ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1057/2007

Asupra recursului penal de

față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea din 15 februarie 2007,

pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția de minori

și familie, în dosarul nr. 287/44/2007, s-a dispus, printre altele,

menținerea stării de arest a inculpatului D.L., în temeiul

dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen., raportat la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Curtea de Apel Galați a reținut că, verificând legalitatea

arestării preventive a inculpatului D.L., s-a constatat că aceasta a

fost luată cu respectarea dispozițiilor legale, impunându-se

menținerea, în continuare a stării de arest.

Împotriva încheierii din 15 februarie 2007,

pronunțată de Curtea de Apel Galați, a declarat recurs, în

termen legal, inculpatul D.L., solicitând admiterea acestuia, casarea

încheierii atacate și în cadrul rejudecării revocarea măsurii

arestării preventive.

În susținerea recursului s-a invocat că nu

se justifică menținerea stării de arest, inculpatul aflându-se

în stare de deținere provizorie de la 8 august 2005.

Înalta Curte, examinând motivele de recurs invocate

cât și din oficiu cauza, potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen., combinat cu art. 385

6

și art. 385

7

alin. (1) C.

proc. pen., constată că recursul declarat de inculpat este nefondat

pentru următoarele considerente:

Prin sentința penală nr. 574 din 21

decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Galați, în dosarul nr. 2299/P/2005,

inculpatul D.L., a fost condamnat, la o pedeapsă rezultantă de 3 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

12 alin. (1) din Legea 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 3

alin. (1) și (3) din Legea nr. 678/2001, art. 329 alin. (1), (2) și (3)

C. pen.

În sarcina sa, s-a reținut, în esență

că, în perioada 2001 - 2003, a racolat, transportat și cazat în

Italia două tinere majore cu scopul exploatării lor sexuale prin

practicarea prostituției. În aceeași perioadă inculpatul a racolat-o

pe martora O.A., minoră în vârstă de 16 ani, acționând prin inducere

în eroare și constrângere morală în scopul exploatării acesteia

prin practicarea prostituției.

Același inculpat, prin acțiuni repetate desfășurate

în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada 2001 - 2004,

a îndemnat, înlesnit și obținut foloase materiale în urma

practicării prostituției de către martorele majore P.D., O.D. și

D.V.D.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul

de pe lângă Tribunalul Galați, apel ce formează obiectul

dosarului nr. 287/44/2007.

La termenul de judecată din 15 februarie 2007,

fixat pentru judecarea apelului, instanța de control judiciar a respins,

ca nefondată, cererea formulată de inculpatul D.L., privind

înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării

de a nu părăsi țara, menținând starea de arest a

inculpatului, pronunțând încheierea atacată cu recurs în prezenta

cauză.

Cu privire la dispoziția de menținere a

stării de arest, recursul inculpatului vizând doar acest aspect, Înalta

Curte constată următoarele:

Arestarea preventivă a inculpatului s-a dispus în

temeiul dispozițiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedepsele

prevăzute de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina sa

fiind mai mari de 4 ani iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă

un pericol concret pentru ordinea publică.

Potrivit dispozițiilor art. 5 paragraful 1 din C.E.D.O.

orice persoană are dreptul la libertate și nimeni nu poate fi lipsit

de libertatea sa.

De la această regulă, există însă

excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor

prevăzute, în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 5

paragraful 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi

privată de libertate dacă nu a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fața

autorităților judiciare competente, atunci când există motive

verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia.

În materia privării de libertate, Convenția

trimite, în esență, la legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau regularitatea detenției

obligă ca arestarea preventivă a unei persoane să se facă

în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de

legea națională care la rândul lor trebuie să fie compatibile cu

dispozițiile convenției și să asigure protejarea

individului împotriva arbitrariului. Altfel spus, să se poată

demonstra că detenția acelei persoane este conformă cu scopul

prevăzut de art. 5 paragraful 1 din Convenție.

În cauza supusă analizei, Înalta Curte

constată respectarea, deopotrivă, atât a dispozițiilor cuprinse

în legea internă cât și a exigențelor ce decurg din prevederile

Convenției.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 160

3

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea

atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic

legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) din același articol, când

instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea

impun în continuare privarea de libertate, dispun prin încheiere motivată,

menținerea arestării preventive”.

În cauză, se constată că instanța

de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor procesual

penale, anterior invocate, menținând, justificat, starea de arest a

inculpatului.

Înalta Curte apreciază că în raport de

modalitatea concretă de săvârșire a faptelor, inculpatul racolând

părțile vătămate cu scopul de a le obliga la practicarea prostituției

în Italia, caracterul repetat al acestora, consecințele

infracțiunilor asupra părților vătămate, parte dintre

acestea fiind minore, lăsarea în libertate prezintă, în continuare,

un pericol concret pentru ordinea publică.

În același timp, se constată ca fiind

respectate și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenție

potrivit cu care „orice persoană arestată sau deținută în

condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) are dreptul de a fi

judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul

procedurii”.

Dispozițiile invocate instituie un regim juridic

diferit al măsurii arestării preventive dispuse înainte de pronunțarea

unei hotărâri judecătorești, față de arestarea

preventivă dispusă printr-o hotărâre de condamnare,

diferență, generată de împrejurarea că în cea de-a doua

ipoteză, arestarea preventivă se fundamentează pe concluziile

unei judecăți, desfășurată cu respectarea exigențelor

art. 6 din Convenție, inculpatul fiind condamnat pentru

săvârșirea cu vinovăție, a unei infracțiuni.

Aspectele invocate anterior, justifică, astfel,

dispoziția instanței de apel, în sensul menținerii

arestării preventive.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, în

conformitate cu dispozițiile art. 385

15

alin. (1) pct. 1lit. b)

C. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.L.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

D.L. împotriva încheierii din 15 februarie 2007 a Curții de Apel

Galați, secția de minori și familie, pronunțată în

dosarul nr. 287/44/2007.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100

lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 26 februarie 2007.