ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6215/2006

Asupra recursului de față;

Din analiza lucrărilor existente la

dosar reține următoarele:

Prin decizia civilă nr. 1374 din 10

octombrie 2005 a Curții de apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca

nefondat apelul contestatoarei R.(S.)M. împotriva sentinței civile nr. 823 din 27

septembrie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sentință

conform căreia s-a respins ca neîntemeiată contestația în anularea dispoziției

nr. 2595 din 25 februarie 2004 emisă de Primarul general al Municipiului

București și restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul (teren și

construcții) situat în București, dispoziția intimatei, reținând că nu s-a

făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitoare a

contestatoarei.

Pentru aceasta instanțele au avut în

vedere că apelanta-contestatoare n-a făcut dovada dreptului de proprietate

asupra imobilului în cauză deoarece actul de vânzare-cumpărare încheiat la 19

mai 1924 între J.M. și A. și I.S. nu precizează care este obiectul vânzării,

din act rezultând doar că imobilul este alcătuit din suprafața de 600 mp și

clădire compusă din 2 camere și magazie, cu toate îmbunătățirile.

S-a apreciat că în acest mod nu se

poate stabili dacă imobilul cumpărat, conform acestui act, este cel a cărui

restituire se solicită, cu atât mai mult cu cât în cauză nu s-a cerut

efectuarea unei expertize care să identifice imobilul, vecinătățile acestuia.

S-a reținut că acest imobil aparține

în cotă de 5/12 numiților P.A. și P.M., astfel cum rezultă din sentința civilă

nr. 1864 din 16 martie 1992 pronunțată de Judecătoria sectorului 1, iar prin

sentința civilă nr. 12632 din 3 octombrie 1997 a aceleiași judecătorii i s-a

atribuit lui P.M. în natură întregul imobil compus din 550 mp și 2 camere cu

dependințe.

În această situație Primăria

Capitalei a fost înștiințată la 11 aprilie 2002 despre calitatea de proprietar

a susnumitei beneficiare pentru a se ține cont la soluționarea notificării

formulate de R.M.

S-a considerat de către aceeași

curte de apel că simpla menționare în decizia de trecere în proprietatea

statului a cotei de ½ din imobilul de la R.M. nu poate suplini lipsa

titlului de proprietate. Față de această împrejurare, s-a reținut că imobilul

în litigiu nu se mai află în proprietatea statului pentru ca soluționarea

notificării să se facă în baza Legii nr. 10/2001 deoarece acest act normativ

vizează numai imobilele trecute abuzive în proprietatea statului și care nu au

fost încă restituite.

S-a reținut, potrivit probelor, că

actualul proprietar este P.M. care are titlu de proprietate constând în

hotărâre judecătorească.

S-a apreciat notificarea formulată

în baza Legii nr. 10/2001 ca neîntemeiată, susținându-se că apelanta are

posibilitatea de a formula o acțiune în revendicare împotriva actualului

proprietar pentru ca, în conformitate cu art. 480 C. civ. să se analizeze titlurile

celor două părți, urmând ca prin hotărâre judecătorească să se stabilească în

ce mod este mai bine caracterizat un titlu sau altul de proprietate.

Împotriva susnumitei decizii a

curții de apel a declarat recurs R.M. care a invocat pct. 8 și 9 ale art. 304 C.

proc. civ. constând în interpretarea greșită a actului dedus judecății și

aplicarea greșită a legii în sensul că a demonstrat atât calitatea de persoană

îndreptățită la restituire, cât și a dreptului său de proprietate asupra

imobilului, preluat abuziv de către stat în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Pornind de la dispozițiile art. 22.1

lit. d) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, recurenta

enumeră actele doveditoare.

Astfel, arată că din adresele nr. 594

din 30 aprilie 2001 și respectiv nr. 10033 din 11 decembrie 2001 emise de

D.I.T.L. sector 1, Biroul evidență și arhivă rezultă că a figurat cu rol fiscal

deschis pentru cota de ½, în baza sentinței civile nr. 2067 din 2 iulie 1971,

sentință ce ține loc de act de vânzare-cumpărare pentru cealaltă cotă de

½ din imobil.

Apoi, menționează decizia prin care

imobilul a trecut la stat și care a avut în vedere „documentația... din care

rezultă că R.M. deține în proprietate cota indiviză de ½” și care urma

să treacă fără plată în proprietatea statului cu începere de la 6 decembrie

1974.

Comparând actul autentic de la 20

mai 1924 al autorilor săi în care se menționează vecinătățile cu datele

furnizate de intimată prin Direcția evidență imobiliară și cadastrală consideră

că imobilul revendicat s-a dovedit a fi cel de la intersecția actualelor străzi

M. și Ș., sector 1, București, așa încât apreciază că n-ar mai fi fost necesară

o expertiză de identificare a imobilului.

