ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1936/2007

Asupra

recursului civil de față.

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.

Prin sentința civilă nr. 908 din 25

octombrie 2004, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată contestația

formulată de contestatorul M.D.R.C. împotriva dispoziției nr. 2468 din 17

februarie 2004, emisă de Primarul General al municipiului București.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că, prin dispoziția atacata, a fost respinsă notificarea reclamantului, cu

motivarea că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a

calității de moștenitor.

Reclamantul nu a depus, ca anexe ale

notificării, certificate de moștenitor din care să rezulte situația succesiunii

persoanei indicate ca proprietară a imobilului, M.V., și nici titlul de

proprietate care să dovedească faptul că mătușa sa era titularul dreptului de

proprietate asupra bunului imobil în discuție.

În susținerea contestației, contestatorul nu

mai poate invoca alte înscrisuri, pentru că nu și-a îndeplinit obligația

prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001.

A mai reținut tribunalul, că înscrisurile

depuse la dosarul cauzei nu sunt de natură a demonstra calitatea de proprietar

al imobilului, actul de proprietate care să ateste dobândirea bunului de către

M.V., nefiind nici indicat, nici prezentat entității notificate.

Prin decizia civilă nr. 53A din 20 aprilie

2006, Curtea de Apel București a respins excepția nulității parțiale a

testamentului olograf, întocmit de M.V., precum și a procesului verbal de

înscriere în cartea funciară a imobilului și a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamant.

Curtea de apel a reținut că, potrivit

testamentului, defuncta M.V. a dispus, la data de 10 mai 1941, de întreaga sa

avere, pe care a împărțit-o între numiții I.M. și C.I.M. și Academia Română.

Nuda proprietate a imobilului în litigiu

a fost testată Academiei Române, uzufructul imobilului revenind moștenitorilor

testamentari, I.M. și C.I.M.

Testamentul conține dispoziții speciale cu

privire la drepturile succesorale cuvenite copiilor „nevrednicului nepot de

frate mai mare decedat în anul 1933", cărora defuncta a înțeles să le transmită

legate particulare în bani și pe care i-a exclus de la moștenirea unui loc de

veci, lăsat acelorași moștenitori testamentari.

A mai reținut curtea de apel, că testatoarea a

decedat la data de 15 aprilie 1944, dată de la care se consideră că bunurile au

revenit moștenitorilor acesteia.

Bunurile succesorale au fost

inventariate la cererea autorului reclamantului, M.C.C., ceea ce are

semnificația acceptării moștenirii și creează prezumția nașterii unui litigiu

în legătură cu dispozițiile testamentare prin care moștenitorul legal a fost

îndepărtat de la succesiune, prin instituirea unui legat cu titlu particular în

favoarea acestuia și a altor legate care au epuizat emolumentul succesoral,

constituind astfel o veritabilă exheredare.

În favoarea aceleiași prezumții sunt și

mențiunile din procesul verbal de intabulare, încheiat la 27 iulie 1946, dată

la care imobilul a fost intabulat pe numele Academiei Române.

Curtea de Apel a reținut că testamentul este un

act juridic de sine stătător, nesupus înregistrării în cartea funciară ca și

condiție de valabilitate. El a fost acceptat de Academia Română, potrivit

dispozițiilor art. 811 C. civ., astfel încât nu se poate reține nulitatea. In

luna aprilie 1945 nu se mai punea problema ordonanțelor domnești, fiind suficient

avizul Consiliului de Stat pentru a se considera că testamentul și-a produs

efectele.

În raport de dovezile depuse în apel, instanța

de apel a reținut că reclamantul nu a făcut dovada calității de persoană

îndreptățită, în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a

declarat recurs reclamantul.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., recurentul a arătat că greșit a reținut instanța de apel că ar fi invocat

în ședința publică din 13 aprilie 2006 excepția nulității parțiale a

testamentului olograf. În realitate a invocat caducitatea testamentului, sub

aspectul dispozițiilor privitoare la transmiterea dreptului de proprietate

către Academia Română și nulitatea procesului verbal de înscriere în cartea

funciară a dreptului de proprietate pe numele Academiei Române.

Reclamantul a mai invocat dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a

interpretat în mod greșit semnificația juridică a deciziei Consiliului de

Miniștri ca fiind act de acceptare a succesiunii, pentru că Academia Română,

prin această decizie, a fost doar autorizată să accepte legatul lăsat de către

defuncta M.V.

De asemenea, este contradictorie

motivarea instanței de apel, în sensul că inventarierea bunurilor moștenirii de

către autorul reclamantului a fost interpretată ca acceptare a succesiunii de

către Academia Română.

