ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5672/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5672/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor penale de față,

În baza lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 314 din 8

iunie 2005 pronunțată de Tribunalul Brașov au fost condamnați:

- inculpatul C.V., la o pedeapsă de

4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu,

prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.

și, la o pedeapsă de 5 ani închisoare, pentru săvârșirea tentativei la

infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20 raportat la art. 211 alin. (2) lit.

b) și alin. (2

1

) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a)

C. pen.

Conform art. 33 lit. a), raportat la

art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele și s-a dispus ca

inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

În baza art. 61 alin. (1) C. pen., a

fost revocat beneficiul liberării condiționate din executarea pedepsei de 5 ani

și 6 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 528/2001 a

Judecătoriei Brașov și a fost contopit restul de pedeapsă rămas neexecutat, de un

an 7 luni și 20 zile, cu pedeapsa de 5 ani închisoare, dispunându-se ca

inculpatul C.V. să execute pedeapsa de 5 ani închisoare

- inculpatul B.F., la o pedeapsă de

4 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de violare de domiciliu,

prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. și, la o pedeapsă de 5 ani închisoare,

pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20 C.

pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2

1

) lit. a)

și c) C. pen.

Conform art. 33 lit. a), raportat la

art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele și s-a dispus ca

inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

S-a aplicat ambilor inculpați

pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a), b), c) și e) C. pen., pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C.

pen.

Conform art. 88 C. pen., s-a dedus

din pedepsele aplicate inculpaților perioada reținerii și arestării preventive

a acestora de la 8 iulie 2004 la 12 iulie 2004.

S-a constatat că partea vătămată C.D.

nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Inculpații au fost obligați la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut următoarea situație de fapt: La data de 5 februarie

2004, în jurul orelor 23,00, martora O.V. s-a deplasat la locuința fratelui

său, partea vătămată C.D., situată în Brașov.

În scara blocului martora l-a

observat pe inculpatul B.F. care, împreună cu alte două persoane, consuma

băuturi alcoolice, astfel că a trecut pe lângă aceștia, intrând în garsoniera

fratelui său situată la parterul imobilului.

Până la ora 3,00 dimineața, partea

vătămată C.D., împreună cu martora M.L. (vecină din bloc), cu sora sa O.V. și

cu copiii acesteia au discutat și au urmărit programele TV.

În timp ce martora O.V. se afla în

baia apartamentului, în locuință au pătruns, fără drept, pe ușa descuiată,

inculpații C.V. și B.F.

Fără nici un motiv, inculpatul B.F.

a lovit-o mai întâi pe partea vătămată C.D. cu pumnul în față, de mai multe

ori, după care a lovit-o cu piciorul și cu un scaun în zona capului pe martora

M.L., timp în care celălalt coinculpat le amenința că, dacă nu stau liniștite,

vor deveni mai violenți.

Inculpatul B.F. i-a cerut părții

vătămate să îi dea „400”, dând de înțeles că este vorba de bani, fără a preciza

moneda, „casele, drogurile și două blonde”. Întrucât partea vătămată a arătat

că nu are nimic din ce pretindea inculpatul, acesta din urmă i-a solicitat

contractul garsonierei pentru a verifica cine este proprietarul.

Dându-și seama că au greșit adresa,

inculpatul C.V. a apelat pe telefonul mobil o persoană cu numele F., arătând că

au greșit ținta.

Partea vătămată a intenționat să

solicite celor doi inculpați să părăsească domiciliul său, însă, dat fiind

starea în care se găsea, urmare loviturilor primite, nu a mai putut face acest

lucru.

Ieșind din baie și, văzând cele

întâmplate, respectiv pe fratele său și pe martora M.L., plini de sânge,

martora O.V. a fugit din garsonieră, intenționând să se deplaseze la poliție.

În stradă, în apropierea blocului,

martora a întâlnit patru lucrători de poliție, cărora le-a cerut ajutorul.

