ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3097/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificarea înregistrată sub nr. 756 din 13 februarie 2002 la biroul executorului judecătoresc, reclamanta S.D.M. s-a adresat pârâtului Centrul Metodologic de Reumatologie, „Dr.Ion Stoia” București (denumire schimbată la 23 iunie 2003), pentru restituirea în natură a imobilului situat în București. Reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea bunicului său M.N. dobândit prin cumpărare, conform contractului nr. 7493/1914, iar în baza Decretului nr. 302/1948 a fost naționalizat, cu denumirea sanatoriul A. pentru că în el funcționa o instituție sanitară înființată de chiriașii imobilului, respectiv de J.S.

și D.A. Reclamanta a invocat prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, contestând incidența dispozițiilor art. 16 alin. (1) din lege. Deasemeni, a mai arătat că, prin sentința civilă nr. 6440 din 25 iulie 1996 a Judecătoriei sectorului 2 București a fost admisă acțiunea formulată de tatăl reclamantei, respectiv M.N., în calitate de succesor al proprietarului inițial M.N. pentru revendicarea acestui imobil, acțiune formulată în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București și cu Ministerul Sănătății, hotărâre prin care s-a constatat irevocabil preluarea abuzivă și fără titlu valabil a imobilului. Ca răspuns la notificare, pârâtul a emis decizia nr. 926 din 10 aprilie 2002, care cuprinde un singur articol în care se reproduce textul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

La data de 5 iunie 2002, cu petiția nr. 1346/2002, reclamanta a comunicat pârâtului că refuză oferta de restituire prin echivalent, care se deduce din redactarea deciziei, motivată de faptul că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, fiind aplicabile prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv dreptul său la restituirea în natură a imobilului. La data de 7 iunie 2002 (data poștei), reclamanta a formulat o contestație împotriva deciziei nr. 926/2002, înregistrată sub nr. 4535/2002 la Tribunalul București, secția a III a civilă. Prin contestație s-a solicitat anularea deciziei și obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului menționat, invocându-se prevederile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

La termenul de judecată din 21 octombrie 2002, instanța a invocat din oficiu excepția tardivității formulării contestației, pe care a admis-o prin sentința civilă nr. 1464 din 21 octombrie 2002, respingând contestația. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în raport de data emiterii deciziei atacate, contestația a fost înregistrată peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 303/A din 23 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III a civilă. A fost anulată sentința, s-a respins excepția tardivității contestației și, pe fond, a fost admisă contestația reclamantei.

S-a dispus anularea deciziei nr. 926/2002 și a fost obligat pârâtul să restituie în natură imobilul. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Cu privire la excepția tardivității formulării contestației, instanța a reținut punctul de vedere exprimat de apelanta reclamantă în sensul că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din lege se calculează de la data comunicării refuzului de acceptare a ofertei de restituire prin echivalent. Instanța de apel a apreciat că există o necorelare între dispozițiile din art. 24 alin. (3) și (7) din Legea nr. 10/2001, situație în care interpretarea lor trebuie realizată în sensul aplicării lor, pentru ca orice persoană îndreptățită să beneficieze de un regim corespunzător de stabilire și acordare a măsurilor reparatorii.

În speță, termenul de contestare a deciziei a fost respectat, în condițiile în care neacceptarea ofertei a fost comunicată la 5 iunie 2002, iar contestația a fost expediată prin poștă la data de 7 iunie 2002, respectiv înăuntrul termenului de 60 de zile de la emiterea deciziei. Pe fond, instanța de apel a reținut incidența prevederii cuprinse în art. 16 alin. (4) din lege, care era în vigoare la data emiterii deciziei contestate, respectiv posibilitatea restituirii în natură a imobilelor preluate fără titlu valabil. Chiar în ipoteza în care s-ar avea în vedere că normele de drept substanțial, completate sau modificate prin O.U.G. nr. 184/2002, în speță modificarea alin. (4) din art. 16 al legii sunt de imediată aplicare, instanța de apel a reținut că trebuia parcursă procedura prevăzută de același articol în alin. (2) pentru a fi exclus imobilul de la măsura restituirii în natură, ceea ce în cauză nu s-a realizat.

