ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5021/2006

Deliberând asupra recursului de față;

Reclamanta H.S.S. a chemat în

judecată pe pârâta SC M. SA Focșani, solicitând Judecătoriei Focșani, pe rolul

căreia cererea a fost înregistrată sub nr. 6095/2003, să dispună anularea

contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâta a dobândit imobilul (teren

și construcții) situat în Focșani, pentru restituirea căruia reclamanta a depus

notificare în baza Legii nr. 10/2001 (nesoluționată).

La termenul din 19 septembrie 2002,

reclamanta, prin mandatar, a precizat că solicită restituirea în natură a

imobilului preluat abuziv de către stat și obligarea pârâtei să plătească

chirie pentru folosirea imobilului.

Judecătoria Focșani a declinat

competența soluționării acțiunii către Tribunalul Vrancea, în temeiul art. 24

din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 212 din 8

septembrie 2003, pronunțată în dosarul nr. 2083/C/2002, Tribunalul Vrancea,

secția civilă, a admis în parte acțiunea, dispunând obligarea pârâtei la

restituirea imobilului, astfel cum a fost identificat de expert M.G. și la

plata către reclamantă a contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 13

august 2002- 8 septembrie 2003, în cuantum de 6 milioane lei lunar.

A dispus obligarea reclamantei să

restituie pârâtei Primăria municipiului Focșani (introdusă în cauză la termenul

din 19 mai 2003) suma de 233.347.237 lei primită cu titlu de despăgubiri

conform Legii nr. 112/1995 și a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a

contractului de privatizare nr. 101 din 23 septembrie 1993.

Tribunalul a reținut următoarele:

Imobilul a fost preluat abuziv de stat

în baza Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul autorului reclamantei, A.S.,

fiind administrat de R.A.G.C.L. Focșani.

Dreptul de administrare a fost

preluat de SC P. SA în anul 1991.

La data de 23 septembrie 1993, SC P.

SA a cumpărat de la F.P.S. un număr de 11.273 acțiuni, iar din adresele depuse

la dosar rezultă că F.P.S. sau A.P.A.P.S. au precizat că în momentul

privatizării imobilul nu aparținea instituției implicate în privatizare.

După încheierea contractului de

privatizare, în urma divizării SC P. SA, prin Protocolul nr. 32/1999 pârâta SC

M. SA a primit de la SC P. SA active patrimoniale între care și imobilul în

litigiu, cu mențiunea că s-a predat și titlul de proprietate pentru teren

(certificat de atestare a dreptului de proprietate).

Față de această situație de fapt,

tribunalul a apreciat că imobilul în litigiu nu este vizat de contractul de

privatizare, astfel că nu se impune anularea acestui contract, că pârâta nu a

dobândit dreptul de proprietate asupra construcției (i s-a transmis doar dreptul

de folosință temporară), în temeiul art. 9 din Legea nr. 10/2001 reclamanta

este îndreptățită la restituirea în natură a întregului imobil, cu mențiunea că

pentru teren titlul reclamantei este mai bine caracterizat, provenind de la

adevăratul autor.

Având în vedere faptul că pârâta nu

a răspuns notificării și că a fost pusă în întârziere prin promovarea acțiunii

(13 august 2002), instanța a apreciat că datorează reclamantei costul lipsei de

folosință până la data pronunțării sentinței, potrivit dispozițiilor art. 998

C. civ.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâta SC M. SA, potrivit

deciziei civile nr. 218/A din 18 decembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel

Galați, secția civilă, în dosarul nr. 1640/2003.

Prin motivele de apel, pârâta a

invocat excepția prematurității cererii de chemare în judecată și a formulat

critici pe fondul cauzei, arătând că, printr-o interpretare eronată a notelor

dosarului și a dispozițiilor legale, tribunalul a stabilit greșit situația

juridică a imobilului și faptul că acesta nu s-ar afla în proprietatea sa.

A mai susținut că reclamanta avea

dreptul, potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la măsuri

reparatorii prin echivalent.

Instanța de apel, respingând apelul,

a înlăturat motivat excepția prematurității iar, pe fondul cauzei, a reținut că

apelanta-pârâtă este entitatea deținătoare potrivit Legii nr. 10/2001 și că în

cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) și (2), întrucât

imobilul a ajuns în patrimoniul statului în baza unui titlu nevalabil, Decretul

nr. 92/1950.

Împotriva deciziei a declarat recurs

apelanta-pârâtă, criticând-o ca fiind nelegală în raport cu cazurile prevăzute

de art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

- Curtea de Apel Galați a analizat

doar primul motiv de apel, prematuritatea cererii de restituire, neglijând

motivul ce viza interpretarea greșită a probelor din care rezultă că imobilul

se află în proprietatea pârâtei în baza unui titlu valabil, respectiv contractul

nr. 101/1993 încheiat cu F.P.S., contract a cărui valabilitate a fost

recunoscută chiar de Tribunalul Vrancea.

- În lipsa unei dispoziții sau

decizii motivate acțiunea în instanță apare ca inadmisibilă, fiind considerată

prematur introdusă.

- Instanța de apel a neglijat

dispozițiile art. 46 alin. (1) cu referire la art. 27 din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința primei instanțe a fost respinsă cererea de anulare a contractului

de privatizare, situație în care sunt deplin aplicabile dispozițiile art. 46 și

art. 27 din Legea nr. 10/2001, reclamanta neatacând sentința și recunoscând,

implicit, validitatea actului.

