ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3097/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3097/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin notificarea înregistrată sub

nr. 756 din 13 februarie 2002 la biroul executorului judecătoresc, reclamanta S.D.M.

s-a adresat pârâtului Centrul Metodologic de Reumatologie, „Dr.Ion Stoia”

București (denumire schimbată la 23 iunie 2003), pentru restituirea în natură a

imobilului situat în București.

Reclamanta a arătat că imobilul a

fost proprietatea bunicului său M.N. dobândit prin cumpărare, conform

contractului nr. 7493/1914, iar în baza Decretului nr. 302/1948 a fost naționalizat,

cu denumirea sanatoriul A. pentru că în el funcționa o instituție sanitară

înființată de chiriașii imobilului, respectiv de J.S. și D.A.

Reclamanta a invocat prevederile

art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, contestând incidența dispozițiilor art.

16 alin. (1) din lege.

Deasemeni, a mai arătat că, prin

sentința civilă nr. 6440 din 25 iulie 1996 a Judecătoriei sectorului 2

București a fost admisă acțiunea formulată de tatăl reclamantei, respectiv M.N.,

în calitate de succesor al proprietarului inițial M.N. pentru revendicarea

acestui imobil, acțiune formulată în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului

București și cu Ministerul Sănătății, hotărâre prin care s-a constatat

irevocabil preluarea abuzivă și fără titlu valabil a imobilului.

Ca răspuns la notificare, pârâtul a

emis decizia nr. 926 din 10 aprilie 2002, care cuprinde un singur articol în

care se reproduce textul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

La data de 5 iunie 2002, cu petiția

nr. 1346/2002, reclamanta a comunicat pârâtului că refuză oferta de restituire prin

echivalent, care se deduce din redactarea deciziei, motivată de faptul că

imobilul a fost preluat fără titlu valabil, fiind aplicabile prevederile art. 16

alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv dreptul său la restituirea în natură

a imobilului.

La data de 7 iunie 2002 (data

poștei), reclamanta a formulat o contestație împotriva deciziei nr. 926/2002,

înregistrată sub nr. 4535/2002 la Tribunalul București, secția a III a civilă.

Prin contestație s-a solicitat anularea

deciziei și obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului

menționat, invocându-se prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

La termenul de judecată din 21

octombrie 2002, instanța a invocat din oficiu excepția tardivității formulării

contestației, pe care a admis-o prin sentința civilă nr. 1464 din 21 octombrie

2002, respingând contestația.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, în raport de data emiterii deciziei atacate, contestația a

fost înregistrată peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7)

din Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat de reclamantă

împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 303/A din 23 mai 2003

a Curții de Apel București, secția a III a civilă. A fost anulată sentința, s-a

respins excepția tardivității contestației și, pe fond, a fost admisă

contestația reclamantei. S-a dispus anularea deciziei nr. 926/2002 și a fost

obligat pârâtul să restituie în natură imobilul.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

Cu privire la excepția tardivității

formulării contestației, instanța a reținut punctul de vedere exprimat de

apelanta reclamantă în sensul că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24

alin. (7) din lege se calculează de la data comunicării refuzului de acceptare

a ofertei de restituire prin echivalent.

Instanța de apel a apreciat că

există o necorelare între dispozițiile din art. 24 alin. (3) și (7) din Legea

nr. 10/2001, situație în care interpretarea lor trebuie realizată în sensul

aplicării lor, pentru ca orice persoană îndreptățită să beneficieze de un regim

corespunzător de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii.

În speță, termenul de contestare a

deciziei a fost respectat, în condițiile în care neacceptarea ofertei a fost

comunicată la 5 iunie 2002, iar contestația a fost expediată prin poștă la data

de 7 iunie 2002, respectiv înăuntrul termenului de 60 de zile de la emiterea

deciziei.

Pe fond, instanța de apel a reținut

incidența prevederii cuprinse în art. 16 alin. (4) din lege, care era în

vigoare la data emiterii deciziei contestate, respectiv posibilitatea

restituirii în natură a imobilelor preluate fără titlu valabil.