În final, pentru a argumenta soluția pronunțată, instanța de apel a arătat că H.G. nr. 1096 din 2 octombrie 2002, calificată de pârât ca un act de natura celui prevăzut de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost anulată parțial, cu privire la imobilul în litigiu, prin sentința nr. 339 din 18 martie 2003 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Recurentul critică instanța de apel pentru că nu a examinat dovezile administrate, respectiv notificarea înregistrată sub nr. 4327 din 31 iunie 2001 cu înscrisurile anexate din care rezultă că, la data preluării, imobilul nu avea destinația de locuință, precum și dispoziția nr. 439 din 13 februarie 2002 emisă de pârât ca răspuns la o notificare înregistrată cu nr. 4868 din 17 decembrie 2001, dispoziție comunicată reclamantei la data de 18 februarie 2002 și în raport de care trebuia examinată excepția tardivității contestației. Împrejurarea că, ulterior dispoziției nr. 439/2002 reclamanta a formulat o altă notificare (nr. 756/2002) la care a primit același răspuns prin decizia nr. 439/2002, nu a fost examinată și calificată de instanță ca o modalitate prin care reclamanta a reușit să prelungească termenul de sesizare a instanței, pe care îl pierduse.

În raport de data emiterii dispoziției nr. 439/2002, chiar și modul de interpretare a dispozițiilor art. 24 din lege acceptat de instanța de apel ar fi condus la constatarea tardivității contestației, susține în continuare recurentul. Legat de această interpretare se susține că instanța a ignorat prevederea din art. 24 alin. (2) și a adăugat la textul din art. 24 alin. (7), respectiv nu a avut în vedere că imobilul nu a avut destinația de locuință, deci nu se putea face o ofertă concretă reclamantei, motiv pentru care s-a transmis dispoziția Prefecturii, precum și că, la termenul expres de 30 de zile de la comunicarea deciziei s-a mai adăugat un termen de 60 de zile de la primirea ofertei, în cadrul căruia se poate comunica refuzul ofertei și după care s-ar putea ataca decizia.

Această interpretare este contrară legii și nu poate justifica înlăturarea tardivității. În speță, pentru un imobil cu altă destinație decât aceea de locuință, incident art. 16 alin. (1) din lege, termenul este cel prevăzut de art. 24 alin. (7), respectiv 30 de zile de la comunicarea deciziei. Recurentul mai arată că și în ipoteza în care s-ar ignora succesiunea celor trei notificări, precum și existența unei prime dispoziții neatacate de reclamantă, contestația este tardivă față de faptul că decizia nr. 926/2002 a fost comunicată la data de 12 aprilie 2002 și a fost atacată abia la data de 7 iunie 2002, peste termenul de 30 de zile prevăzut expres de lege.

În continuarea argumentării motivelor de nelegalitate se arată că sentința civilă nr. 6440/1996 a Judecătoriei sectorului 2 București nu este opozabilă recurentului, care nu a fost parte în litigiul respectiv, iar constatarea că imobilul a fost preluat fără titlu valabil este contrazisă de includerea lui în unitatea sanitară naționalizată. Recurentul critică decizia instanței de apel pentru omiterea aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 184/2002, dar și pentru recunoașterea efectelor sentinței nr. 339/2003 a Curții de Apel București, care nu îi este opozabilă. În final, recurentul invocă împrejurarea că imobilul a fost preluat de Municipiul București în regim de proprietate publică și, totuși, el a fost obligat la restituire.