Aceștia s-au deplasat în apartamentul părții vătămate C.D., unde i-au

identificat pe cei doi inculpați.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, au declarat apel inculpații C.V. și B.F., care au solicitat a se

dispune achitarea lor, în temeiul prevederilor art. 10 alin. (1) lit. a) C.

proc. pen.

Prin decizia penală nr. 351/ Ap din

9 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Brașov au fost respinse, ca

nefondate, apelurile declarate de inculpații C.V. și B.F.

Au fost obligați apelanții inculpați

să plătească statului, câte 60 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.

Deși inculpații au solicitat a se da

relevanță probelor administrate nemijlocit în fața instanței, care ar dovedi că

faptele ce le-au fost imputate nu ar fi existat în materialitatea lor, cu toate

acestea instanța de apel, în urma examinării tuturor probelor administrate,

atât în cursul urmăririi penale, cât și al cercetării judecătorești, a apreciat

că inculpații se fac vinovați de faptele pentru care au fost deduși judecății.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs inculpații B.F. și C.V.

Inculpatul B.F., prin apărătorul

ales, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct.

18 și pct. 14 C. proc. pen., solicitând în principal achitarea sa, în temeiul

dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C.

proc. pen., deoarece faptele ce i-au fost reținute în sarcină nu ar exista în

materialitatea lor, iar în subsidiar, acordarea unei mai mari eficiențe

circumstanțelor atenuante judiciare recunoscute în favoarea sa, cu consecința

coborârii cuantumului pedepselor, până la nivelul la care să poată beneficia de

dispozițiile art. 86

1

C. pen., privind suspendarea sub supraveghere

a executării pedepsei.

Pentru inculpatul C.V., la termenul

din 2 octombrie 2006, Înalta Curte a pus în discuția părților tardivitatea

recursului formulat de acesta.

Atât reprezentantul parchetului, cât

și apărătorul ales al inculpatului au apreciat că recursul declarat de acesta a

fost introdus tardiv.

Recursul declarat de inculpatul C.V.

este tardiv introdus.

Formularea cererilor de recurs se

poate face numai în cadrul termenului expres prevăzut de lege și doar, în mod

excepțional, peste aceste limite, dacă există motive legale ce au împiedicat exercitarea

în termen a dreptului de a ataca o hotărâre.

Potrivit art. 385

3

alin.

(1) C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune

altfel.

Totodată, în conformitate cu

dispozițiile art. 363 alin. (3) C. proc. pen., aplicabile potrivit art. 385

3

alin. (2) din același cod, „pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau

la pronunțare, termenul curge de la pronunțare, iar pentru inculpatul deținut

care a lipsit de la pronunțare termenul curge de la comunicarea copiei de pe

dispozitivul hotărârii”.

Inculpatul C.V., judecat în apel în

stare de libertate, a fost prezent la dezbateri pe data de 2 noiembrie 2005,

lipsind doar la pronunțarea hotărârii din apel, astfel că termenul de 10 zile

prevăzut de art. 385

3

alin. (1) C. proc. pen., a început să curgă de

la data pronunțării hotărârii, respectiv de la 9 noiembrie 2006.

Întrucât inculpatul C.V. a depus

cererea, prin care a declarat recurs în cauză, la data de 23 noiembrie 2005,

ultima zi de declarare a recursului fiind 20 noiembrie 2005, rezultă că

exercitarea căii de atac s-a făcut în afara termenului de 10 zile în care putea

fi exercitat dreptul de recurs.

Termenul de recurs fiind peremptoriu

sub aspectul exercitării dreptului de recurs, titularul acestuia putând să

promoveze calea de atac doar în interiorul intervalului de timp prevăzut de

lege, rezultă că nedeclararea recursului în acest termen conduce la respingerea

lui ca tardiv introdus, subiectul îndrituit fiind decăzut din exercițiul

dreptului procesual respectiv.

