ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1174/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1174/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Deliberând asupra recursului
civil de față;
Din examinarea lucrărilor
dosarului, constată următoarele:
Prin
sentința civilă nr. 183 din 28 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a
III a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile privind inadmisibilitatea
acțiunii, lipsa
de calitate
procesuală activă și lipsa de calitate procesuală pasivă și a admis acțiunea
formulată de reclamanta F.P. împotriva pârâtei SC T.
SA, sens în care a obligat-o pe pârâtă să emită o decizie motivată ca
răspuns la
notificarea reclamantei.
Pentru a pronunța această
soluție, tribunalul a reținut următoarele:
Acțiunea dedusă judecății este admisibilă, deoarece reclamanta a
dovedit
faptul notificării
pârâtei și cel al comunicării notificării către pârâtă, respectând astfel
procedura Legii nr. 10/2001.
În
plus, conform art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată
face dovada
deplină în fața oricăror autorități a respectării termenului prevăzut de art.
22 alin. (1), chiar și în situația în care s-ar fi adresat unei alte societăți
decât cea
care deține imobilul.
Probând
că a inițiat față de societatea pârâtă procedura administrativă
reglementată de Legea
nr.
10/2001,
reclamanta și-a demonstrat și calitatea
procesuală
activă, întrucât ea este îndreptățită la a primi un răspuns la notificare,
independent
de soluția pe fond și de eventualitatea dovedirii sau nu de către reclamantă a
calității de moștenitor referitor la imobilul notificat, față de autorii săi.
Raportat
la obiectul acțiunii, și pârâta justifică în cauză calitatea procesuală
pasivă, ca entitate juridică notificată,
obligată să emită o decizie motivată ca
urmare
a învestirii sale, independent de' natura soluției, ce poate viza inclusiv
problema competenței sale de soluționare a
fondului notificării.
Pe
fond, acțiunea este întemeiată în raport de dispozițiile art. 25 alin. (2) din
Legea
nr.
10/2001,
întrucât pârâta nu a răspuns în termenul legal notificării ce i-a
fost adresată.
Împotriva
sentinței susmenționate a declarat apel pârâta.
Curtea
de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și
de familie, prin decizia nr. 440 A din 5
iunie 2008, a respins apelul ca nefondat,
apreciind
că niciuna din excepțiile invocate de apelantă nu sunt întemeiate în raport
cu obiectul litigiului și cu raportul de drept
material dedus spre soluționare prin
acțiunea reclamantei.
Sub
acest aspect, curtea a reținut că reclamanta s-a adresat instanțelor
judecătorești la data de
24 aprilie 2006 plângându-se de faptul că, deși a trimis prin
executor judecătoresc o
notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 societății
SC
T. SA,
aceasta nu i-a dat până în prezent nici un răspuns, solicitând în
consecință obligarea sa la emiterea unei
decizii în soluționarea notificării nr. 3426/2001.
Prin urmare, natura
pretențiilor formulate de reclamantă nu reclamă o
cercetare a temeiniciei drepturilor solicitate a-i fi recunoscute
acesteia în temeiul
Legii nr.
10/2001 în legătură cu imobilul situat în București,
ci are un obiect limitat care se rezumă în a
verifica dacă în mod temeinic
reclamanta
este îndreptățită la primirea unui răspuns din partea pârâtei, sub forma
unei
decizii motivate, fără a face obiectul cenzurării judecătorești nici tipul de
răspuns ori soluția ce ar trebui pronunțată de
către societatea pârâtă.
Or,
reclamanta a dovedit prin înscrisurile aflate la filele 3, 4 ale dosarului nr.
2681/302/2006 al Judecătoriei sectorului 5
București că a comunicat societății
pârâte
notificarea sa formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr.
3426/2001 la Biroul Executorilor Judecătorești
D., I. și C.
Notificarea
a fost primită la societatea destinatară de persoana S.L.,
care deținea calitatea
de portar al SC T. SA și care a aplicat pe dovada
comunicării notificării o
ștampilă a societății, a dat datele de identificare din cartea
de identitate și a semnat de primire.