Chiar în ipoteza în care s-ar avea

în vedere că normele de drept substanțial, completate sau modificate prin O.U.G.

nr. 184/2002, în speță modificarea alin. (4) din art. 16 al legii sunt de

imediată aplicare, instanța de apel a reținut că trebuia parcursă procedura

prevăzută de același articol în alin. (2) pentru a fi exclus imobilul de la

măsura restituirii în natură, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

În final, pentru a argumenta soluția

pronunțată, instanța de apel a arătat că H.G. nr. 1096 din 2 octombrie 2002,

calificată de pârât ca un act de natura celui prevăzut de art. 16 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 a fost anulată parțial, cu privire la imobilul în litigiu,

prin sentința nr. 339 din 18 martie 2003 a Curții de Apel București, secția contencios

administrativ.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9

și 10 C. proc. civ.

Recurentul critică instanța de apel

pentru că nu a examinat dovezile administrate, respectiv notificarea

înregistrată sub nr. 4327 din 31 iunie 2001 cu înscrisurile anexate din care

rezultă că, la data preluării, imobilul nu avea destinația de locuință, precum

și dispoziția nr. 439 din 13 februarie 2002 emisă de pârât ca răspuns la o

notificare înregistrată cu nr. 4868 din 17 decembrie 2001, dispoziție

comunicată reclamantei la data de 18 februarie 2002 și în raport de care

trebuia examinată excepția tardivității contestației.

Împrejurarea că, ulterior

dispoziției nr. 439/2002 reclamanta a formulat o altă notificare (nr. 756/2002)

la care a primit același răspuns prin decizia nr. 439/2002, nu a fost examinată

și calificată de instanță ca o modalitate prin care reclamanta a reușit să

prelungească termenul de sesizare a instanței, pe care îl pierduse. În raport

de data emiterii dispoziției nr. 439/2002, chiar și modul de interpretare a

dispozițiilor art. 24 din lege acceptat de instanța de apel ar fi condus la

constatarea tardivității contestației, susține în continuare recurentul.

Legat de această interpretare se

susține că instanța a ignorat prevederea din art. 24 alin. (2) și a adăugat la

textul din art. 24 alin. (7), respectiv nu a avut în vedere că imobilul nu a

avut destinația de locuință, deci nu se putea face o ofertă concretă

reclamantei, motiv pentru care s-a transmis dispoziția Prefecturii, precum și

că, la termenul expres de 30 de zile de la comunicarea deciziei s-a mai adăugat

un termen de 60 de zile de la primirea ofertei, în cadrul căruia se poate

comunica refuzul ofertei și după care s-ar putea ataca decizia. Această

interpretare este contrară legii și nu poate justifica înlăturarea

tardivității.

În speță, pentru un imobil cu altă

destinație decât aceea de locuință, incident art. 16 alin. (1) din lege,

termenul este cel prevăzut de art. 24 alin. (7), respectiv 30 de zile de la

comunicarea deciziei.

Recurentul mai arată că și în

ipoteza în care s-ar ignora succesiunea celor trei notificări, precum și

existența unei prime dispoziții neatacate de reclamantă, contestația este

tardivă față de faptul că decizia nr. 926/2002 a fost comunicată la data de 12

aprilie 2002 și a fost atacată abia la data de 7 iunie 2002, peste termenul de

30 de zile prevăzut expres de lege.

În continuarea argumentării

motivelor de nelegalitate se arată că sentința civilă nr. 6440/1996 a

Judecătoriei sectorului 2 București nu este opozabilă recurentului, care nu a

fost parte în litigiul respectiv, iar constatarea că imobilul a fost preluat

fără titlu valabil este contrazisă de includerea lui în unitatea sanitară

naționalizată.

Recurentul critică decizia instanței

de apel pentru omiterea aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 184/2002, dar și

pentru recunoașterea efectelor sentinței nr. 339/2003 a Curții de Apel

București, care nu îi este opozabilă.

În final, recurentul invocă

împrejurarea că imobilul a fost preluat de Municipiul București în regim de

proprietate publică și, totuși, el a fost obligat la restituire.

Deasemeni se invocă ignorarea unor

dispoziții legale incidente cauzei, respectiv O.G. nr. 70/2002 și

Instrucțiunile nr. 3615/2003 emise de Ministerul Sănătății și Familiei și

Ministerul Administrației Publice cu privire la unitățile sanitare.

