ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1212/2006

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 15

noiembrie 1999, reclamanta D.R. a chemat în judecată SC S. SA Craiova și

Consiliul Județean Gorj, solicitând anularea în parte a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate seria GJ nr. 0005, emis pentru o suprafață

de 2889,50 mp, teren, situat în Târgu Jiu, emis la 1 iulie 1993.

În motivarea acțiunii sale, reclamanta

a arătat că în baza deciziei nr. 195 din 17 septembrie 1998 a Tribunalului Gorj, i-au fost restituite în natură imobilele, alcătuite din casă și teren

aferent, situate la adresa mai sus indicată. Reclamanta a mai susținut, că

ulterior punerii în executare și intabulării dreptului său de proprietate, s-a

constatat că și pârâta SC S. SA deține certificat de atestare a dreptului de

proprietate pentru o suprafață de teren care se suprapune cu terenul

proprietatea sa.

Curtea de Apel Craiova, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 10 din 21 ianuarie 2000, a

luat act de renunțarea la judecata acțiunii formulată de reclamantă.

Împotriva acestei soluții, reclamanta

a formulat cerere de revizuire, invocând faptul că pentru termenul din 21

ianuarie 2000 nu a fost legal citată.

Prin sentința civilă nr. 522 din 4

iulie 2001, Curtea de Apel Craiova a calificat cererea, ca fiind o contestație

în anulare și a admis-o, reținând că instanța, în lipsa părții, nu putea lua

act de renunțarea la judecată. A fost desființată sentința civilă nr. 10 din 21

ianuarie 2000 și s-a fixat termen pentru judecata fondului.

Aceeași instanță, judecând cauza în

fond, a pronunțat sentința civilă nr. 85 din 21 martie 2003, prin care a admis

în parte acțiunea formulată de reclamanta D.R., a anulat în parte certificatul

de atestare a proprietății emis pârâtei, pentru suprafața de 725,6 mp.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat

recurs, pârâta SC S. SA Târgu Jiu, susținând, în esență, că instanța nu a ținut

seama de actele depuse de ea, care dovedeau că terenul în cauză a fost deținut

de I.P.R.U.C. Târgu Jiu, fiind preluat de reclamantă, că a plătit impozitul pe

clădiri și teren pe anii 1990 și 1991.

De asemenea, instanța și-a însușit un

punct de vedere eronat, exprimat de expert, suprafețele reținute de acesta

depășind suprafețele de teren trecute în certificat.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ, prin decizia nr. 2002 din 18 mai 2004, a admis recursul declarat de SC S. SA Târgu Jiu împotriva sentinței civile nr. 85 din 21 martie

2003 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, a casat

sentința respectivă și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe,

reținând, în esență, că instanța de fond nu s-a preocupat să solicite

reclamantei D.R., dovezi privind data la care a luat cunoștință de certificatul

de atestare a dreptului de proprietate, în vederea stabilirii respectării

termenului de sesizare a instanței, prevăzut de Legea nr. 29/1990. Aceasta, în

condițiile în care acțiunea reclamantei, deși vizează un act emis în anul 1993, a fost înregistrată abia în anul 1999.

De asemenea, Înalta Curte de Casație

și Justiție a reținut și că instanța de fond nu s-a preocupat să-i ceară

reclamantei, dovada respectării procedurii prealabile sesizării instanței prevăzută

de art. 5 din Legea nr. 29/1990.

În fond după casare, Curtea de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 194 din 5 mai 2005, a admis în parte acțiunea reclamantei D.R. împotriva pârâților SC S. SA Târgu Jiu și Consiliul

Județean Gorj și a anulat în parte certificatul de atestare a dreptului de proprietate

seria GJ nr. 005, emis de pârâtul Consiliul Județean Gorj, pentru o suprafață

de teren de 725,66 mp, teren situat în Târgu Jiu.

