ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2515/2007
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2515/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 623 din 3
mai 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea
formulată de reclamanții V.A., V.G.A. și B.G. împotriva pârâtei A.V.A.S. și a
obligat pârâta să răspundă la notificările nr. 1879 din 23 iulie 2001,
respectiv nr. 351 din 18 februarie 2002 formulate de reclamanți, prin emiterea
unei decizii.
Tribunalul a reținut că în termenul
prevăzut de Legea nr.10/2001, reclamanții au solicitat acordarea de măsuri
reparatorii pentru imobilele deținute în proprietate de către SA T.D.V. ,
raportate la acțiunile deținute de autorii lor la data preluării de către stat
în baza Legii nr. 119/1948 și că pârâta nu și-a respectat obligația prevăzută
de dispozițiile art. 23 alin. (1) coroborat cu art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Sentința a rămas definitivă prin
respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâtă, potrivit deciziei civile
nr. 548/A din 16 octombrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția
a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Motivul invocat în apel, în sensul
că reclamanții nu au depus documentele solicitate de pârâtă prin mai multe
adrese, în vederea soluționării notificărilor, a fost înlăturat de instanța de
apel, cu motivarea că existența unei corespondențe a părților nu echivalează cu
netemeinicia acțiunii reclamanților, care au dovedit îndeplinirea cerințelor
prevăzute de dispozițiile art. 22-25 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții
nu reglementează circumstanțele în care unitatea deținătoare poate fi scutită
de a nu respecta obligația legală și nici efectul bunei-credințe asupra
neexecutării obligației de a emite un răspuns la notificarea celor ce se
pretind persoane îndreptățite în accepțiunea legii speciale.
Împotriva deciziei instanței de apel
a declarat recurs apelanta – pârâtă A.V.A.S.
În motivarea cererii de recurs
întemeiată pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,
recurenta reiterează situația de fapt prezentată în fazele procesuale
anterioare, în sensul că în lipsa documentelor solicitate reclamanților prin
adresele nr. DJ 836 din 24 februarie 2004 și VP 1/11667 din 14 decembrie 2005
nu poate emite o decizie temeinic motivată.
Se arată că nu s-a făcut dovada că
patrimoniul societății naționalizate (SA T.D.V.) a fost preluat de o societate
comercială în a cărei privatizare a fost implicată A.V.A.S., că nu poate fi
reținută culpa acesteia deoarece a întreprins toate demersurile legale
prevăzute de dispozițiile legii speciale și că, potrivit prevederilor art. 28
din Legea nr. 10/2001, în situația în care unitatea deținătoare nu a fost
identificată, competența de soluționare a notificării revine Ministerului
Finanțelor Publice.
Recursul nu este fondat, pentru
următoarele considerente care vor suplini parțial motivarea instanțelor
anterioare.
Trimiterile la prevederile Legii nr.
10/2001 vor fi făcute cu referire la numerotarea și conținutul articolelor din
forma inițială a legii (publicată în M.Of. nr. 75 din 14 februarie 2001), în
vigoare la data înregistrării notificărilor.
În conformitate cu prevederile art.
3 lit. b), art. 18 lit. b) și art. 32 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au
notificat A.P.A.P.S., în prezent A.V.A.S., pentru acordarea măsurilor
reparatorii în echivalent prevăzute la acea dată de lege.
Autorii reclamanților, nefiind unicii
acționari ai persoanei juridice naționalizate în baza Legii nr. 119/1948 și
membri ai aceleiași familii potrivit art. 18 lit. a) nu erau îndreptățiți la
restituirea în natură a imobilelor preluate din patrimoniul societății
comerciale naționalizate.
Procedura acordării măsurilor
reparatorii în echivalent notificanților care se încadrau în categoria
persoanelor prevăzute de art. 18 lit. b) din actul normativ analizat era
reglementată exclusiv în art. 32, din interpretarea alin. (3) al acestui
articol rezultând că entitatea căreia îi revenea competența soluționării
notificării era instituția publică implicată în privatizare, independent de
faptul că imobilele preluate abuziv erau deținute sau nu de o societate
comercială privatizată.
Conform art. 32 alin. (6) din lege,
instituția implicată în privatizare avea obligația să soluționeze notificarea
în termen de 60 de zile de la data primirii cererii persoanelor îndreptățite,
termen ce nu putea fi prelungit decât în condițiile art. 28, respectiv „numai
la cererea persoanei îndreptățite în vederea completării dovezilor necesare
(...)”, prelungirea termenului neputând depăși 18 luni de la data înregistrării
notificării.
Dispozițiile legale indicate impun
astfel, în termeni imperativi, entității învestite cu soluționarea notificării
obligația de a emite decizie motivată în termen de cel mult 18 luni de la data
înregistrării cererii.
În condițiile în care, conform
actelor dosarului (filele 11-67 dosar nr. 29426/2005 al Judecătoriei sectorului
1 care și-a declinat competența către Tribunalul București), reclamanții au
comunicat pârâtei înscrisurile constând în acte de stare civilă și certificate
de moștenitor ce atestă calitatea de succesori ai acționarilor societății
comerciale naționalizate; acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra
imobilelor preluate abuziv, precum și ale calității autorilor lor de acționari,
inclusiv numărul de acțiuni deținute și valoarea acțiunilor raportată la
valoarea integrală a capitalului social; ultimul bilanț contabil înregistrat la
data de 6 august 1947 la Camera de Comerț și Industrie București; extras lista
anexă la Legea nr. 119/1948, iar la data de 18 februarie 2004 au cerut pârâtei
să soluționeze „de urgență” notificările, cu precizarea că, în caz contrar, se
vor adresa instanței de judecată, temeinicia demersului lor în justiție și
„culpa” pârâtei sunt pe deplin demonstrate.
Susținerea pârâtei privind o
eventuală necompetență de soluționare favorabilă a notificării, invocată pentru
prima dată în recurs în raport de modificarea și completarea art. 32 (art. 31
în forma republicată a Legii nr. 10/2000) prin Legea nr. 247/2005, nu este de
natură să conducă la concluzia netemeiniciei cererii de chemare în judecată,
fiind evident, că recurenta-pârâtă a nesocotit prevederile art. 32 alin. (6)
din lege și că notificată fiind, a avut și are în continuare obligația de a se
pronunța prin decizie motivată asupra cererilor cu care a fost învestită,
indiferent de natura soluției pe care o va adopta.
Pentru considerentele prezentate, în
baza dispozițiilor art. 312 alin. (19 C. proc. civ., recursul va fi respins ca
nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 548/A din 16
octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru
cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi 21 martie 2007.