ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3517/2006
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3517/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 19 august 2004, reclamanta SC P. SA Reghin a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, anularea pct. 2 al deciziei nr. 210 din 20 iulie 2004, emisă de pârât și, în consecință, obligarea acestuia la restituirea deîndată, fără somație sau curgerea unui termen a sumei de 748.784.367 lei reprezentând T.V.A. actualizată cu rata inflației. La 4 octombrie 2004, reclamanta a depus la dosar cerere de chemare în garanție a SC A.I. SRL Soldănești, Republica Moldova și D.I. L.L.C. SUA. Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 285 din 3 decembrie 2004, a respins, ca nefondată, acțiunea și ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că probele administrate în cauză dovedesc că reclamanta a executat în interiorul României, o vânzare simplă de mărfuri destinate de către cumpărători, exportului și că, pentru aceste operațiuni, a omis să înscrie în facturile fiscale cota de T.V.A. Instanța a constatat legalitatea și temeinicia pct. 2 al deciziei nr. 210 din 20 iulie 2004, prin care s-a respins contestația formulată de reclamantă, în ceea ce privește T.V.A., în sumă de 748.784.367 lei, pentru care nu s-a acordat dreptul de rambursare. A mai reținut instanța că, în materie fiscală, potrivit dispozițiilor Codului fiscal, care prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, chemarea în garanție a unor terțe persoane pentru plata unor sume reprezentând T.V.A., este inadmisibilă.
Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat recurs în termen legal, reclamanta SC P. SA Reghin, prin care s-a solicitat admiterea recursului și, în principal, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată pentru anularea pct. 2 al deciziei nr. 210 din 20 iulie 2004, emisă de Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În subsidiar, în cazul în care cererea principală se respinge, recurenta a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție a firmelor D.I. L.L.C., cu sediul social în S.U.A. și cu autorizație de lucru în Zona Liberă Brăila Perimetrul III Celhart și SC A.I.
SRL, cu sediul social în Republica Moldova și cu autorizație de lucru în Zona Liberă Brăila Perimetrul III Celhart și obligarea acestor părți la plata sumei totale de 748.784.367 lei, cu titlu de despăgubiri și la plata cheltuielilor de judecată. A învederat recurenta, prin motivele de recurs, că sentința atacată este nelegală, întrucât instanța de fond a interpretat eronat starea de fapt și starea de drept dedusă judecății, a aplicat greșit legea și nu a soluționat situația actelor vamale întocmite. Recurenta a arătat, în primul rând că instanța de fond în considerentele sentinței a făcut o interpretare eronată a clauzelor contractuale și că, contrar opiniei instanței, este neîndoielnică întrunirea în privința contractelor în discuție a condițiilor de validitate prevăzute de art. 942, 948, 962 și 969 C. civ.
și de art. 60 și urm. C. com. Contractele de vânzare-cumpărare fac dovada calității de exportator a reclamantei, pentru că toate declarațiile vamale de export, packing - listuri, CMR - uri și facturi comerciale și fiscale care poartă ștampila organului vamal pentru liber de vamă, dovedesc atât efectuarea operațiunilor de export definitiv, cât și calitatea de exportator a reclamantei. Recurenta a mai precizat că în mod eronat s-a reținut în sentință că reclamanta nu a depus în sensul dispozițiilor art. 82 C. vam., declarație vamală de export și nu a dovedit calitatea de titular al unor asemenea declarații vamale de export, dovedindu-se prin actele depuse la dosar că reclamanta a întocmit declarații primare de export pentru bunurile livrate, declarații care reprezintă, în conformitate cu actele normative din domeniul vamal, declarații vamale, iar, în cazul în care se completează pentru mărfuri sub regimul de export, declarații vamale de export.
S-a mai arătat, de către recurentă, că instanța de fond nu a avut în vedere certitudinea exportului , respectiv a faptului că bunurile au părăsit definitiv teritoriul României în starea în care acestea se aflau în momentul înregistrării declarației vamale de export și că nici organul fiscal și nici prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la legalitatea și valabilitatea formalităților și actelor vamale întocmite. Or, în acest caz, toate actele vamale întocmite în cauză rămân valabile și legal întocmite, făcând dovada efectuării de către reclamantă a unor operațiuni de export.