Neregularitățile semnalate de apelantă în
legătură
cu dovada de comunicare a notificării nu o privesc pe reclamantă și nu pot
să-i vătăme acesteia drepturile. împrejurarea că
notificarea, deși ajunsă la societate,
nu
a fost înregistrată la aceasta, că nu i s-a dat număr de înregistrare și nu i-a
fost aplicată chiar ștampila de intrare, ci ștampila societății utilizată
pentru evidența
bunurilor care ies
din întreprindere, nu poate fi valorificată în favoarea apelantei,
întrucât este vorba despre activități care intrau
în sfera atribuțiilor sale, prin propriii
angajați, neglijența ori omisiunea voită de a efectua toate aceste
formalități ținând
de culpa sa. Or,
a primi astfel de apărări ar însemna să se îngăduie apelantei să-și
invoce
propria culpă, ceea ce nu poate fi admis.
Nici
argumentul legat de faptul că persoana care a semnat de primire nu avea
dreptul de a primi documente în numele
societății ori că nu a avut niciodată
calitatea
de salariat al acesteia nu ar putea fi primit din aceleași considerente.
De altfel, cu ocazia
cuvântului pe fond, apelanta a susținut că ar fi luat cunoștință de notificarea
reclamantei abia la momentul când lichidatorul său
judiciar a început efectuarea de verificări în arhiva societății, când
a fost începută
procedura de faliment, ocazie cu care s-a constatat că
notificarea nu poartă ștampila și numărul de înregistrare din partea
societății.
În
atare condiții, este greu de crezut că persoana care semnează de primire,
în calitate de portar al SC T. SA, semnează
și își comunică datele de
legitimare pe
dovada de comunicare a notificării și aplică chiar o ștampilă utilizată
în
activitatea societății destinatare pe un document ce a ajuns în arhiva
acesteia,
este o persoană cu totul străină
de societatea apelantă, deși a îndeplinit toate aceste activități chiar la
poarta societății și a avut acces la ștampilele acesteia.
De altfel, inexistența unor raporturi contractuale de muncă cu apelanta
ale
acestei
persoane este irelevantă, devreme ce există și posibilitatea desfășurării doar
în fapt a unor astfel de raporturi juridice.
Decizia
curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, care a invocat,
în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9
C. proc. civ.
Fără a dezvolta
separat cele două motive de recurs invocate, recurenta
susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că niciuna din
excepțiile ridicate
nu sunt
întemeiate în raport cu obiectul litigiului și cu raportul de drept material
dedus
spre soluționare. Astfel,
1.
Excepția inadmisibilității acțiunii trebuia admisă, deoarece SC T. SA nu a fost
notificată, or în lipsa notificării formulate în termenul prevăzut de
Legea nr. 10/2001
reclamanta nu poate solicita emiterea vreunei decizii.
Notificarea
invocată de reclamantă nu a fost cunoscută de societate decât la data
comunicării cererii de chemare în judecată, ea nefiind înregistrată la
societate
și
neavând număr de înregistrare sau ștampilă care să-i ateste primirea. Pe dovada
comunicării notificării figurează numele unui portar și urma unei ștampile care
nu
are alt rol decât acela de a
se aplica pe bunurile care ies din întreprindere și
nicidecum pentru a face dovada primirii vreunui act adresat societății.
în plus,
calitatea celui care semnează conferă dreptul de a primi în
numele societății
documente care o implică
juridic pe aceasta, or din verificările efectuate de către
lichidatorul
judiciar nu rezultă că persoana care a semnat pe comunicarea notificării ar fi
avut vreodată calitatea de salariat al acesteia.
Pe de altă parte, inadmisibilitatea acțiunii trebuia reținută și
dintr-un alt
considerent,
acela că reclamanta avea, prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001,
numai dreptul la restituirea prin echivalent.
SC T. SA este societate
comercială
privatizată, astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr.
10/2001, potrivit cărora, în cazul imobilelor
preluate cu titlu valabil și înstrăinate în
mod legal, evidențiate în patrimoniul societății comerciale privatizate
cu
respectarea dispozițiilor legale,
persoana îndreptățită nu are dreptul decât la măsuri reparatorii stabilite prin
echivalent, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate.
