ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5021/2006

Deliberând asupra recursului de față; Reclamanta H.S.S. a chemat în judecată pe pârâta SC M. SA Focșani, solicitând Judecătoriei Focșani, pe rolul căreia cererea a fost înregistrată sub nr. 6095/2003, să dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta a dobândit imobilul (teren și construcții) situat în Focșani, pentru restituirea căruia reclamanta a depus notificare în baza Legii nr. 10/2001 (nesoluționată). La termenul din 19 septembrie 2002, reclamanta, prin mandatar, a precizat că solicită restituirea în natură a imobilului preluat abuziv de către stat și obligarea pârâtei să plătească chirie pentru folosirea imobilului. Judecătoria Focșani a declinat competența soluționării acțiunii către Tribunalul Vrancea, în temeiul art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 212 din 8 septembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 2083/C/2002, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis în parte acțiunea, dispunând obligarea pârâtei la restituirea imobilului, astfel cum a fost identificat de expert M.G. și la plata către reclamantă a contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 13 august 2002- 8 septembrie 2003, în cuantum de 6 milioane lei lunar. A dispus obligarea reclamantei să restituie pârâtei Primăria municipiului Focșani (introdusă în cauză la termenul din 19 mai 2003) suma de 233.347.237 lei primită cu titlu de despăgubiri conform Legii nr. 112/1995 și a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a contractului de privatizare nr. 101 din 23 septembrie 1993. Tribunalul a reținut următoarele: Imobilul a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul autorului reclamantei, A.S., fiind administrat de R.A.G.C.L.

Focșani. Dreptul de administrare a fost preluat de SC P. SA în anul 1991. La data de 23 septembrie 1993, SC P. SA a cumpărat de la F.P.S. un număr de 11.273 acțiuni, iar din adresele depuse la dosar rezultă că F.P.S. sau A.P.A.P.S. au precizat că în momentul privatizării imobilul nu aparținea instituției implicate în privatizare. După încheierea contractului de privatizare, în urma divizării SC P. SA, prin Protocolul nr. 32/1999 pârâta SC M. SA a primit de la SC P. SA active patrimoniale între care și imobilul în litigiu, cu mențiunea că s-a predat și titlul de proprietate pentru teren (certificat de atestare a dreptului de proprietate).

Față de această situație de fapt, tribunalul a apreciat că imobilul în litigiu nu este vizat de contractul de privatizare, astfel că nu se impune anularea acestui contract, că pârâta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției (i s-a transmis doar dreptul de folosință temporară), în temeiul art. 9 din Legea nr. 10/2001 reclamanta este îndreptățită la restituirea în natură a întregului imobil, cu mențiunea că pentru teren titlul reclamantei este mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul autor. Având în vedere faptul că pârâta nu a răspuns notificării și că a fost pusă în întârziere prin promovarea acțiunii (13 august 2002), instanța a apreciat că datorează reclamantei costul lipsei de folosință până la data pronunțării sentinței, potrivit dispozițiilor art. 998 C. civ.

Sentința a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâta SC M. SA, potrivit deciziei civile nr. 218/A din 18 decembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, în dosarul nr. 1640/2003. Prin motivele de apel, pârâta a invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată și a formulat critici pe fondul cauzei, arătând că, printr-o interpretare eronată a notelor dosarului și a dispozițiilor legale, tribunalul a stabilit greșit situația juridică a imobilului și faptul că acesta nu s-ar afla în proprietatea sa. A mai susținut că reclamanta avea dreptul, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la măsuri reparatorii prin echivalent.

Instanța de apel, respingând apelul, a înlăturat motivat excepția prematurității iar, pe fondul cauzei, a reținut că apelanta-pârâtă este entitatea deținătoare potrivit Legii nr. 10/2001 și că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) și (2), întrucât imobilul a ajuns în patrimoniul statului în baza unui titlu nevalabil, Decretul nr. 92/1950. Împotriva deciziei a declarat recurs apelanta-pârâtă, criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazurile prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ., pentru următoarele motive: - Curtea de Apel Galați a analizat doar primul motiv de apel, prematuritatea cererii de restituire, neglijând motivul ce viza interpretarea greșită a probelor din care rezultă că imobilul se află în proprietatea pârâtei în baza unui titlu valabil, respectiv contractul nr. 101/1993 încheiat cu F.P.S., contract a cărui valabilitate a fost recunoscută chiar de Tribunalul Vrancea.

- În lipsa unei dispoziții sau decizii motivate acțiunea în instanță apare ca inadmisibilă, fiind considerată prematur introdusă. - Instanța de apel a neglijat dispozițiile art. 46 alin. (1) cu referire la art. 27 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința primei instanțe a fost respinsă cererea de anulare a contractului de privatizare, situație în care sunt deplin aplicabile dispozițiile art. 46 și art. 27 din Legea nr. 10/2001, reclamanta neatacând sentința și recunoscând, implicit, validitatea actului. - Prin neglijarea probelor administrate, instanța de fond a considerat că pârâta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu, iar instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului formulat sub acest aspect.

