce rezultă din considerațiile pe care le face cu privire la sentimentele sale față de A.G. „;… le las lui A.G. de care mă leagă o dragoste filială și îl consider unicul meu fiu”; - prin sentința civilă nr. 5524 din 19 decembrie 1972, dincolo de împărțeala anumitor bunuri, reclamanții au recunoscut calitatea lui A.G. de unic moștenitor al defunctei A.F.; - prin chitanțele remise lui A.G.

reclamanții au precizat că în afara bunurilor predate lor de către acesta nu mai au nici o altă pretenție la moștenirea defunctei A.F.; - în plus, scrisoarea adresată în anul 1944 de A.G., deși aflată la dosarul cauzei, nu a fost luată în considerare de către instanța de apel și are valoare de testament, întrunind toate condițiile de fond și formă ale unui testament; - prin astfel arătatul testament, folosit ca probă în recurs și care nu a fost revocat prin testamentul din 1972 este specificat în mod clar că imobilul din strada V., precum și toate celelalte bunuri imobile îi sunt lăsate lui A.G.; - chiar dacă scrisoarea nu ar avea valoare de testament, din lectura ei se poate reține cu certitudine că voința reală a F.A.

era aceea ca toate bunurile sale să aparțină lui A.G., pe care l-a considerat și l-a tratat întotdeauna ca și când ar fi fost propriul ei fiu. V)Hotărârea a fost dată cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) și în soluționarea cererii reconvenționale, a cărei respingere a fost rezultatul încălcării dispozițiilor art. 76 și art. 88 din Legea nr. 36/1995, deoarece certificatul de moștenitor cerut a fi constatat nul a fost eliberat în timp ce pe rolul instanțelor judecătorești se afla spre soluționare cererea formulată de reclamanți, care, prin sentința civilă nr. 956 din 21 noiembrie 2003 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr. 31/2003, a fost anulată ca insuficient timbrată, iar pârâtele nu au fost citate în cadrul procedurii succesorale notariale, deși autorul lor A.G.

a fost legatarul universal al defunctei F.A. Examinând recursurile astfel motivate instanța supremă constată cele ce succed. 1)Potrivit art.887 C. civ. „se poate dispune prin testament de toată sau de o fracțiune din starea cuiva, sau de unul sau mai multe obiecte determinate”. Așadar, legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitate de bunuri ( universitas bonorum ) sau bunuri (drepturi) determinate, privite ut singuli . În primul caz, legatul este universal dacă are ca obiect întreaga avere a testatorului ce va lăsa la moartea sa și cu titlu universal dacă vizează o cotă parte (fracțiune) din acea universalitate, iar în al doilea caz, legatul este cu titlu particular (singular ), având ca obiect bunuri determinate.

Conform art. 894 art. 1 C. civ., sunt legate cu titlu universal: - legatul unei fracțiuni din moștenire, precum jumătate, a treia parte etc; - legatul tuturor bunurilor imobile; - legatul tuturor bunurilor mobile; - legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor imobile; - legatul unei fracțiuni din totalitatea bunurilor mobile. În concret, prin testamentul olograf din 12 ianuarie 1972 A.F. a dispus în sensul că lasă lui A.G. și nepoatei V.N. cota sa indiviză dintr-un loc de veci, iar toate obiectele care-i aparțin le lasă lui A.G., cu obligația acestuia „să împartă amintiri” mai multor persoane, între care sunt nominalizați și reclamanții din prezenta cauză. A.F. a decedat la 9 martie 1972, iar între reclamanții din procesul de față și A.G.

s-a ivit un litigiu referitor la drepturile lor succesorale, litigiu care a fost stins prin tranzacția consfințită prin sentința civilă nr. 5527 din 19 decembrie 1972 pronunțată de Judecătoria sectorului 7 București. Potrivit tranzacției, părțile litigante au clarificat conținutul dispoziției testamentare referitoare la locul de veci și au convenit că „toate bunurile mobile prevăzute în testamentul olograf din 12 ianuarie 1072 al defunctei A.F. aparțin ca unic moștenitor lui A.G.”. Așadar, reclamanții de astăzi și autorul pârâtelor din prezentul proces au hotărât fără echivoc că obiectul legatului instituit de A.F. în favoarea lui A.G. l-au constituit toate bunurile mobile, ceea ce nu poate fi interpretat decât în sensul că voința reală a testatoarei, rezultată în principal din însuși conținutul testamentului și în mod accesoriu din tranzacția extrinsecă mai sus descrisă, a fost de a testa lui A.G.

numai o fracțiune din universalitatea patrimoniului său. Totodată, clauzele testamentare nu conțin, direct sau indirect, dispoziții de exheredare a reclamaților, iar cele din contractul de tranzacție nu neagă expres calitatea reclamanților de moștenitori legali nerezervatari, în timp ce sintagma „unic moștenitor” în privința lui A.G. este folosită numai în legătură directă cu cea de „toate bunurile mobile”. Asemenea aprecieri ale dispozițiilor legatului sunt în concordanță cu prevederile art. 983 C. civ., aplicabile în mod corespunzător la materia analizată în lipsa unor reguli proprii de interpretare a clauzelor testamentare, potrivit cu care, în caz de îndoială, clauza se interpretează în favoarea moștenitorilor legali (mai ales dacă este vorba de întinderea legatului), iar nu a legatarilor, fără însă a fi anihilată regula de interpretare a clauzei în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce nici unul (art. 978 C. civ.).