2.
Excepția lipsei
calității procesuale pasive a pârâtei trebuia admisă.
Având numai
posibilitatea restituirii prin echivalent, potrivit art. 27 alin. (2),
notificarea prin care se solicita restituirea
cădea în competența instituției publice care a efectuat privatizarea.
Față de această
situație, se impunea chemarea în judecată a A.V.A.S.-ului,
singura instituție competentă să soluționeze
cererea reclamantei.
3.
Excepția lipsei calității procesuale
active trebuia admisă, întrucât reclamanta nu a făcut dovada calității de
moștenitoare de pe urma defunctului
B.G. și
nici a calității de proprietar a acestuia din urmă pentru imobilul
litigios.
În notificare, reclamanta afirmă că este moștenitoarea defunctului B.G.
în baza certificatelor de moștenitor nr.
1114 din 11 decembrie 1974 și nr. 75 din 2 iulie 1996.
Certificatul de
moștenitor nr. 1114 din 11 decembrie 1974 confirmă calitatea de
moștenitoare a reclamantei de pe urma defunctei
B.E. pentru drepturi
de concesiune
asupra unui loc de veci și nicidecum pentru imobilul solicitat prin
notificare.
Mai mult, prin același certificat de moștenitor, B.G. figurează ca renunțător
la succesiune.
Pe
de altă parte, reclamanta nu poate pretinde că a dobândit prin moștenire
testamentară de la defunctul B.G. imobilul
solicitat, în condițiile în
care, în
temeiul art. 30 din Legea nr. 74/1973, dobândirea terenurilor cuprinse în
perimetrul construibil al localităților urbane și
rurale se putea face numai prin
moștenire legală.
Mai
mult, nu există identitate între imobilul situat în București,
pentru care s-a făcut
notificarea, și imobilul situat în București, str. I. nr. 11, sector 3, care
figurează în actele comunicate de reclamantă.
În ce privește certificatul de moștenitor nr. 75 din 2 iulie 1996, deși
reclamanta a susținut că l-ar fi anexat notificării, în realitate acest
document nu a fost comunicat
societății
T. SA.
4.
Pe fondul cauzei, acțiunea reclamantei trebuia
respinsă, deoarece singura instituție competentă să emită dispoziție motivată
cu privire la imobilul litigios este
instituția
publică care a efectuat privatizarea, respectiv A.V.A.S.
Intimata-reclamantă
a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului
ca nefondat, scop în care a
reiterat apărările făcute în etapele procesuale anterioare.
Examinând decizia
atacată prin prisma criticilor formulate, care se încadrează exclusiv în cazul
de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
, pct. 7 al art. 304 fiind indicat numai formal de către recurentă,
Înalta
Curte retine următoarele:
1.a.
În justificarea inadmisibilității acțiunii, recurenta a invocat, ca prim
argument, împrejurarea
că nu a fost notificată de către reclamantă.
Contrar susținerilor
sale, recurenta a fost notificată de reclamantă în
condițiile Legii nr. 10/2001, așa încât din acest punct de vedere
acțiunea dedusă
judecății, având ca obiect obligarea entității
notificate la emiterea unei decizii
motivate
ca răspuns la notificare, este admisibilă în raport de dispozițiile art. 25 din
Legea nr. 10/2001, după cum corect a
apreciat și instanța de apel.
Astfel, notificarea
adresată de reclamantă recurentei SC T. SA,
înregistrată
la executorul judecătoresc sub nr. 3426/2001, și care se regăsește la fila
3 din dosarul de fond nr. 2681/302/2006 al
Judecătoriei sectorului 5 București, a fost primită de destinatară, conform
dovezii de comunicare de la fila 4 din același
dosar.
Dovada
de comunicare a notificării poartă mențiunea că a fost primită de
persoana S.L., în
calitate de portar, care a semnat de primire, și-a indicat datele de
identificare din cartea de identitate și a aplicat pe respectiva dovadă o
ștampilă a societății destinatare.
