ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1936/2007

Asupra recursului civil de față. Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele. Prin sentința civilă nr. 908 din 25 octombrie 2004, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată contestația formulată de contestatorul M.D.R.C. împotriva dispoziției nr. 2468 din 17 februarie 2004, emisă de Primarul General al municipiului București. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin dispoziția atacata, a fost respinsă notificarea reclamantului, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor. Reclamantul nu a depus, ca anexe ale notificării, certificate de moștenitor din care să rezulte situația succesiunii persoanei indicate ca proprietară a imobilului, M.V., și nici titlul de proprietate care să dovedească faptul că mătușa sa era titularul dreptului de proprietate asupra bunului imobil în discuție.

În susținerea contestației, contestatorul nu mai poate invoca alte înscrisuri, pentru că nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001. A mai reținut tribunalul, că înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu sunt de natură a demonstra calitatea de proprietar al imobilului, actul de proprietate care să ateste dobândirea bunului de către M.V., nefiind nici indicat, nici prezentat entității notificate. Prin decizia civilă nr. 53A din 20 aprilie 2006, Curtea de Apel București a respins excepția nulității parțiale a testamentului olograf, întocmit de M.V., precum și a procesului verbal de înscriere în cartea funciară a imobilului și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.

Curtea de apel a reținut că, potrivit testamentului, defuncta M.V. a dispus, la data de 10 mai 1941, de întreaga sa avere, pe care a împărțit-o între numiții I.M. și C.I.M. și Academia Română. Nuda proprietate a imobilului în litigiu a fost testată Academiei Române, uzufructul imobilului revenind moștenitorilor testamentari, I.M. și C.I.M. Testamentul conține dispoziții speciale cu privire la drepturile succesorale cuvenite copiilor „nevrednicului nepot de frate mai mare decedat în anul 1933", cărora defuncta a înțeles să le transmită legate particulare în bani și pe care i-a exclus de la moștenirea unui loc de veci, lăsat acelorași moștenitori testamentari. A mai reținut curtea de apel, că testatoarea a decedat la data de 15 aprilie 1944, dată de la care se consideră că bunurile au revenit moștenitorilor acesteia.

Bunurile succesorale au fost inventariate la cererea autorului reclamantului, M.C.C., ceea ce are semnificația acceptării moștenirii și creează prezumția nașterii unui litigiu în legătură cu dispozițiile testamentare prin care moștenitorul legal a fost îndepărtat de la succesiune, prin instituirea unui legat cu titlu particular în favoarea acestuia și a altor legate care au epuizat emolumentul succesoral, constituind astfel o veritabilă exheredare. În favoarea aceleiași prezumții sunt și mențiunile din procesul verbal de intabulare, încheiat la 27 iulie 1946, dată la care imobilul a fost intabulat pe numele Academiei Române. Curtea de Apel a reținut că testamentul este un act juridic de sine stătător, nesupus înregistrării în cartea funciară ca și condiție de valabilitate.

El a fost acceptat de Academia Română, potrivit dispozițiilor art. 811 C. civ., astfel încât nu se poate reține nulitatea. In luna aprilie 1945 nu se mai punea problema ordonanțelor domnești, fiind suficient avizul Consiliului de Stat pentru a se considera că testamentul și-a produs efectele. În raport de dovezile depuse în apel, instanța de apel a reținut că reclamantul nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită, în sensul dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că greșit a reținut instanța de apel că ar fi invocat în ședința publică din 13 aprilie 2006 excepția nulității parțiale a testamentului olograf.

În realitate a invocat caducitatea testamentului, sub aspectul dispozițiilor privitoare la transmiterea dreptului de proprietate către Academia Română și nulitatea procesului verbal de înscriere în cartea funciară a dreptului de proprietate pe numele Academiei Române. Reclamantul a mai invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a interpretat în mod greșit semnificația juridică a deciziei Consiliului de Miniștri ca fiind act de acceptare a succesiunii, pentru că Academia Română, prin această decizie, a fost doar autorizată să accepte legatul lăsat de către defuncta M.V. De asemenea, este contradictorie motivarea instanței de apel, în sensul că inventarierea bunurilor moștenirii de către autorul reclamantului a fost interpretată ca acceptare a succesiunii de către Academia Română.