Deasemeni se invocă ignorarea unor dispoziții legale incidente cauzei, respectiv O.G. nr. 70/2002 și Instrucțiunile nr. 3615/2003 emise de Ministerul Sănătății și Familiei și Ministerul Administrației Publice cu privire la unitățile sanitare. Recurentul a solicitat admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare sau modificarea deciziei în sensul respingerii contestației. Reclamanta a depus o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât. Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. Imobilul compus din teren și construcții, situat în București, a fost proprietatea bunicului patern al reclamantului, M.N., fiind dobândit prin cumpărare, conform actului autentificat sub nr. 7493 din 24 aprilie 1914. În baza Decretului nr. 302/1948, imobilul a fost naționalizat ca unitate sanitară, conform destinației de la acel moment.

El fusese închiriat în anul 1936 către două persoane fizice care îi dăduseră această destinație. Prin sentința civilă nr. 6440 din 25 iulie 1996, rămasă definitivă și irevocabilă, Judecătoria sectorului 2 București a admis acțiunea în revendicare a imobilului, formulată de tatăl reclamantei, ca succesor al proprietarului inițial, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului București. În baza sentinței, Primarul General al Municipiului București a emis dispoziția nr. 1725 din 4 decembrie 1996 prin care a dispus restituirea imobilului către tatăl reclamantei M.N. În baza aceleiași sentințe, în dosarul de executare nr. 712/1996 s-a întocmit procesul verbal din 28 noiembrie 1996 prin care s-a declarat punerea în posesie a tatălui reclamantului reprezentat atunci de avocat, cu privire la imobil, în raport cu Consiliul Local al Municipiului București.

La data de 15 decembrie 1998, prin încheiere, aceeași instanță a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamantă, ca succesoare a tatălui său, dispunându-se rectificarea considerentelor și a dispozitivului sentinței civile nr. 6440/1996 în sensul de a fi trecut și al doilea pârât în cauză, respectiv Ministerul Sănătății. Ca urmare, în dosarul de executare nr. 476/1999 s-a întocmit procesul verbal din 22 iunie 1999 prin care s-a declarat punerea în posesie a reclamantei cu privire la imobil, în raport cu Ministerul Sănătății. Reclamanta este succesoarea tatălui său, decedat la data de 4 aprilie 1996, conform certificatului de moștenitor nr. 39 din 12 februarie 1997. În acest certificat este menționat imobilul în litigiu, ca parte din masa succesorală.

Evident însă, certificatul de moștenitor nu constituie titlu de proprietate. În aceste condiții, la data de 31 octombrie 2001, sub nr. 4327/2001, reclamanta trimite Ministerului Sănătății și Familiei o petiție intitulată „notificare”, prin care, invocând calitatea de proprietară, precum și dispozițiile art. 17 din Legea nr. 10/2001, oferă acestuia spre vânzare imobilul în litigiu. În finalul acesteia arată că, în ipoteza în care ministerul nu-i recunoaște calitatea de proprietară, înțelege să califice petiția ca o notificare formulată în condițiile art. 20 și art. 21 din Legea nr. 10/2001 și solicită restituirea în natură a imobilului. Cu adresa nr. 53812/427 din 17 decembrie 2001, Ministerul Sănătății și Familiei trimite această notificare pârâtului recurent cu îndrumarea de a formula un răspuns.

Notificarea este înregistrată la pârât cu nr. 4868 din 17 decembrie 2001. Ca urmare, la data de 1 februarie 2002, cu adresa nr. 299/2002, reclamanta este invitată de pârât, conform dispozițiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 să participe la lucrările Consiliului de Administrație din data de 11 februarie 2002. La data de 13 februarie 2002, pârâtul emite decizia nr. 439/2002, ca răspuns la notificarea înregistrată sub nr. 4868 din 17 decembrie 2001. Dispozitivul deciziei cuprinde două articole: art. 1 în care este citat textul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 2 în care este citat textul art. 16 alin. (3) din aceeași lege.