Susținerile
recurentei în sensul că persoana care a semnat de primire nu era
salariatul său și că ștampila aplicată, deși
a societății, are exclusiv rolul de evidențiere a bunurilor ce ies din
societate, sunt lipsite de eficiență juridică pe aspectul contestat în recurs,
acela al primirii notificării.
Primind un
act de procedură sub semnătură certificată cu datele de
identificare din cartea de identitate și folosind în acest scop o
ștampilă a societății destinatare, persoana care a efectuat aceste operațiuni a
desfășurat, fie și numai în
fapt,
raporturi de muncă cu societatea destinatară, astfel că inexistența
raporturilor
contractuale de muncă
pe care le invocă recurenta este irelevantă, atâta timp cât
există și posibilitatea desfășurării doar în fapt
a unor asemenea raporturi juridice.
Lipsit de
relevanță este și faptul că ștampila aplicată pe dovada de
comunicare a notificării nu era cea uzitată pentru
primirea actelor de procedură,
esențial fiind că ștampila era a
societății destinatare, ceea ce constituie garanția primirii actului de către
aceasta, act care a intrat în arhiva ei, după cum a recunoscut cu ocazia
dezbaterilor asupra apelului.
Cât
privește împrejurarea că notificarea nu a primit număr de înregistrare,
aceasta constituie o
neregularitate imputabilă recurentei și, ca atare, recurenta nu se
poate prevala de ea
pentru a susține neprimirea notificării, căci nimănui nu-i este
îngăduit să se
prevaleze de propria culpă pentru a obține protecția unui drept.
Prin urmare, nu se poate reține că recurenta nu a fost notificată de
către
reclamantă
și că astfel acțiunea dedusă judecății ar fi inadmisibilă.
l.b. Cel de-al doilea
argument invocat de recurentă în justificarea inadmisibilității acțiunii este
acela că, raportat la prevederile legale ce ar fi aplicabile speței, art. 29
Legea nr. 10/2001 (art. 27 înainte de republicare),
persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin
echivalent.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta s-a plâns că, deși a
trimis prin executor judecătoresc o notificare formulată în temeiul Legii nr.
10/2001
societății SC T. SA,
aceasta nu i-a dat până în prezent nici un răspuns, solicitând în consecință
obligarea sa la emiterea unei decizii în soluționarea notificării nr.
3426/2001.
Rezultă că,
față de obiectul pretențiilor reclamantei, instanța de apel a apreciat corect
că în cauză nu se impune cercetarea temeiniciei dreptului la
restituire valorificat de reclamantă prin
notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ci exclusiv cercetarea
împrejurării dacă reclamanta este îndreptățită la a
primi un răspuns din partea pârâtei, sub forma
unei decizii motivate, fără a putea
face obiectul cenzurării
judecătorești soluția ce ar trebui pronunțată de către societatea pârâtă.
Cât
timp instanța nu a fost învestită cu o acțiune în realizarea dreptului la
restituire al reclamantei, tipul măsurilor
reparatorii ce i s-ar cuveni acesteia și
entitatea
ce ar putea să i le acorde, împrejurări la care face trimitere recurenta prin
invocarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr.
10/2001, sunt lipsite de relevanță în
aprecierea admisibilității
acțiunii deduse judecății.
Prin
urmare, nici în raport de cel de-al doilea argument adus de recurentă nu
se justifică inadmisibilitatea acțiunii.
2.
Instanța
de apel a apreciat corect și asupra excepției lipsei de calitate procesuală
pasivă a pârâtei, menținând în mod legal soluția primei instanțe de
respingere
a acestei excepții ca neîntemeiată.
Problema competenței A.V.A.S. de a acorda reclamantei măsuri
reparatorii în
echivalent pentru imobilul solicitat prin notificare, pe care o invocă
recurenta în
susținerea
lipsei sale de calitate procesuală pasivă în cauză, ține de fondul dreptului
la restituire, or acesta excede raportului
juridic dedus judecății, circumscris
obligației
instituite de art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sarcina unității deținătoare
de
a răspunde, prin decizie motivată, la notificarea ce i-a fost adresată și care
obligație este independentă de natura soluției pe
fondul notificării.