- Prin neglijarea probelor

administrate, instanța de fond a considerat că pârâta nu a făcut dovada

dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu, iar instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra motivului formulat sub acest aspect.

- Instanțele au aplicat greșit legea

și în momentul în care au soluționat pricina, fără a fi preocupate de dovada

proprietății asupra imobilului.

Ultimele critici care se adresează

sentinței pronunțate în primă instanță (necitarea în cauză a A.P.A.P.S., parte

în contractul de privatizare nr. 101/1993, a cărui anulare s-a cerut,

soluționarea pricinii fără citarea în cauză, în calitate de chemați în garanție

a A.P.A.P.S. și SC P. SA și nepronunțarea instanței asupra cererii de chemare

în garanție, obligarea greșită la plata unei despăgubiri de 6 milioane lei

lunar către reclamantă) nu vor face obiectul analizei instanței de recurs, în

condițiile în care fie sunt lipsite de interes (necitarea A.P.A.P.S. în cererea

de anulare a contractului de privatizare, capăt de cerere respins în primă

instanță, respectiv soluționat în favoarea recurentei), fie sunt invocate

inadmisibil (

omisso medio

) pentru prima dată în recurs (nepronunțarea

primei instanțe asupra cererii de chemare în garanție și obligarea pârâtei la

contravaloarea lipsei de folosință).

Motivul privind respingerea

excepției prematurității cererii de chemare în judecată este neîntemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 23 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea în vigoare la data pronunțării

deciziei recurate), în termen de 60 de zile de la data înregistrării

notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare persoana

juridică căreia i-a fost adresată notificarea este obligată să se pronunțe,

prin decizie sau dispoziție asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii

prevăzute de legea specială de reparație.

Deși legiuitorul nu a prevăzut, în

mod expres, care este procedura de urmat în situația în care unitatea

notificată refuză să soluționeze cererea de restituire în termenul și în forma

prescrisă de lege, din interpretarea sistematică a actului normativ analizat,

coroborată cu principiul liberului acces la justiție, rezultă că persoana

îndreptățită are calea acțiunii în instanță odată ce termenul de 60 de zile s-a

împlinit, nefiind de conceput că durata procedurii prealabile obligatorii [art.

109 alin. (2) C. proc. civ.] să fie lăsată la latitudinea arbitrară,

discreționară a unității notificate.

Curtea apreciază că recursul este

fondat, pentru următoarele considerente:

Motivele de apel formulate de pârâta

SC M. SA au fost înlăturate neargumentat de către instanța de apel, care nu a

răspuns criticilor invocate, nu a arătat că și-ar fi însușit considerentele

pentru care prima instanță a admis cererea de restituire în natură.

Într-o manieră echivocă, evazivă,

instanța de apel s-a limitat la aprecierea că apelanta-pârâtă este entitatea

deținătoare potrivit Legii nr. 10/2001 și că, în cauză, nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul

a trecut în patrimoniul statului în baza unui titlu nevalabil (Decretul nr.

92/1950), cu mențiunea că pârâta nu a contestat acest mod de preluare.

Instanța de apel nu a fost

preocupată de stabilirea situației juridice a imobilului în litigiu, care se

impune a fi lămurită sub mai multe aspecte, în baza unor probe certe și nu în

funcție de afirmațiile părților (independent de faptul că sunt sau nu

contestate).

Astfel, la dosar nu a fost depus

titlul de proprietate al autorului reclamantei, A.S.

Este adevărat că art. 22

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, instituie o prezumție relativă de

proprietate în favoarea persoanei „individualizată în actul normativ sau de

autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura

preluării abuzive (...)”, însă o astfel de prezumție nu poate opera decât în

prezenta actului de preluare abuzivă, act nedepus la dosar în prezenta cauză.

Reclamanta s-a prevalat doar de un

certificat eliberat în anul 1996 de Filiala Arhivelor Statului județ Vrancea

(xerocopie, necertificată pentru conformitate), act insuficient pentru

stabilirea calității de proprietar, a identității dintre imobilul revendicat și

imobilul ce a aparținut autorului, precum și a modalității de preluare în

patrimoniul statului, cu atât mai mult cu cât vine în contradicție cu adresa

nr. 12572/2001 a C.U.P. R.A. (fila 56 dosar apel), conform căreia „imobilul din

Focșani, a fost trecut în proprietatea statului în baza deciziilor 224/1951 și

424/1952”.

Pentru considerentele prezentate, în

vederea verificării, prin suplimentarea probatoriului, a calității reclamantei

de persoană îndreptățită (titlul de proprietate al autorului, temeiul și actul

concret de preluare a bunului de către stat) și pentru ca instanța de apel să

se pronunțe asupra motivului de apel în cuprinsul căruia pârâta a criticat

aprecierea primei instanțe, în sensul că antecesoarea pârâtei a deținut

imobilul construcție doar în baza unui „drept de folosință temporară”, Curtea

urmează să admită recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C.

proc. civ. și a dispozițiilor art. 314 C. proc. civ., să caseze decizia și să

trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

recurenta-pârâtă SC M. SA împotriva deciziei civile nr. 218/A din 18 decembrie

2003, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția civilă, în dosarul nr.

1640/2003.

Casează decizia și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2006.