În finalul deciziei se face mențiunea că, în ipoteza în care reclamanta nu va opta pentru soluția prevăzută de art. 16 alin. (3), respectiv restituirea în natură dacă imobilul nu mai este necesar potrivit scopului stabilit, aceasta urmează să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent, motiv pentru care, potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se va înainta notificarea Prefecturii Municipiului București, prin Ministerul Sănătății și Familiei. Această decizie a fost comunicată reclamantei la data de 18 februarie 2002, când este confirmată primirea. Înainte de primirea deciziei nr. 439/2002, dar la două zile după ședința Consiliului de Administrație al pârâtului, respectiv la 13 februarie 2002, reclamanta formulează notificarea nr. 756/2002 pe care o trimite direct pârâtului, solicitând restituirea în natură a imobilului.

Ca urmare, pârâtul emite decizia nr. 926 din 10 aprilie 2002, având conținutul menționat în cele de mai sus, decizie la care reclamanta formulează petiția nr. 1436 din 5 iunie 2002, prin care își exprimă refuzul la oferta de despăgubire, după care, la data de 7 iunie 2002 sesizează instanța cu o contestație la decizia pe care o primise la 12 aprilie 2002. Aceasta este, în sinteză, starea de fapt în raport de care se vor examina chestiunile de drept invocate. Expunerea era necesară deoarece instanțele care s-au pronunțat în cauză nu au relevat succesiunea și conținutul actelor și faptelor pentru a justifica soluțiile pronunțate, situație criticată în recurs. Prima chestiune de drept supusă examinării o constituie excepția tardivității formulării contestației.

Instanța de apel a stabilit că excepția nu este fondată, întemeindu-și soluția pe interpretarea oferită de reclamantă cu privire la dispozițiile art. 24 alin. (3) și (7) din Legea nr. 10/2001. Recurentul a contestat această interpretare și a criticat decizia instanței de apel sub acest aspect, formulând un punct de vedere expus pe larg în cele ce preced. Examinând succesiunea faptelor și semnificația lor se ajunge la concluzia că reclamanta a formulat contestația în termen, iar excepția tardivității este nefondată, așa cum a reținut instanța de apel. Dacă se pornește de la faptul că prima notificare întocmită de reclamantă sub nr. 4327/2001 este și singura ce are acest caracter și trebuie luată în considerare ca atare, atunci pârâtul recurent ar fi trebuit să explice de ce a emis două decizii, respectiv decizia nr. 439/2002 și nr. 926/2002.

O interpretare strict formală, cum pretinde recurentul ar conduce la concluzia că prima decizie, nefiind contestată, nu intră în discuție, iar a doua decizie a fost emisă ca răspuns la a doua notificare cu nr. 756/2002 și în raport de ea trebuie cercetată tardivitatea, ceea ce infirmă punctul de vedere al recurentului privind data de 18 februarie 2002 ca dată de la care curge termenul de 30 de zile și conduce la interpretarea instanței de apel, care nu este întrutotul greșită. Este evident că a doua decizie, respectiv cea contestată în cauză o anulează implicit pe prima.

Aceasta din urmă este emisă după ședința Consiliului de Administrație din 11 februarie 2002, când a fost invitată și reclamanta care, conform susținerilor sale necontestate și-a exprimat singura solicitare de restituire în natură a imobilului, respectiv în 13 februarie 2002, adică în aceeași zi în care reclamanta și-a exprimat în scris opțiunea ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Decizia nr. 439/2002 este informă pentru că, în primul rând citează textul art. 16 alin. (1) din lege, dar nu se conformează prevederilor pe care le menționează, respectiv art. 36 alin. (3) teza 1 și alin. (4), dar nici celor din art. 9 alin. (1), iar în al doilea rând citează textul art. 16 alin. (3), acceptând că nu sunt îndeplinite condițiile art. 16 alin. (2). În aceste condiții a formulat reclamanta opțiunea din 13 februarie 2002, care a îmbrăcat forma unei notificări, acceptată de pârâtul care i-a răspuns cu decizia nr. 926/2002.