A mai arătat recurentul, că înscrierea

dreptului de proprietate al Academiei Române în cartea funciară nu s-a realizat

valabil și este lovită de nulitate, deoarece înscrierea s-a realizat în lipsa

titlului de proprietate al testatoarei și în lipsa unui act prin care Academia

Română să accepte în termen legatul lăsat de către proprietara imobilului.

Criticile formulate permit încadrarea

recursului în dispozițiile invocate ale art. 304 C. proc. civ., dar nu sunt

fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată,

înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 28 mai 2005,

reclamantul a solicitat anularea dispoziției nr. 2468 din 17 februarie 2004,

emisă de Primăria municipiului București și obligarea acesteia să-i lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.

Judecata la instanța de fond a avut loc

în limitele acestor capete de cerere, pentru că reclamantul nu și-a mai

modificat sau precizat acțiunea.

La termenul din 13 aprilie 2006, înainte

de a avea loc dezbaterile asupra apelului declarat de reclamant, acesta a

invocat nulitatea parțială a testamentului cu privire la imobilul în litigiu și

nulitatea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al Academiei

Române.

Nulitatea testamentului nu a fost

invocată printr-o cerere scrisă, depusă la dosar, însă în încheierea de

dezbateri și de amânare a pronunțării este consemnată această susținere a

apelantului reclamant.

Prin urmare, este nereală susținerea

recurentului că ar fi solicitat constatarea caducității dispozițiilor

testamentare și nu a nulității, iar instanța ar fi pronunțat o hotărâre cu încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Dacă, din eroare, s-ar fi făcut această

mențiune, reclamantul ar fi avut la îndemână procedura prevăzută de art. 281 C.

proc. civ. și ar fi putut solicita îndreptarea erorii materiale strecurate.

Nefondată este și critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Potrivit acestui text, se poate cere

casarea unei hotărâri atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Hotărârea atacată este amplu motivată și

cuprinde toate argumentele de fapt și de drept ce au fost avute în vedere de

instanță în soluționarea cauzei.

Faptul că instanța a analizat elemente

specifice nulității testamentului nu înseamnă că hotărârea cuprinde motive

străine de natura cauzei, deoarece, așa cum s-a arătat, instanța a fost

sesizată cu o cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității

testamentului și nu a caducității.

Recurentul a mai invocat și dispozițiile art.

304 pct. 8 C. proc. civ., dar criticile întemeiate pe acest articol sunt

formulate împreună cu cele întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ. și tind să demonstreze că instanța a fost sesizată cu o cerere în

caducitate și nu cu o cerere în constatarea nulității testamentului.

De altfel, întreaga apărare a recurentului este

construită pe acest eșafodaj.

Toate aceste critici întemeiate pe

dispozițiile art. 8 și 9 C. proc. civ. sunt nefondate, pentru că ele vizează

împrejurări ulterioare întocmirii testamentului (acceptarea succesiuni,

inventarierea bunurilor succesorale), specifice instituției caducității și nu

împrejurări existente la data întocmirii testamentului, de natură a atrage

nulitatea acestuia.

De altfel,

i

nstanța

de apel nu a reținut că decizia Consiliului de Miniștri este act de acceptare a

testamentului, așa cum pretinde recurentul, ci că testamentul « a fost acceptat

de către Academia Română, potrivit Deciziei Consiliului de Miniștri (...), cu

respectarea dispozițiilor art. 811 C. civ. ».

Mai pretinde recurentul, că s-au

încălcat dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru că a

depus la dosar certificatele de moștenitor care atestă calitatea procesuală

activă a sa, în calitate de moștenitor al tatălui său M.C., care, la rândul său

este moștenitor legal al defunctei M.V.

Nici

această critică nu este fondată.

Chiar dacă la dosar există certificatele de

moștenitor ce dovedesc faptul că M.C. este moștenitorul legal al defunctei

M.V., în calitate de nepot frate, existența acestora nu poate lipsi de efecte

juridice un testament încheiat cu respectarea dispozițiilor legale.

De altfel, art. 24 din Legea nr. 10/2001, pe

care recurentul îl citează se referă la situația în care, în absenta unor probe

contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi ce

recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura

preluării abuzive.

Or, în cauză testamentul atestă faptul că

fostul proprietar a scos din masa succesorală imobilul în litigiu, transmițându-l

prin act

mortis causa

Academiei Române, ceea ce face ca preluarea

imobilului de către o instituție a statului să nu fi avut loc în mod abuziv și

ca moștenitorul legal nerezervatar, îndepărtat de la succesiune, să nu

dobândească vreun drept asupra imobilului.

Având în vedere cele expuse, Înalta

Curte va privi ca nefondat recursul declarat și, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de reclamantul M.D.R.C. împotriva deciziei nr. 53A din 20

aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a

IX

a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 1 martie 2007.