Ulterior, prin decizia nr. 4569 din

27 septembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de SC S. SA Târgu Jiu

împotriva sentinței civile nr. 194 din 5 mai 2005 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată

și pe fond, a respins acțiunea reclamantei D.R., ca tardiv formulată, obligând-o

pe aceasta, și la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța în sensul

arătat, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, sub raportul

termenului de introducere a acțiunii în contencios administrativ, trebuiau

respectate dispozițiile art. 5 din Legea nr. 29/1990, chiar dacă se invocă o

cauză de nulitate absolută, întrucât în dreptul administrativ nu există nici o

deosebire între nulitatea relativă și cea absolută, acest lucru fiind evident

și din formularea art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990, care nu distinge,

referindu-se la anularea actului.

S-a mai reținut că în raport cu

aceste considerente și având în vedere că actul a cărui nulitate se invocă, a

fost emis la 7 iulie 1993, iar reclamanta pretinde ea însăși că ar fi luat

cunoștință de acesta, după ce i-a fost reconstituit dreptul de proprietate,

prin decizia nr. 195 din 17 septembrie 1998, a Tribunalului Gorj, odată cu intabularea acesteia, este evident că sesizarea instanței de contencios administrativ

s-a făcut peste termenul prevăzut de art. 5 alin. ultim din lege.

Împotriva acestei decizii a formulat

contestație în anulare, reclamanta D.R., invocând dispozițiile art. 318 alin.

(1) C. proc. civ. și faptul că nu a avut cunoștință de judecarea recursului, nu

a primit nici o citație pentru termenul din 27 septembrie 2005 și întreaga

procedură de judecată la Curtea de Apel Craiova s-a derulat cu citarea și

prezența procuratorului său care, nemaifiind citată în recurs, nu a avut

cunoștință de acest dosar, pentru a-și exercita în continuare mandatul de

reprezentare.

Contestatoarea mai susține că pe

parcursul procesului s-a mutat la o altă adresă, situație dovedită cu actul său

de identitate și astfel, procedura sa de citare la vechea adresă este viciată,

fiind în imposibilitate obiectivă de a se apăra și de a beneficia de

dispozițiile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

În plus, arată contestatoarea,

viciul de procedură asupra citării s-a datorat și neobservării faptului că judecata

la fond nu s-a făcut cu citarea sa, ci cu citarea mandatarei sale care trebuia

citată în continuare și în recurs.

Totodată, prin precizările

înregistrate la 4 ianuarie 2006, contestatoarea susține că motivarea deciziei

în recurs este vădit nelegală, contrară probatoriilor administrate, excedând

motivelor de recurs. În condițiile în care ar fi știut de proces și s-ar fi

prezentat să susțină legalitatea sentinței de fond, în opinia contestatoarei, soluția

i-ar fi fost favorabilă și s-ar fi evitat o vădită și gravă eroare judiciară.

Mai mult, susține contestatoarea,

chiar și în lipsa sa s-ar fi putut face o echitabilă judecare a recursului,

astfel încât să fie exclusă răspunderea Statului român pentru această gravă

eroare judiciară care constă în principal, în opinia sa, în neobservarea

faptului că a atacat actul administrativ în termenul prevăzut de lege, astfel

cum rezultă din probele administrate în cauză.

Contestația în anulare formulată în

cauză de D.R. urmează a fi respinsă, pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Astfel, conform dispozițiilor art. 317

alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., hotărârile

irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare,

„când procedura de chemare a părții,

pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu

cerințele legii”, iar potrivit dispozițiilor alin. (1) pct.

2 al aceluiași articol „când hotărârea a fost dată de judecători, cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”.

Conform art. 317 alin. (2) C. proc. civ.,

„contestația poate fi

primită, pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost

invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins, pentru că aveau

nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins, fără ca el să fi

fost judecat în fond”.

Totodată, conform

art. 318 alin. (1) C. proc. civ.,

„Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație, când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”

.