Această decizie exprimă punctul de vedere unic și definitiv al pârâtului, la fel de incomplet și neclar ca și primul, reproducând numai textul art.16 alin.1 din lege. Față de această situație, în mod corect reclamanta a procedat potrivit art. 24 alin. (3) din lege, refuzând oferta, pentru care avea la îndemână un termen de 60 de zile. Refuzul s-a manifestat la 5 iunie 2002, respectiv după 44 de zile de la primirea deciziei. Doctrina și practica judiciară au semnalat lipsa de corelare între alin. (3) și (7) ale art. 24 în ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile pentru atacarea deciziei și au stabilit, într-o interpretare logică și în spiritul legii din care fac parte textele, că acest termen de 30 de zile pentru introducerea acțiunii în justiție începe să curgă de la data comunicării în scris, în termenul de 60 de zile, a refuzului ofertei de restituire prin echivalent.

Aceasta nu este o adăugare la lege, ci o interpretare corectă a ei în sensul respectării drepturilor pe care le conferă. Contestația s-a formulat la data de 7 iunie 2002, deci în termenul legal, astfel că soluția instanței de apel, sub acest aspect este legală și justificată. Pe fondul cauzei, soluția pronunțată de instanța de apel este deasemeni corectă. Modificările aduse art. 16 prin Legea nr. 247/2005, care sunt de imediată aplicare, justifică restituirea în natură a imobilului. Pe de altă parte, în raport de apărările părților și motivele de recurs se reține că, la data pronunțării deciziei nr. 926/2002 nu era emisă H.G. nr. 1096 din 2 octombrie 2002, astfel că nu existau condițiile pentru refuzul restituirii în natură.

Este adevărat că textul art. 16 alin. (2) nu stabilește un termen pentru emiterea unei astfel de hotărâri, ceea ce creează dificultăți aplicării legii, dar chiar și în ipoteza în care s-ar accepta efectele teoretice ale acestei hotărâri, în mod practic, în speță, acestea nu există pentru că ea a fost anulată parțial, cu privire la imobilul în litigiu, prin sentința nr. 339 din 18 martie 2003 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ. Instanța de contencios și-a întemeiat soluția pe împrejurarea că, la momentul emiterii hotărârii, imobilul nu se mai afla în domeniul privat al statului, el fiind revendicat de succesorii proprietarului inițial. Sentința este opozabilă recurentului pentru că vizează dreptul de proprietate asupra imobilului, pe care acesta nu l-a avut niciodată.

Recurentul are numai folosința imobilului. Este însă evident că, imobilul nu a fost preluat cu titlu valabil, astfel că, în raport de prevederile art. 16 alin. (4) din lege, în vigoare la data emiterii deciziei contestate, soluția restituirii în natură era obligatorie. Este adevărat că, la data soluționării apelului, respectiv 23 mai 2003, intraseră în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 184/2002 care au modificat conținutul art. 16 alin. (4), dar noul text venea să completeze alin. (2) al aceluiași articol, ale cărui condiții nu erau îndeplinite în cauză, astfel că și sub acest aspect criticile recurentului nu sunt fondate. Nici critica privind inopozabilitatea sentinței civile nr. 6440/1996 a Judecătoriei sectorului 2 București nu este justificată.

Litigiul s-a purtat în raport cu proprietarul și administratorul imobilului de la acel moment și chiar dacă nu s-ar avea în vedere constatarea preluării fără titlu valabil consacrată prin sentință, ea se poate realiza în prezentul litigiu. Preluarea printr-un decret de naționalizare este abuzivă și fără titlu valabil, încălcând dreptul constituțional la proprietate. Întrucât recurentul este unitate deținătoare, acesta este obligat la restituire. Pentru toate aceste considerente se va respinge recursul reclamantului ca nefondat [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Centrul de boli reumatismale „Dr. Ion Stoia” cu sediul în București împotriva deciziei nr. 303 A din 23 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2006.