În raport cu cele astfel arătate, instanța de apel a calificat corect legatul ca fiind cu titlu universal, având drept obiect totalitatea bunurilor mobile rămase în succesiunea defunctei A.F., cu consecința faptului că A.G. și, implicit, succesoarele sale pârâtele din prezenta cauză, nu au avut și nu au vocație succesorală asupra bunurilor imobile din patrimoniul aceleași defuncte. Prin urmare, contrar susținerilor pârâtelor din cadrul motivului IV de recurs, instanța de apel a interpretat corect clauzele îndoielnice din actul juridic dedus judecății, fără a schimba natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. 2) Este adevărat că reclamanții au oscilat în privința calificării acțiunii dedusă judecății.

Prin cererea inițială reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la a le lăsa deplina proprietate și posesie a imobilului din București, invocând calitatea lor de moștenitori legali ai defunctei A.F. și lipsa vocației succesorale a pârâtelor și autorului lor A.G., dar și dobândirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 10/2001. Pârâtele s-au apărat invocând calitatea autorului lor A.G. de unic moștenitor al defunctei A.F. în calitate de legatar universal și că dețin imobilul în baza dispoziției prin care Primarul General al municipiului București le-a retrocedat imobilul în executarea unei hotărâri judecătorești, dreptul real astfel dobândit fiind înscris în cartea funciară.

Completând acțiunea la 9 decembrie 2004, reclamanții au cerut rectificarea cărții funciare prin radierea dreptului de proprietate al pârâtelor, iar în motivarea cererii completatoare au definit acțiunea lor inițială ca fiind petiție de ereditate cu fundamentul în prevederile art. 480 și art. 650 C. civ. Prima instanță s-a pronunțat prin încheiere interlocutorie asupra cererii de rectificare a cărții funciare și prin sentință asupra „cererii principale privind revendicarea imobilului” și asupra „excepției prescripției dreptului de a formula petiție în ereditate”, iar instanța de apel a judecat pe fond „acțiunea principală privind revendicarea imobilului” și a menținut celelalte dispoziții din hotărârea de primă instanță, inclusiv cele privind prescripția dreptului la petiția de ereditate.

Petiția de ereditate este o acțiune prin care o persoană cere instanței judecătorești recunoașterea titlului său de moștenitor legal sau legatar (universal sau cu titlu universal) și obligarea la restituirea bunurilor succesorale (universalitate sau cotă parte) a persoanei care, pretinzându-se de asemenea moștenitor universal ori cu titlu universal, deține aceste bunuri (sau unele dintre ele) în această calitate, drepturile pretinse de cele două părți fiind inconciliabile. Dacă pârâtul posedă bunurile succesorale și se apără în calitate de proprietar sau de titular al unui alt drept real ori de posesor ordinar, iar nu de moștenitor, acțiunea va fi de revendicare, negatorie sau posesorie, după caz, chiar dacă reclamantul va trebui să-și dovedească calitatea sa de moștenitor pentru a putea acționa (calitate procesuală activă).

În raport cu cele astfel arătate, instanțele au greșit considerându-se învestite cu soluționarea concomitentă a unei acțiuni în revendicare și a unei petiții de ereditate. Indiferent de terminologia juridică folosită de reclamanți și de temeiurile de drept invocate, diferite pentru fiecare tip de cerere, calificarea corectă a acestora depindea esențial de natura dreptului dedus judecății și de scopul urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție. Or, prin asemenea prismă, este evident că litigiul poartă în privința dreptului de proprietate asupra unui imobil care a constituit proprietatea defunctei A.F., dar care a fost preluat de stat în anul 1949, astfel încât nu se mai afla fizic în patrimoniul defunctei în anul 1972, anul instituirii legatului și al deschiderii succesiunii.

Ca urmare, litigiul nu a apărut ca efect nemijlocit al transmisiunii posesiunii moștenirii, ci ca o consecință a modului diferit și ulterior prin care a fost redat în proprietate privată imobilul cu regimul juridic de imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu precizarea că pârâtele au intrat în posesiunea acestuia în anul 2000 prin intermediul executării unei hotărâri judecătorești și a unei dispoziții administrative. Ca urmare, calificarea corectă a acțiunii reclamanților este aceea de acțiune în revendicare imobiliară, având particularitatea că, drepturile părților derivă din raporturile lor succesorale cu fosta proprietară imobilului.

Greșeala instanțelor de a soluționa concomitent două acțiuni care se exclud reciproc nu poate fi reparată în prezentul recurs, deoarece reclamanții și-au atins scopul în urma admiterii acțiunii în revendicare, calificându-și singuri în recurs petiția în ereditate ca fiind inutilă, și criticând numai respingerea ei ca prescrisă, iar pârâtele nu au atacat dispozițiile privind soluționarea petiției de ereditate. Judecând corect în fond acțiunea în revendicare, instanța de apel nu a încălcat astfel nici principiul disponibilității și nici nu a dat reclamanților altceva decât aceștia au cerut. Față de toate cele astfel constatate, sunt nefondate motivele de recurs susținute de pârâte sub indicativele I, II, și III.

Totodată, pe cale de consecință, corect a fost respinsă și cererea reconvențională formulată de pârâte, astfel încât este nefondat și motivul V din recursul declarat de pârâte. 3)Recursul declarat de reclamanți este lipsit de interes practic atâta timp cât acțiunea lor în justiție și-a atins pe deplin scopul urmărit. 4)Răspunzând în paragrafele 1-3 din prezentele considerente tuturor motivelor de recurs, instanța supremă constată că recursurile sunt nefodate, astfel că le va respinge în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de B.I., B.E.F.A., R.R.O.L., A.N., A.M.A.F. și U.M.I. împotriva deciziei nr. 785/A din 21 decembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII–a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 februarie 2007.