ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2515/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 623 din 3

mai 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea

formulată de reclamanții V.A., V.G.A. și B.G. împotriva pârâtei A.V.A.S. și a

obligat pârâta să răspundă la notificările nr. 1879 din 23 iulie 2001,

respectiv nr. 351 din 18 februarie 2002 formulate de reclamanți, prin emiterea

unei decizii.

Tribunalul a reținut că în termenul

prevăzut de Legea nr.10/2001, reclamanții au solicitat acordarea de măsuri

reparatorii pentru imobilele deținute în proprietate de către SA T.D.V. ,

raportate la acțiunile deținute de autorii lor la data preluării de către stat

în baza Legii nr. 119/1948 și că pârâta nu și-a respectat obligația prevăzută

de dispozițiile art. 23 alin. (1) coroborat cu art. 24 din Legea nr. 10/2001.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâtă, potrivit deciziei civile

nr. 548/A din 16 octombrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Motivul invocat în apel, în sensul

că reclamanții nu au depus documentele solicitate de pârâtă prin mai multe

adrese, în vederea soluționării notificărilor, a fost înlăturat de instanța de

apel, cu motivarea că existența unei corespondențe a părților nu echivalează cu

netemeinicia acțiunii reclamanților, care au dovedit îndeplinirea cerințelor

prevăzute de dispozițiile art. 22-25 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziții

nu reglementează circumstanțele în care unitatea deținătoare poate fi scutită

de a nu respecta obligația legală și nici efectul bunei-credințe asupra

neexecutării obligației de a emite un răspuns la notificarea celor ce se

pretind persoane îndreptățite în accepțiunea legii speciale.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs apelanta – pârâtă A.V.A.S.

În motivarea cererii de recurs

întemeiată pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta reiterează situația de fapt prezentată în fazele procesuale

anterioare, în sensul că în lipsa documentelor solicitate reclamanților prin

adresele nr. DJ 836 din 24 februarie 2004 și VP 1/11667 din 14 decembrie 2005

nu poate emite o decizie temeinic motivată.

Se arată că nu s-a făcut dovada că

patrimoniul societății naționalizate (SA T.D.V.) a fost preluat de o societate

comercială în a cărei privatizare a fost implicată A.V.A.S., că nu poate fi

reținută culpa acesteia deoarece a întreprins toate demersurile legale

prevăzute de dispozițiile legii speciale și că, potrivit prevederilor art. 28

din Legea nr. 10/2001, în situația în care unitatea deținătoare nu a fost

identificată, competența de soluționare a notificării revine Ministerului

Finanțelor Publice.

Recursul nu este fondat, pentru

următoarele considerente care vor suplini parțial motivarea instanțelor

anterioare.

Trimiterile la prevederile Legii nr.

10/2001 vor fi făcute cu referire la numerotarea și conținutul articolelor din

forma inițială a legii (publicată în M.Of. nr. 75 din 14 februarie 2001), în

vigoare la data înregistrării notificărilor.

În conformitate cu prevederile art.

3 lit. b), art. 18 lit. b) și art. 32 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au

notificat A.P.A.P.S., în prezent A.V.A.S., pentru acordarea măsurilor

reparatorii în echivalent prevăzute la acea dată de lege.

Autorii reclamanților, nefiind unicii

acționari ai persoanei juridice naționalizate în baza Legii nr. 119/1948 și

membri ai aceleiași familii potrivit art. 18 lit. a) nu erau îndreptățiți la

restituirea în natură a imobilelor preluate din patrimoniul societății

comerciale naționalizate.

Procedura acordării măsurilor

reparatorii în echivalent notificanților care se încadrau în categoria

persoanelor prevăzute de art. 18 lit. b) din actul normativ analizat era

reglementată exclusiv în art. 32, din interpretarea alin. (3) al acestui

articol rezultând că entitatea căreia îi revenea competența soluționării

notificării era instituția publică implicată în privatizare, independent de

faptul că imobilele preluate abuziv erau deținute sau nu de o societate

comercială privatizată.

Conform art. 32 alin. (6) din lege,

instituția implicată în privatizare avea obligația să soluționeze notificarea

în termen de 60 de zile de la data primirii cererii persoanelor îndreptățite,

termen ce nu putea fi prelungit decât în condițiile art. 28, respectiv „numai

la cererea persoanei îndreptățite în vederea completării dovezilor necesare

(...)”, prelungirea termenului neputând depăși 18 luni de la data înregistrării

notificării.

Dispozițiile legale indicate impun

astfel, în termeni imperativi, entității învestite cu soluționarea notificării

obligația de a emite decizie motivată în termen de cel mult 18 luni de la data

înregistrării cererii.

În condițiile în care, conform

actelor dosarului (filele 11-67 dosar nr. 29426/2005 al Judecătoriei sectorului

1 care și-a declinat competența către Tribunalul București), reclamanții au

comunicat pârâtei înscrisurile constând în acte de stare civilă și certificate

de moștenitor ce atestă calitatea de succesori ai acționarilor societății

comerciale naționalizate; acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra

imobilelor preluate abuziv, precum și ale calității autorilor lor de acționari,

inclusiv numărul de acțiuni deținute și valoarea acțiunilor raportată la

valoarea integrală a capitalului social; ultimul bilanț contabil înregistrat la

data de 6 august 1947 la Camera de Comerț și Industrie București; extras lista

anexă la Legea nr. 119/1948, iar la data de 18 februarie 2004 au cerut pârâtei

să soluționeze „de urgență” notificările, cu precizarea că, în caz contrar, se

vor adresa instanței de judecată, temeinicia demersului lor în justiție și

„culpa” pârâtei sunt pe deplin demonstrate.

Susținerea pârâtei privind o

eventuală necompetență de soluționare favorabilă a notificării, invocată pentru

prima dată în recurs în raport de modificarea și completarea art. 32 (art. 31

în forma republicată a Legii nr. 10/2000) prin Legea nr. 247/2005, nu este de

natură să conducă la concluzia netemeiniciei cererii de chemare în judecată,

fiind evident, că recurenta-pârâtă a nesocotit prevederile art. 32 alin. (6)

din lege și că notificată fiind, a avut și are în continuare obligația de a se

pronunța prin decizie motivată asupra cererilor cu care a fost învestită,

indiferent de natura soluției pe care o va adopta.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (19 C. proc. civ., recursul va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 548/A din 16

octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 21 martie 2007.