Raportul
juridic dedus judecății, întemeiat pe dispozițiile art. 25 din Legea
nr. 10/2001, s-a legat
în mod valabil între titulara notificării și entitatea notificată,
așa încât aceasta din urmă, respectiv
pârâta-recurentă, are calitate procesuală pasivă în cauză.
3.
Nici
excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei nu putea fi
admisă în cauză, întrucât toate argumentele aduse
de recurentă în susținerea ei, cu
referire
la dreptul de proprietate al pretinsului autor al reclamantei, la calitatea de
moștenitoare a reclamantei de pe urma acestuia și la identitatea de imobil -
țin de f
ondul dreptului la
restituire, or, așa cum s-a arătat deja, în prezentul litigiu instanța
nu
a fost învestită cu o acțiune care să pună în discuție fondul dreptului la
restituire, ci cu o acțiune în valorificarea dreptului
la primirea unui răspuns la
notificarea formulată în temeiul Legii nr.
10/2001.
într-o
astfel de acțiune, titularul dreptului dedus judecății se identifică în
persoana celui care a formulat notificarea de
restituire, ceea ce rezultă din
prevederile
art. 25 din Legea nr. 10/2001, care obligă unitatea deținătoare ca, în termen
de 60 de zile de la înregistrarea notificării, să se pronunțe asupra acesteia
prin
decizie/dispoziție motivată.
Cum reclamanta este
titulara notificării care a generat litigiul, ea se
legitimează procesual activ în acțiunea de obligare a entității
notificate să emită decizie de răspuns la notificare, independent de faptul
dacă este sau nu persoană îndreptățită la restituire, respectiv de acela dacă
imobilul-obiect al notificării se
identifică
sau nu cu imobilul proprietatea autorului său, aceste din urmă aspecte
depășind
cadrul raportului juridic dedus judecății.
4.
Recurenta a susținut că, și pe fond, acțiunea reclamantei se impunea a fi
respinsă, deoarece singura instituție competentă să emită dispoziție motivată
cu
privire la imobilul litigios
este instituția publică care a efectuat privatizarea, respectiv A.V.A.S.
Critica nu poate fi primită.
Ceea ce
invocă recurenta este un aspect de fond legat de soluționarea
notificării reclamantei, care nu privește
raportul juridic dedus judecății în prezenta
cauză.
Fiind
unitatea deținătoare notificată de reclamantă, recurenta este obligată, în
virtutea dispozițiilor
art. 25 din Legea nr. 10/2001, să dea un răspuns la notificare, având posibilitatea
ca în cadrul acestui răspuns, care trebuie să îmbrace forma unei
decizii motivate, să valorifice orice
problemă ce ține de fondul dreptului la
restituire,
inclusiv problema autorității competente să acorde măsuri reparatorii, asemenea
probleme neputând fi cenzurate în actualul cadru procesual stabilit prin
cererea
de chemare în judecată a reclamantei.
Față
de considerentele expuse, urmează a se reține că hotărârea instanței de
apel a fost dată cu
aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, art. 25
din Legea nr. 10/2001, astfel că niciuna din
criticile recurentei nu este fondată,
ceea
ce are drept consecință inaplicabilitatea motivului de modificare prevăzut de
art.
304 pct. 9 C. proc. civ.
Așa fiind,
recursul pârâtei apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312
alin. (1) C. proc. civ.
In
temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se
dispune și obligarea
recurentei, ca parte care a căzut în pretenții prin respingerea
cererii sale de recurs,
la plata cheltuielilor de judecată către intimată; cheltuielile de
judecată se ridică la suma de 500 lei și
reprezintă onorariu de avocat dovedit cu chitanța nr. 41 din 3 februarie 2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge
recursul declarat de pârâta SC T. SA prin lichidator judiciar
I.S. SPRL împotriva
deciziei nr. 440 A din 5 iunie 2008,
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a
III a civilă și pentru cauze cu
minori
și de familie, ca nefondat.
Obligă
pe recurentă la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către
intimata F.P.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică astăzi, 6 februarie 2009.