Apărătorul ales al inculpatului C.V.

a solicitat Înaltei Curți să dea eficiență dispozițiilor art. 385

7

alin.

(1) C. proc. pen. și să extindă efectele recursului declarat de inculpatul B.F.

și asupra inculpatului C.V.

Având în vedere că recursul

inculpatului B.F. este un recurs valabil declarat, respectiv în termen, că cei

doi inculpați au aceeași calitate și un interes comun, aparținând aceluiași

grup procesual, între ei operând solidaritatea procesuală, că recursul

inculpatului B.F. este susceptibil de a fi util coinculpatului C.V., care nu a

exercitat calea de atac în termenul prevăzut de lege, Înalta Curte a dat

eficiență prevederilor art. 385

7

alin. (1) C. proc. pen., examinând

cauza în întregul ei, și cu privire la inculpatul C.V.

Înalta Curte, examinând motivele de

recurs invocate, cât și din oficiu ambele hotărâri, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., combinate cu art. 385

6

alin. (1) și art. 385

7

C. proc. pen., constată că prima instanță a reținut, în mod corect, situația de

fapt și a stabilit vinovăția inculpaților pe baza unei juste aprecieri a

probelor administrate în cauză, dând faptelor comise de către aceștia, încadrarea

juridică corespunzătoare.

De asemenea, instanța de fond a

efectuat o justă individualizare a pedepselor aplicate inculpaților, atât sub

aspectul naturii și al cuantumului acestora, cât și ca modalitate de executare,

fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.

Recurentul inculpat B.F. a susținut

că nu a intrat abuziv în locuința părții vătămate C.D., ci a fost invitat,

împreună cu coinculpatul C.V., să intre în casă, că nu i s-a cerut să o părăsească

și că nu a avut intenția să-și însușească vreun bun ori vreo altă valoare, prin

folosirea violenței asupra celor aflați în imobilul respectiv.

Din probele administrate în cauză

rezultă însă că la data comiterii faptei, inculpatul B.F. a fost observat de

martora O.V. în scara blocului unde locuia fratele acesteia, partea vătămată C.D.

și unde consuma băuturi alcoolice împreună cu alte 2-3 persoane.

În intervalul de timp, 5 februarie

2004, orele 23,00 și 6 februarie 2004, orele 3,00, martora O.V., împreună cu

partea vătămată C.D., cei doi copii ai săi și o vecină din bloc, respectiv

martora M.L. au urmărit programe la televizor și au purtat diferite discuții.

La orele 3,00 dimineața, cei doi

inculpați au năvălit în garsoniera în care se aflau cei menționați anterior și

au început să aplice lovituri părții vătămate C.D. și martorei M.L., cerând ca

aceștia să le dea „casele, drogurile, două blonde și patru sute”, martora M.L. înțelegând

că este vorba de bani, nefiind precizată însă moneda.

Mai mult, cei doi inculpați au

verificat contractul de proprietate al părții vătămate și au sunat pe telefonul

mobil o persoană, căreia i-au spus „că au greșit ținta”. În acest moment

martora O.V. a fugit din garsonieră, pentru a cere ajutor și s-a întors cu o

patrulă de poliție, care i-a identificat pe agresori la locul săvârșirii

faptei.

Inculpatul B.F. a invocat

inexistența faptei, bazându-se pe mărturiile modificate ale martorilor O.V., M.L.

și A.G. din faza cercetării judecătorești, când aceștia au afirmat că nu-i mai

pot identifica pe cei care au săvârșit agresiunea.

Aceste argumente sunt însă combătute

de constatarea organelor de poliție din momentul prinderii agresorilor și de

depozițiile acestor lucrători de poliție date în fața instanței de judecată

(declarațiile martorilor P.B., M.V., R.P. și C.F.).