Așadar, în prima

ipoteză, respectiv în cea prevăzută de art. 317 alin. (1) C. proc. civ.,

cerințele legii vizând citațiile și comunicarea actelor de procedură, sunt cele

cuprinse în art. 86 și urm. din același cod, schimbarea domiciliului uneia din

părți în timpul judecății trebuind, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie

adusă la cunoștința instanței, în condițiile prevăzute de art. 98 din același

cod.

În cauză, Înalta Curte

de Casație și Justiție constată că pentru termenul din 27 septembrie 2005, D.R.

a fost citată în București, sector 1, la adresa indicată de aceasta în acțiunea

semnată. Procurile la care face referire contestatoarea, au fost date pentru

reprezentarea sa în fața tuturor organelor abilitate și prevăzute de Legea nr. 10/2001,

pentru întocmirea formelor necesare restituirii terenului preluat abuziv de

stat, în anul 1950, iar nu în fața instanței de contencios administrativ.

De altfel, la judecarea

fondului după casare, contestatoarea a fost reprezentată de avocatul A.I., în

baza împuternicirii avocațiale semnate personal de D.R., iar nu de procurator.

În plus, din dispozitivul

sentinței civile nr. 194 din 5 mai 2005, rezultă fără echivoc că „reclamanta D.R.,

cu domiciliul în București, sector 1”, adresă la care i-a și fost comunicată

respectiva sentință.

Din actele dosarului nu

rezultă că reclamanta a făcut cunoscută schimbarea domiciliului după data

pronunțării, a redactării sau a comunicării sentinței nr. 194/2005, în

condițiile art. 98 C. proc. civ., conform cărora „

Schimbarea domiciliului uneia din

părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie

adusă la cunoștința instanței, prin petiție la dosar, iar părții potrivnice,

prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar o

dată cu petiția prin care se înștiințează instanța, despre schimbarea

domiciliului”.

Din mențiunile dovezii de comunicare

a acestei sentințe nu rezultă că D.R. s-ar fi mutat de la adresă. Mai mult,

verificându-se toate actele dosarului nr. 1941/2005, rezultă că D.R. nu a făcut

o astfel de înștiințare și nici nu s-a depus vreo procură cu privire la mandatarea

vreunei persoane în procesul de contencios administrativ.

Faptul că D.R. depune în dosarul

contestației în anulare, copia cărții sale de identitate, nu este de natură a

suplini lipsa sa de diligență de a se achita de obligația prevăzută de art. 98 C. proc. civ., atât la judecarea fondului, cât și în recurs.

Astfel cum s-a arătat în cele ce

preced, contestația în anulare este o cale de atac extraordinară de retractare,

îndreptată împotriva hotărârilor judecătorești irevocabile date cu încălcarea

anumitor norme de procedură (art. 317 C. proc. civ.) sau greșite, din cauza

unor inadvertențe, de ordin formal (art. 318 C. proc. civ.), iar nu pentru eventuale greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a unor

dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Așadar, art. 318 alin. (1) invocat

de contestatoare, se referă la greșeli materiale, iar nu la greșeli de

judecată.

În cauză, Înalta Curte de Casație și

Justiție constată că certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost

emis la data de 23 iunie 1993, iar contestatoarea a luat cunoștință de acesta,

astfel cum rezultă din probele administrate în cauză și cum se arată și în

notele sale scrise, „în cursul anului 1998, oricum după data de 17 septembrie”.

Prin urmare, raportat chiar la

precizările contestatoarei-reclamante, data de referință pentru calculul

termenului de sesizare a instanței de contencios administrativ prevăzut de art.

5 din Legea nr. 29/1990, a fost corect reținută (ca, de altfel, și încălcarea

acestuia) prin decizia atacată, decizie care, contrar celor susținute de

contestatoare, nu este rezultatul unei erori în sensul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte reține că o

eventuală comparare a titlurilor de proprietate nu este posibilă pe calea

contenciosului administrativ, aceasta fiind de competența instanțelor de drept

comun.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de D.R. împotriva deciziei nr. 4569 din 27 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 6 aprilie 2006.