Recurentul a solicitat admiterea

recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare sau modificarea deciziei în

sensul respingerii contestației.

Reclamanta a depus o întâmpinare

prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât.

Recursul este nefondat pentru considerentele

ce urmează.

Imobilul compus din teren și

construcții, situat în București, a fost proprietatea bunicului patern al

reclamantului, M.N., fiind dobândit prin cumpărare, conform actului

autentificat sub nr. 7493 din 24 aprilie 1914.

În baza Decretului nr. 302/1948,

imobilul a fost naționalizat ca unitate sanitară, conform destinației de la

acel moment. El fusese închiriat în anul 1936 către două persoane fizice care

îi dăduseră această destinație.

Prin sentința civilă nr. 6440 din 25

iulie 1996, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 2

București a admis acțiunea în revendicare a imobilului, formulată de tatăl

reclamantei, ca succesor al proprietarului inițial, în contradictoriu cu

pârâtul Consiliul Local al Municipiului București.

În baza sentinței, Primarul General

al Municipiului București a emis dispoziția nr. 1725 din 4 decembrie 1996 prin

care a dispus restituirea imobilului către tatăl reclamantei M.N.

În baza aceleiași sentințe, în

dosarul de executare nr. 712/1996 s-a întocmit procesul verbal din 28 noiembrie

1996 prin care s-a declarat punerea în posesie a tatălui reclamantului

reprezentat atunci de avocat, cu privire la imobil, în raport cu Consiliul

Local al Municipiului București.

La data de 15 decembrie 1998, prin

încheiere, aceeași instanță a admis cererea de îndreptare a erorii materiale

formulată de reclamantă, ca succesoare a tatălui său, dispunându-se

rectificarea considerentelor și a dispozitivului sentinței civile nr. 6440/1996

în sensul de a fi trecut și al doilea pârât în cauză, respectiv Ministerul

Sănătății.

Ca urmare, în dosarul de executare

nr. 476/1999 s-a întocmit procesul verbal din 22 iunie 1999 prin care s-a

declarat punerea în posesie a reclamantei cu privire la imobil, în raport cu

Ministerul Sănătății.

Reclamanta este succesoarea tatălui

său, decedat la data de 4 aprilie 1996, conform certificatului de moștenitor

nr. 39 din 12 februarie 1997. În acest certificat este menționat imobilul în

litigiu, ca parte din masa succesorală. Evident însă, certificatul de

moștenitor nu constituie titlu de proprietate.

În aceste condiții, la data de 31

octombrie 2001, sub nr. 4327/2001, reclamanta trimite Ministerului Sănătății și

Familiei o petiție intitulată „notificare”, prin care, invocând calitatea de

proprietară, precum și dispozițiile art. 17 din Legea nr. 10/2001, oferă

acestuia spre vânzare imobilul în litigiu. În finalul acesteia arată că, în

ipoteza în care ministerul nu-i recunoaște calitatea de proprietară, înțelege

să califice petiția ca o notificare formulată în condițiile art. 20 și art. 21

din Legea nr. 10/2001 și solicită restituirea în natură a imobilului.

Cu adresa nr. 53812/427 din 17

decembrie 2001, Ministerul Sănătății și Familiei trimite această notificare

pârâtului recurent cu îndrumarea de a formula un răspuns. Notificarea este

înregistrată la pârât cu nr. 4868 din 17 decembrie 2001.

Ca urmare, la data de 1 februarie

2002, cu adresa nr. 299/2002, reclamanta este invitată de pârât, conform

dispozițiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 să participe la lucrările

Consiliului de Administrație din data de 11 februarie 2002.

La data de 13 februarie 2002,

pârâtul emite decizia nr. 439/2002, ca răspuns la notificarea înregistrată sub

nr. 4868 din 17 decembrie 2001.