În aceste condiții, instanța de fond

a înlăturat în mod corect depozițiile evazive ale martorilor din faza

cercetării judecătorești, întrucât nu a fost identificat nici un motiv care să

le facă credibile în raport cu declarațiile inițiale și constatările oficiale

ale organelor de poliție.

Afirmația inculpatului B.F., în

sensul că ar fi fost invitat împreună cu coinculpatul C.V., la ora 3,00

dimineața în locuință de către partea vătămată, este infirmată atât de

declarația acesteia, în sensul că nu-i mai poate recunoaște și că nu i-a

cunoscut vreodată, cât și de actele violente săvârșite asupra acesteia și

asupra martorei M.L., confirmate de martorul A.G., care a susținut că atunci

când s-a trezit, i-a văzut pe cei doi plini de sânge.

În aceste condiții, Înalta Curte

constată că invocarea de către cei doi inculpați a nevinovăției, în raport de

faptele săvârșite, contrazice nesusținut probatoriile administrate în cauză.

Simpla afirmație a unei alte stări

de fapt, fără coroborarea acesteia cu mijloace de probă credibile, nu poate fi

acceptată ca adevăr, iar modalitatea de apărare utilizată de inculpați,

respectiv negarea realității evidente, nu poate influența convingerea bazată pe

probe irefutabile, ambele instanțe, de fond și de apel, făcând o corectă

apreciere a materialului probator administrat în cauză, reținând, în mod

întemeiat, vinovăția inculpaților în comiterea faptelor.

Deși apărătorul ales al inculpatului

B.F. a solicitat, în subsidiar, să se dea o mai mare eficiență circumstanțelor

atenuante judiciare recunoscute în favoarea acestuia, cu consecința coborârii cuantumului

pedepselor până la limita care să-i permită să beneficieze de dispozițiile art.

86

1

C. pen., Înalta Curte constată că, nici instanța de fond și nici

cea de apel nu i-au recunoscut inculpatului astfel de circumstanțe ușurătoare.

De altfel, lipsa totală de sinceritate

și de regret manifestată de ambii inculpați, îi exclud, pe inculpatul B.F. de

la beneficiul unor circumstanțe atenuante judiciare ori de la o eventuală

aplicare a dispozițiilor art. 86

1

C. pen., privind suspendarea sub

supraveghere a executării pedepsei, precum și pe inculpatul C.V., recidivist

postcondamnatoriu, de la o eventuală reducere a cuantumului pedepselor.

Ca măsură de constrângere, pedeapsa

are, pe lângă scopul său represiv, și o finalitate de exemplaritate, ea

concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește fapta

penală săvârșită, cât și în ce privește comportarea făptuitorului.

Pe de altă parte, pedeapsa și

modalitatea de executare a acesteia, trebuie individualizate în așa fel încât

inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale și evitarea

în viitor a săvârșirii unor fapte penale similare.

Operațiunea de individualizare a

pedepsei este un proces obiectiv, de evaluare a tuturor elementelor

circumscrise faptei și autorului, având ca finalitate stabilirea unei pedepse

în limitele prevăzute de lege.

Câtă vreme inculpații recurenți nu

au realizat, nici în ultimul lor cuvânt, o reevaluare a propriei situații, prin

adoptarea unei poziții sincere, de căință, ci dimpotrivă, au încercat în

continuare să mistifice adevărul, nu există motive pentru o reducere a

cuantumului pedepselor în beneficiul acestora.

Față de cele menționate mai sus,

Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct.

1 lit. a) teza I C. proc. pen., va respinge, ca tardiv introdus, recursul

declarat de inculpatul C.V.;

Potrivit art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul B.F.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurenții inculpați vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv introdus,

recursul declarat de inculpatul C.V. împotriva deciziei penale nr. 351/ Ap din

9 noiembrie 2005 a Curții de Apel Brașov.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul B.F. împotriva aceleiași decizii.

Obligă recurenții inculpați la plata

sumelor de câte 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2

octombrie 2006.