S-a învederat, de asemenea, că instanța de fond este în eroare în legătură cu „drepturile de export”, despre care susține că nu au fost dovedite și în legătură cu afirmația că operațiunile de export nu beneficiază de scutirea prevăzută de art. 143 C. fisc., atâta vreme cât exportul nu a fost realizat de firmele străine, ci de reclamantă și că prima instanță nu a admis administrarea probelor utile, pertinente și hotărâtoare cauzei solicitate de reclamantă. În fine, recurenta a menționat și că a fost respinsă în mod nelegal ca inadmisibilă cererea reclamantei de chemare în garanție, fiind evident că nici o dispoziție legală nu prevede inadmisibilitatea unei atari ceri și că, dimpotrivă, o asemenea cerere este admisibilă, în cazul în care se consideră că operațiunile comerciale săvârșite nu au fost exporturi definitive, ci livrări la intern, în vederea înlăturării stării de pagubă în care se află reclamanta.
Recursul este nefondat. Instanța de fond a făcut o corectă interpretare, în conformitate cu dispozițiile art. 977 - 988 C. civ., a clauzelor convenției încheiate de reclamantă, în calitate de vânzătoare, la 3 februarie 2003 cu SC A.I. SRL, cu sediul în Republica Moldova și la 4 februarie 2003, cu SC D.I. L.L.C., cu sediul în S.U.A., concluzionând în mod just că reclamanta nu a prestat operațiuni comerciale propriu-zise de export, ci, dimpotrivă, a executat în interiorul României, o vânzare simplă de mărfuri destinate a fi exportate de către cumpărători, autorizați a acționa în Zona Liberă Perimetrul III Celhart. Într-adevăr, din coroborarea clauzelor contractuale de la art. IV pct. 4.1 și de la art. II pct. 2.1 din contract, rezultă în mod indiscutabil că reclamanta a acceptat o vânzare către cumpărători, urmând ca aceștia să realizeze exportul bunurilor livrate în numele lor propriu, și nu al reclamantei.
În aceste condiții, livrările efectuate de reclamantă către societăți cu licență de lucru în Zona Liberă Brăila nu pot fi asimilate operațiunilor la export, care sunt scutite de T.V.A. Potrivit prevederilor art. 126 din Legea nr. 571/2003 - Codul fiscal, „în sfera de aplicare a T.V.A.
se cuprind operațiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții; a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată; b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România; c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită de art. 127 alin. (1); d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor rezultă din una din activitățile economice prevăzute de art. 127 alin. (2)”; Sunt considerate operațiuni efectuate în România, supuse, așadar, regulilor prevăzute de titlul VI al Codului fiscal, referitor la T.V.A., potrivit Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 - Codul fiscal, aprobate prin H.G.
nr. 44/2004, operațiunile desfășurate în interiorul zonelor libere, precum și livrările de bunuri și/sau prestările de servicii efectuate din România pentru unități din zonele libere sau porturile libere și cele efectuate de unități din zonele sau porturile libere pentru unități din România. Reclamanta nu se încadrează în raport cu operațiunile comerciale încheiate cu firmele cu SC A.I. SRL și SC D.I. L.L.C., în nici una din ipotezele de scutire la plata T.V.A., prevăzute de art. 141-144 C. fisc., datorând, astfel, bugetului de stat, suma de 748.784.367 lei, reprezentând T.V.A., stabilită prin procesul-verbal de control nr. 1324 din 16 aprilie 2004, încheiat de Direcția de Control Fiscal Mureș.
Împrejurarea că reclamanta a întocmit pentru bunurile livrate în Zona Liberă Brăila, declarații primare, în condițiile Codului vamal, nu este de natură să conducă la concluzia că operațiunile comerciale săvârșite sunt operațiuni de export, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 81 alin. (1) din Codul vamal al României, în vigoare la data efectuării livrărilor de bunuri, potrivit cu care regimul de export constă în scoaterea definitivă a mărfurilor românești de pe teritoriul României, și nici condițiile art. 2 din Legea nr. 84/1992, potrivit cu care zonele libere fac parte integrantă din teritoriul Statului român și acestora li se aplică legislația națională. Instanța de fond a respins în mod corect, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanție a firmelor SC A.I.
SRL și SC D.I. L.L.C., fiind evident că în raport cu natura obligației ce face obiectul litigiului și cu cadrul legal special de stabilire și de administrare a impozitelor și taxelor, consacrat prin Codul fiscal și prin Codul de procedură fiscală, dispozițiile art. 60 C. proc. civ. nu sunt aplicabile. În raport cu cele mai sus arătate, apreciind că hotărârea atacată este temeinică și legală, iar motivele de recurs invocate, neîntemeiate, urmează a se dispune, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de SC P. SA Reghin împotriva sentinței civile nr. 285 din 3 decembrie 2004 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Respinge recursul declarat de SC P. SA Reghin împotriva sentinței civile nr. 285 din 3 decembrie 2004 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2006.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.