- Instanțele au aplicat greșit legea și în momentul în care au soluționat pricina, fără a fi preocupate de dovada proprietății asupra imobilului. Ultimele critici care se adresează sentinței pronunțate în primă instanță (necitarea în cauză a A.P.A.P.S., parte în contractul de privatizare nr. 101/1993, a cărui anulare s-a cerut, soluționarea pricinii fără citarea în cauză, în calitate de chemați în garanție a A.P.A.P.S. și SC P. SA și nepronunțarea instanței asupra cererii de chemare în garanție, obligarea greșită la plata unei despăgubiri de 6 milioane lei lunar către reclamantă) nu vor face obiectul analizei instanței de recurs, în condițiile în care fie sunt lipsite de interes (necitarea A.P.A.P.S.

în cererea de anulare a contractului de privatizare, capăt de cerere respins în primă instanță, respectiv soluționat în favoarea recurentei), fie sunt invocate inadmisibil ( omisso medio ) pentru prima dată în recurs (nepronunțarea primei instanțe asupra cererii de chemare în garanție și obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosință). Motivul privind respingerea excepției prematurității cererii de chemare în judecată este neîntemeiat. Potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea în vigoare la data pronunțării deciziei recurate), în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare persoana juridică căreia i-a fost adresată notificarea este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială de reparație.

Deși legiuitorul nu a prevăzut, în mod expres, care este procedura de urmat în situația în care unitatea notificată refuză să soluționeze cererea de restituire în termenul și în forma prescrisă de lege, din interpretarea sistematică a actului normativ analizat, coroborată cu principiul liberului acces la justiție, rezultă că persoana îndreptățită are calea acțiunii în instanță odată ce termenul de 60 de zile s-a împlinit, nefiind de conceput că durata procedurii prealabile obligatorii [art. 109 alin. (2) C. proc. civ.] să fie lăsată la latitudinea arbitrară, discreționară a unității notificate. Curtea apreciază că recursul este fondat, pentru următoarele considerente: Motivele de apel formulate de pârâta SC M. SA au fost înlăturate neargumentat de către instanța de apel, care nu a răspuns criticilor invocate, nu a arătat că și-ar fi însușit considerentele pentru care prima instanță a admis cererea de restituire în natură.

Într-o manieră echivocă, evazivă, instanța de apel s-a limitat la aprecierea că apelanta-pârâtă este entitatea deținătoare potrivit Legii nr. 10/2001 și că, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a trecut în patrimoniul statului în baza unui titlu nevalabil (Decretul nr. 92/1950), cu mențiunea că pârâta nu a contestat acest mod de preluare. Instanța de apel nu a fost preocupată de stabilirea situației juridice a imobilului în litigiu, care se impune a fi lămurită sub mai multe aspecte, în baza unor probe certe și nu în funcție de afirmațiile părților (independent de faptul că sunt sau nu contestate). Astfel, la dosar nu a fost depus titlul de proprietate al autorului reclamantei, A.S.

Este adevărat că art. 22 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei „individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive (...)”, însă o astfel de prezumție nu poate opera decât în prezenta actului de preluare abuzivă, act nedepus la dosar în prezenta cauză. Reclamanta s-a prevalat doar de un certificat eliberat în anul 1996 de Filiala Arhivelor Statului județ Vrancea (xerocopie, necertificată pentru conformitate), act insuficient pentru stabilirea calității de proprietar, a identității dintre imobilul revendicat și imobilul ce a aparținut autorului, precum și a modalității de preluare în patrimoniul statului, cu atât mai mult cu cât vine în contradicție cu adresa nr. 12572/2001 a C.U.P.

R.A. (fila 56 dosar apel), conform căreia „imobilul din Focșani, a fost trecut în proprietatea statului în baza deciziilor 224/1951 și 424/1952”. Pentru considerentele prezentate, în vederea verificării, prin suplimentarea probatoriului, a calității reclamantei de persoană îndreptățită (titlul de proprietate al autorului, temeiul și actul concret de preluare a bunului de către stat) și pentru ca instanța de apel să se pronunțe asupra motivului de apel în cuprinsul căruia pârâta a criticat aprecierea primei instanțe, în sensul că antecesoarea pârâtei a deținut imobilul construcție doar în baza unui „drept de folosință temporară”, Curtea urmează să admită recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc.

civ. și a dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., să caseze decizia și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă SC M. SA împotriva deciziei civile nr. 218/A din 18 decembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, în dosarul nr. 1640/2003. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2006.