A mai arătat recurentul, că înscrierea dreptului de proprietate al Academiei Române în cartea funciară nu s-a realizat valabil și este lovită de nulitate, deoarece înscrierea s-a realizat în lipsa titlului de proprietate al testatoarei și în lipsa unui act prin care Academia Română să accepte în termen legatul lăsat de către proprietara imobilului. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile invocate ale art. 304 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 28 mai 2005, reclamantul a solicitat anularea dispoziției nr. 2468 din 17 februarie 2004, emisă de Primăria municipiului București și obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București.

Judecata la instanța de fond a avut loc în limitele acestor capete de cerere, pentru că reclamantul nu și-a mai modificat sau precizat acțiunea. La termenul din 13 aprilie 2006, înainte de a avea loc dezbaterile asupra apelului declarat de reclamant, acesta a invocat nulitatea parțială a testamentului cu privire la imobilul în litigiu și nulitatea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate al Academiei Române. Nulitatea testamentului nu a fost invocată printr-o cerere scrisă, depusă la dosar, însă în încheierea de dezbateri și de amânare a pronunțării este consemnată această susținere a apelantului reclamant. Prin urmare, este nereală susținerea recurentului că ar fi solicitat constatarea caducității dispozițiilor testamentare și nu a nulității, iar instanța ar fi pronunțat o hotărâre cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Dacă, din eroare, s-ar fi făcut această mențiune, reclamantul ar fi avut la îndemână procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ. și ar fi putut solicita îndreptarea erorii materiale strecurate. Nefondată este și critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Potrivit acestui text, se poate cere casarea unei hotărâri atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Hotărârea atacată este amplu motivată și cuprinde toate argumentele de fapt și de drept ce au fost avute în vedere de instanță în soluționarea cauzei. Faptul că instanța a analizat elemente specifice nulității testamentului nu înseamnă că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, deoarece, așa cum s-a arătat, instanța a fost sesizată cu o cerere prin care s-a solicitat constatarea nulității testamentului și nu a caducității.

Recurentul a mai invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar criticile întemeiate pe acest articol sunt formulate împreună cu cele întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și tind să demonstreze că instanța a fost sesizată cu o cerere în caducitate și nu cu o cerere în constatarea nulității testamentului. De altfel, întreaga apărare a recurentului este construită pe acest eșafodaj. Toate aceste critici întemeiate pe dispozițiile art. 8 și 9 C. proc. civ. sunt nefondate, pentru că ele vizează împrejurări ulterioare întocmirii testamentului (acceptarea succesiuni, inventarierea bunurilor succesorale), specifice instituției caducității și nu împrejurări existente la data întocmirii testamentului, de natură a atrage nulitatea acestuia.

De altfel, i nstanța de apel nu a reținut că decizia Consiliului de Miniștri este act de acceptare a testamentului, așa cum pretinde recurentul, ci că testamentul « a fost acceptat de către Academia Română, potrivit Deciziei Consiliului de Miniștri (...), cu respectarea dispozițiilor art. 811 C. civ. ». Mai pretinde recurentul, că s-au încălcat dispozițiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru că a depus la dosar certificatele de moștenitor care atestă calitatea procesuală activă a sa, în calitate de moștenitor al tatălui său M.C., care, la rândul său este moștenitor legal al defunctei M.V. Nici această critică nu este fondată. Chiar dacă la dosar există certificatele de moștenitor ce dovedesc faptul că M.C.

este moștenitorul legal al defunctei M.V., în calitate de nepot frate, existența acestora nu poate lipsi de efecte juridice un testament încheiat cu respectarea dispozițiilor legale. De altfel, art. 24 din Legea nr. 10/2001, pe care recurentul îl citează se referă la situația în care, în absenta unor probe contrare, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi ce recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive. Or, în cauză testamentul atestă faptul că fostul proprietar a scos din masa succesorală imobilul în litigiu, transmițându-l prin act mortis causa Academiei Române, ceea ce face ca preluarea imobilului de către o instituție a statului să nu fi avut loc în mod abuziv și ca moștenitorul legal nerezervatar, îndepărtat de la succesiune, să nu dobândească vreun drept asupra imobilului.

Având în vedere cele expuse, Înalta Curte va privi ca nefondat recursul declarat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamantul M.D.R.C. împotriva deciziei nr. 53A din 20 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 martie 2007.