În același timp recurenta arată cele

două hotărâri judecătorești pronunțate în 1992 și respectiv 1997 de către

Judecătoria sector 1 București în privința numitei P.M., ce le-a anexat la

notificarea în cauză, nu îi sunt opozabile, cu atât mai mult cu cât această

persoană nu și-a declarat această proprietate nici la organele fiscale și nici

la Cartea funciară, pentru a nu mai discuta că statul nu putea ceda

proprietatea pe care n-o avea, neexistând titlu valabil al acestuia.

Sub același aspect, recurenta arată

că acele hotărâri judecătorești au nesocotit că familia P. nu putea dobândi

întregul imobil, căci ½ fusese trecut în proprietatea statului încă din

1977, când a fost preluat de la ea, recurenta, cu nerespectarea prevederilor

Decretului nr. 223/1974.

Evidențiază că în ceea ce o

privește, ea a părăsit legal țara, cu acordul autorităților de la acea vreme,

în anul 1965, când și-a urmat soțul, numit de către Patriarhia Română preot

paroh al Bisericii Ortodoxe Române din Cleveland, Ohio, S.U.A., astfel că nu

s-a pus nicicând problema plecării frauduloase sau a refuzului de reîntoarcere

în țară. În această condiție, se arată în același recurs, preluarea s-a făcut

în baza deciziei nr. 2242 din 28 decembrie 1977 cu nerespectarea normelor

legale în vigoare la acea dată, așa încât preluarea făcută de către stat a fost

o preluare fără titlu valabil, statul neputând fi proprietarul cotei de ½

înstrăinată ulterior numiților P.M. și P.A.

Deliberând asupra recursului, acesta

urmează a fi admis pentru următoarele rațiuni:

Fără îndoială că

recurenta-contestatoare și-a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită, în

sensul dispozițiilor art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, deoarece este

succesoare, conform certificatului de moștenitor nr. 51/2004 eliberat de B.N.P.

S.D., București, a autoarei cu act autentic datat 19 mai 1924 asupra

imobilului, în cotă indiviză de ½.

Caracterul abuziv al preluării în

sensul art. 2 din aceeași lege este dat de dispoziția 2242 din 28 decembrie 1977,

emisă în temeiul Decretul nr. 223/1974, preluare făcută cu nerespectarea legii

chiar de la acea vreme, din moment ce, așa cum se arată și prin adeverința

3840/B/1990 a Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului, recurenta a părăsit

legal România, când și-a urmat soțul, ce a fost numit de către Patriarhia

Română paroh în Cleveland, Ohio, S.U.A.

Mai mult, Direcția impozite taxe

locale, sector 1, Biroul evidență și arhivă indică rolul fiscal deschis pentru

cota de ½ din imobilul aparținând recurentei, rol deschis în baza

sentinței nr. 2067, pronunțată încă din 1971.

Cu alte cuvinte, prin soluția dată,

s-a făcut o interpretare greșită actelor ce atestă pe recurentă ca proprietară

și s-a ignorat că potrivit art. 22.1 din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001 sunt numite drept acte doveditoare „orice acte juridice care

atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită...la data

preluării abuzive: istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării,

orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă

direct sau indirect că bunul aparține persoanei respective”.

Așadar, în contextul discutat, sunt

întrunite condițiile legii, în raport de care titlul de proprietate al recurentei

o legitimează procesual în cauză, independent de virtualele alte titluri ale

terțelor persoane, ce nu figurează părți în prezenta cauză.

De aceea, criticile recurentei,

formulate în temeiul art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. sunt întemeiate.

Referitor la criticile formulate de

recurentă în notele scrise în legătură cu care se invocă alte temeiuri ale

recursului, respectiv pct. 5 și 7 din art. 304 C. proc. civ., în raport de cele

invocate în cererea de recurs, urmează că ele exced cauzei numai și pentru simplul

motiv că nu sunt depuse în termen, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nici

nu abordează chestiuni de ordine publică.

Așadar, se va reține, însă, că soluția

instanțelor dată pentru nedovedirea calității de moștenitor și respectiv de

proprietar asupra imobilului a determinat necercetarea fondului cauzei, astfel

că se impune ca, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să se caseze

hotărârile pronunțate, cu trimiterea cauzei la instanța de fond pentru

cercetarea pe fond a pricinii.

În acest scop, instanța de trimitere

va administra orice probă pertinentă, implicit asupra identificării actuale a

imobilului și va ține cont și de celelalte critici de fond.

Așadar, în limitele discutate și

față de textele de lege mai sus indicate, se va admite recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta R.M. împotriva deciziei nr. 1374 din 10 octombrie 2005 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată, precum și

sentința civilă nr. 823 din 27 septembrie 2004 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2006.