Dispozitivul deciziei cuprinde două

articole: art. 1 în care este citat textul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

și art. 2 în care este citat textul art. 16 alin. (3) din aceeași lege. În

finalul deciziei se face mențiunea că, în ipoteza în care reclamanta nu va opta

pentru soluția prevăzută de art. 16 alin. (3), respectiv restituirea în natură

dacă imobilul nu mai este necesar potrivit scopului stabilit, aceasta urmează

să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent, motiv pentru care,

potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se va înainta notificarea

Prefecturii Municipiului București, prin Ministerul Sănătății și Familiei.

Această decizie a fost comunicată

reclamantei la data de 18 februarie 2002, când este confirmată primirea.

Înainte de primirea deciziei nr. 439/2002,

dar la două zile după ședința Consiliului de Administrație al pârâtului,

respectiv la 13 februarie 2002, reclamanta formulează notificarea nr. 756/2002

pe care o trimite direct pârâtului, solicitând restituirea în natură a

imobilului.

Ca urmare, pârâtul emite decizia nr.

926 din 10 aprilie 2002, având conținutul menționat în cele de mai sus, decizie

la care reclamanta formulează petiția nr. 1436 din 5 iunie 2002, prin care își

exprimă refuzul la oferta de despăgubire, după care, la data de 7 iunie 2002

sesizează instanța cu o contestație la decizia pe care o primise la 12 aprilie

2002.

Aceasta este, în sinteză, starea de

fapt în raport de care se vor examina chestiunile de drept invocate. Expunerea

era necesară deoarece instanțele care s-au pronunțat în cauză nu au relevat

succesiunea și conținutul actelor și faptelor pentru a justifica soluțiile

pronunțate, situație criticată în recurs.

Prima chestiune de drept supusă

examinării o constituie excepția tardivității formulării contestației.

Instanța de apel a stabilit că

excepția nu este fondată, întemeindu-și soluția pe interpretarea oferită de

reclamantă cu privire la dispozițiile art. 24 alin. (3) și (7) din Legea nr. 10/2001.

Recurentul a contestat această interpretare

și a criticat decizia instanței de apel sub acest aspect, formulând un punct de

vedere expus pe larg în cele ce preced.

Examinând succesiunea faptelor și

semnificația lor se ajunge la concluzia că reclamanta a formulat contestația în

termen, iar excepția tardivității este nefondată, așa cum a reținut instanța de

apel.

Dacă se pornește de la faptul că

prima notificare întocmită de reclamantă sub nr. 4327/2001 este și singura ce

are acest caracter și trebuie luată în considerare ca atare, atunci pârâtul

recurent ar fi trebuit să explice de ce a emis două decizii, respectiv decizia

nr. 439/2002 și nr. 926/2002. O interpretare strict formală, cum pretinde

recurentul ar conduce la concluzia că prima decizie, nefiind contestată, nu

intră în discuție, iar a doua decizie a fost emisă ca răspuns la a doua

notificare cu nr. 756/2002 și în raport de ea trebuie cercetată tardivitatea,

ceea ce infirmă punctul de vedere al recurentului privind data de 18 februarie

2002 ca dată de la care curge termenul de 30 de zile și conduce la interpretarea

instanței de apel, care nu este întrutotul greșită.

Este evident că a doua decizie,

respectiv cea contestată în cauză o anulează implicit pe prima. Aceasta din

urmă este emisă după ședința Consiliului de Administrație din 11 februarie

2002, când a fost invitată și reclamanta care, conform susținerilor sale

necontestate și-a exprimat singura solicitare de restituire în natură a

imobilului, respectiv în 13 februarie 2002, adică în aceeași zi în care

reclamanta și-a exprimat în scris opțiunea ce poate fi încadrată în

dispozițiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Decizia nr. 439/2002 este informă

pentru că, în primul rând citează textul art. 16 alin. (1) din lege, dar nu se

conformează prevederilor pe care le menționează, respectiv art. 36 alin. (3)

teza 1 și alin. (4), dar nici celor din art. 9 alin. (1), iar în al doilea rând

citează textul art. 16 alin. (3), acceptând că nu sunt îndeplinite condițiile

art. 16 alin. (2). În aceste condiții a formulat reclamanta opțiunea din 13

februarie 2002, care a îmbrăcat forma unei notificări, acceptată de pârâtul

care i-a răspuns cu decizia nr. 926/2002. Această decizie exprimă punctul de

vedere unic și definitiv al pârâtului, la fel de incomplet și neclar ca și

primul, reproducând numai textul art.16 alin.1 din lege.

