ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9564/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

D.M.C. a trimis Consiliului Local al

municipiului Pașcani notificare formulată în temeiul art. 21 din Legea nr.

10/2001, prin care a solicitat acordarea de măsuri reperatorii în echivalentul

imobilului situat în municipiul Pașcani, compus din teren intravilan în

suprafață de 1240 mp și casă de locuit, expropriate de la autorii săi D.M. și

M.D. prin Decretul nr. 865 din 28 octombrie 1966.

Primarul municipiului Pașcani a emis

dispoziția nr. 2797 din 9 septembrie 2004, prin care a respins cererea obiect

al notificării cu motivarea că solicitanta nu a făcut dovada calității de

moștenitoare a defuncților menționați în notificare și nici dovada dreptului de

proprietate al acestora asupra imobilului expropriat.

Pe cale de contestație formulată

potrivit art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, D.C. a cerut anularea

dispoziției de mai sus și admiterea celor solicitate prin notificare, în

contradictoriu cu Primarul municipiului Pașcani, Primăria municipiului Pașcani

și Ministerul Finanțelor Publice.

Tribunalul Iași a pronunțat sentința

civilă nr. 1494 din 12 octombrie 2005, prin care a admis contestația în

contradictoriu cu Primarul municipiului Pașcani, a respins aceeași contestație

față de Primăria municipiului Pașcani și Ministerul Finanțelor Publice pentru

lipsa calității procesuale pasive a acestor părți, a anulat dispoziția emisă de

Primarul municipiului Pașcani și l-a obligat pe cel din urmă să acorde

contestatoarei măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în

Pașcani, compus din teren în suprafață de 1412,25 mp și construcții demolate în

suprafață de 105,03 mp, precum și să-i plătească suma de 2.500.000 lei

cheltuieli de judecată.

Apelurile declarate de D.C. și

Primarul municipiului Pașcani au fost respinse prin decizia civilă nr. 81 din 5

mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Primarul municipiului Pașcani a

declarat recurs solicitând casarea hotărârilor date în cauză și, pe fond,

respingerea cererii contestatoarei referitoare la construcția demolată, precum

și acordarea către contestatoare, pentru terenul expropriat și în funcție de

opțiunea acesteia, de măsuri reparatorii prin echivalent constând în titluri de

valoare nominală sau acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de

capital.

În acest scop recurentul a invocat

cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. în

dezvoltarea cărora a susținut următoarele:

1) Instanțele judecătorești au

competența, în cazul admiterii contestației, de a anula o dispoziție emisă de

primar și să stabilească ele însele în mod direct măsurile reparatorii și

cuantumul acestora, dar nu pot ordona primarilor, care nu fac parte din sfera

puterii judecătorești, nici să procedeze la o nouă soluționare a notificării și

nici modul de soluționare a notificării.

Contravenind celor de mai sus,

instanțele au depășit atribuțiile puterii judecătorești și au săvârșit o

nepermisă imixtiune în sfera puterii executive, încălcând astfel principiul

constituțional al separației puterilor în stat și, concomitent, dispozițiile

art. 2 alin. (2), art. 13 alin. (1), art. 21 alin. (5), art. 26 alin. (3) și

art. 26 alin. (3)-(7) din Legea nr. 10/2001.

2) Obligând pe primar să emită o nouă dispoziție cu un anume conținut și

refuzând să dispună ca însăși măsurile reparatorii legal cuvenite, așa cum de

altfel s-a și pretins prin contestație și prin cererea de apel de către D.C.,

instanța de apel a dat contestatoarei ceea ce aceasta nu a cerut.

3) Decizia recurată este motivată pueril, greșit și superficial,

considerentele ei fiind „lapidare și nefondate material, juridic și legal”.

4) Deși au fost învestite cu

soluționarea unei contestații împotriva dispoziției administrative emisă de

primar, ceea ce le obliga să examineze în primul rând condițiile de legalitate

ale dispoziției referitoare la forma și fondul său, instanțele au judecat

pricina ca și cum ar fi avut de soluționat o acțiune civilă în revendicare.

Ca urmare, dispoziția emisă de

primar are caracter administrativ-jurisdicțional, iar „niciodată un organ de

jurisdicție nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată pentru

soluția pronunțată, cu atât mai mult cu cât, potrivit Legii nr. 215/2001, numai

comunele, orașele, municipiile și județele sunt persoane juridice, au

patrimoniu propriu și capacitate juridică deplină, în timp ce primarul are

numai un rol executiv în administrația publică locală, nu este deținătorul

bunurilor imobile cerute prin notificare și nu are patrimoniu și buget proprii.

5) Au fost ignorate înscrisurile

constând în procesul verbal de evaluare tehnică din 2 iulie 1966 și adresa nr.

062 din 8 noiembrie 1966, ambele provenind de la fostul Comitet executiv al

Sfatului popular raional Pașcani, care atestă că în anul 1966 autorii

contestatoarei au primit suma de 17.877,87 lei cu titlu de despăgubire pentru

imobilul construcție.

În acest mod, instanța de apel a

încălcat dispozițiile art. 24 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, care

„consfințesc că aceste mijloace de probă sunt probe și ele trebuie avute în

vedere în măsura în care nu sunt contradovedite”.