Față de această situație, în mod

corect reclamanta a procedat potrivit art. 24 alin. (3) din lege, refuzând

oferta, pentru care avea la îndemână un termen de 60 de zile. Refuzul s-a

manifestat la 5 iunie 2002, respectiv după 44 de zile de la primirea deciziei.

Doctrina și practica judiciară au

semnalat lipsa de corelare între alin. (3) și (7) ale art. 24 în ce privește

momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru atacarea

deciziei și au stabilit, într-o interpretare logică și în spiritul legii din

care fac parte textele, că acest termen de 30 de zile pentru introducerea

acțiunii în justiție începe să curgă de la data comunicării în scris, în

termenul de 60 de zile, a refuzului ofertei de restituire prin echivalent.

Aceasta nu este o adăugare la lege, ci o interpretare corectă a ei în sensul

respectării drepturilor pe care le conferă. Contestația s-a formulat la data de

7 iunie 2002, deci în termenul legal, astfel că soluția instanței de apel, sub

acest aspect este legală și justificată.

Pe fondul cauzei, soluția pronunțată

de instanța de apel este deasemeni corectă.

Modificările aduse art. 16 prin

Legea nr. 247/2005, care sunt de imediată aplicare, justifică restituirea în

natură a imobilului.

Pe de altă parte, în raport de

apărările părților și motivele de recurs se reține că, la data pronunțării

deciziei nr. 926/2002 nu era emisă H.G. nr. 1096 din 2 octombrie 2002, astfel

că nu existau condițiile pentru refuzul restituirii în natură. Este adevărat că

textul art. 16 alin. (2) nu stabilește un termen pentru emiterea unei astfel de

hotărâri, ceea ce creează dificultăți aplicării legii, dar chiar și în ipoteza

în care s-ar accepta efectele teoretice ale acestei hotărâri, în mod practic,

în speță, acestea nu există pentru că ea a fost anulată parțial, cu privire la

imobilul în litigiu, prin sentința nr. 339 din 18 martie 2003 a Curții de Apel

București, secția contencios administrativ.

Instanța de contencios și-a

întemeiat soluția pe împrejurarea că, la momentul emiterii hotărârii, imobilul

nu se mai afla în domeniul privat al statului, el fiind revendicat de

succesorii proprietarului inițial. Sentința este opozabilă recurentului pentru

că vizează dreptul de proprietate asupra imobilului, pe care acesta nu l-a avut

niciodată. Recurentul are numai folosința imobilului.

Este însă evident că, imobilul nu a

fost preluat cu titlu valabil, astfel că, în raport de prevederile art. 16

alin. (4) din lege, în vigoare la data emiterii deciziei contestate, soluția

restituirii în natură era obligatorie.

Este adevărat că, la data

soluționării apelului, respectiv 23 mai 2003, intraseră în vigoare dispozițiile

O.U.G. nr. 184/2002 care au modificat conținutul art. 16 alin. (4), dar noul

text venea să completeze alin. (2) al aceluiași articol, ale cărui condiții nu

erau îndeplinite în cauză, astfel că și sub acest aspect criticile recurentului

nu sunt fondate.

Nici critica privind

inopozabilitatea sentinței civile nr. 6440/1996 a Judecătoriei sectorului 2

București nu este justificată. Litigiul s-a purtat în raport cu proprietarul și

administratorul imobilului de la acel moment și chiar dacă nu

s-ar avea în vedere constatarea preluării fără titlu valabil

consacrată prin sentință, ea se poate realiza în prezentul litigiu. Preluarea printr-un

decret de naționalizare este abuzivă și fără titlu valabil, încălcând dreptul

constituțional la proprietate.

Întrucât recurentul este unitate

deținătoare, acesta este obligat la restituire.

Pentru toate aceste considerente se

va respinge recursul reclamantului ca nefondat [art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Centrul de boli reumatismale „Dr. Ion Stoia” cu sediul în

București împotriva deciziei nr. 303 A din 23 mai 2003 a Curții de Apel

București, secția a III a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 martie 2006.