6) Deși autorii contestatoarei au

primit o justă despăgubire așa cum mai sus s-a arătat, esențial nelegal și

netemeinic instanțele au hotărât îndreptățirea contestatoarei la măsuri

reparatorii și pentru locuința preluată de stat, iar nu numai pentru teren, cu

toate că nu s-a pretins și nu s-a dovedit existența unei diferențe între

valoarea încasată drept despăgubire și valoarea reală a imobilului.

7) Prin soluția dată cauzei instanța

de apel a aplicat retroactiv Legea nr. 247/2005 unui raport juridic guvernat de

legea anterioară în materie, deși însăși legea nouă prevede expres că este

aplicabilă numai în cazul notificărilor nesoluționate până la data intrării ei

în vigoare.

Examinând recursul astfel motivat,

instanța supremă constată cele ce succed.

Contrar conținutului dispoziției, în

care primarul a negat atât dreptul de proprietate al autorilor contestatoarei,

cât și calitatea contestatoarei de moștenitoare a foștilor proprietari, ceea ce

a născut și litigiul de față, pe calea prezentului recurs același primar a

susținut, ca aspect de fond, numai lipsa îndreptățirii contestatoarei la

beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 ca urmare a

faptului că, în cadrul procedurii de expropriere din anul 1966, autorii

contestatoarei au primit o anume despăgubire.

Or, instanțele au analizat asemenea

susținere, constatând corect că sunt incidente dispozițiile art. 11 din Legea

nr. 10/2001, astfel că nu au precizat nici tipul măsurilor reparatorii prin

echivalent, nici întinderea acestora.

Într-adevăr, potrivit cu art. 11

alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care nu este posibilă

restituirea în natură a imobilelor expropriate, se cuvin măsuri reparatorii

prin echivalent, care constau în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite

de entitatea învestită cu soluționarea notificării sau despăgubiri acordate în

condițiile legii speciale (adică Legea nr. 247/2005), valoarea măsurilor

reparatorii stabilindu-se prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor

primite din valoarea corespunzătoare a imobilului în cauză.

Urmează astfel ca, în aducerea la

îndeplinire a hotărârii judecătorești, în funcție de opțiunea contestatoarei,

primarul fie să-i ofere măsura compensării cu alte bunuri și servicii, fie să

declanșeze procedura instituită prin Legea nr. 247/2005 pentru acordarea

titlurilor de despăgubire.

Dispozițiile mai sus descrise

aparțin pe deplin competenței instanțelor judecătorești, nu încalcă principiul

constituțional al separației puterilor în stat, nu au semnificația că s-ar fi acordat

contestatoarei ceea ce aceasta nu ar fi cerut și nici că instanțele ar fi

interpretat greșit actul juridic dedus judecății.

Aceasta pentru că, dispunând

rezolvarea notificării în sensul în care au făcut-o, instanțele au exercitat și

finalizat controlul judiciar asupra dispoziției emise de primar instituit prin

art. 24 alin. (7) și (8) din forma inițială a Legii nr. 10/2001, devenit art.

26 alin. (3) după modificarea acesteia prin Legea nr. 247/2005.

Controlul judiciar are drept scop cercetarea legalității

dispoziției primarului și, dacă este cazul, anularea ei și impunerea măsurilor

prescrise de Legea nr. 10/2001, fie prin dispoziții luate de însăși instanța de

judecată, fie prin obligarea primarului la emiterea unei noi dispoziții în

acord cu legea.

Critica referitoare la motivarea deciziei atacate nu

se încadrează nici în prevederile art. 7 și nici în celelalte cazuri de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., deoarece legea sancționează

lipsa motivelor pe care se sprijină o hotărâre judecătorească sau existența

unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii, iar nicidecum faptul

că o hotărâre este motivată lapidar.

În fine, nu este întemeiată critica privind obligarea

primarului la plata cheltuielilor de judecată.

Așa cum s-a mai arătat, litigiul de

față este consecința refuzului nejustificat al emitentului dispoziției de a

recunoaște îndreptățirea contestatoarei la măsuri reparatorii prin echivalent,

emitent care a fost parte intimată în proces.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuieli de judecată.

Textul de mai sus nu face

distincțiile pe care recurentul le-a susținut la pct. 4 din considerentele

prezentei decizii.

De altfel, primarul recurent se află

în eroare esențială atunci când afirmă calitatea sa de organ de jurisdicție și

de act administrativ-jurisdicțional al dispoziției pe care a emis-o, când

invocă natura litigiului și lipsa unui patrimoniu propriu, ca argumente ale

exonerării sale de obligația de a plăti cheltuieli de judecată părții adverse.

Primarul a acționat în calitate de

persoană obligată prin lege să emită dispoziția motivată prin care entitatea

notificată s-a pronunțat asupra cererii obiect al notificării, dispoziție care

trebuie să materializeze drepturile legal cuvenite notificatorilor, astfel că,

respingând nejustificat o asemenea cerere, are culpă în declanșarea procedurii

judiciare.

Răspunzând astfel tuturor motivelor

de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este întemeiat, astfel că îl va

respinge în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Primarul Municipiului Pașcani împotriva deciziei nr. 81 din

5 mai 2006 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 noiembrie 2006.