ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1174/2009

Deliberând asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 183 din 28 ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a III a civilă, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile privind inadmisibilitatea acțiunii, lipsa de calitate procesuală activă și lipsa de calitate procesuală pasivă și a admis acțiunea formulată de reclamanta F.P. împotriva pârâtei SC T. SA, sens în care a obligat-o pe pârâtă să emită o decizie motivată ca răspuns la notificarea reclamantei. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele: Acțiunea dedusă judecății este admisibilă, deoarece reclamanta a dovedit faptul notificării pârâtei și cel al comunicării notificării către pârâtă, respectând astfel procedura Legii nr. 10/2001.

În plus, conform art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități a respectării termenului prevăzut de art. 22 alin. (1), chiar și în situația în care s-ar fi adresat unei alte societăți decât cea care deține imobilul. Probând că a inițiat față de societatea pârâtă procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, reclamanta și-a demonstrat și calitatea procesuală activă, întrucât ea este îndreptățită la a primi un răspuns la notificare, independent de soluția pe fond și de eventualitatea dovedirii sau nu de către reclamantă a calității de moștenitor referitor la imobilul notificat, față de autorii săi.

Raportat la obiectul acțiunii, și pârâta justifică în cauză calitatea procesuală pasivă, ca entitate juridică notificată, obligată să emită o decizie motivată ca urmare a învestirii sale, independent de' natura soluției, ce poate viza inclusiv problema competenței sale de soluționare a fondului notificării. Pe fond, acțiunea este întemeiată în raport de dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, întrucât pârâta nu a răspuns în termenul legal notificării ce i-a fost adresată. Împotriva sentinței susmenționate a declarat apel pârâta. Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 440 A din 5 iunie 2008, a respins apelul ca nefondat, apreciind că niciuna din excepțiile invocate de apelantă nu sunt întemeiate în raport cu obiectul litigiului și cu raportul de drept material dedus spre soluționare prin acțiunea reclamantei.

Sub acest aspect, curtea a reținut că reclamanta s-a adresat instanțelor judecătorești la data de 24 aprilie 2006 plângându-se de faptul că, deși a trimis prin executor judecătoresc o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 societății SC T. SA, aceasta nu i-a dat până în prezent nici un răspuns, solicitând în consecință obligarea sa la emiterea unei decizii în soluționarea notificării nr. 3426/2001. Prin urmare, natura pretențiilor formulate de reclamantă nu reclamă o cercetare a temeiniciei drepturilor solicitate a-i fi recunoscute acesteia în temeiul Legii nr. 10/2001 în legătură cu imobilul situat în București, ci are un obiect limitat care se rezumă în a verifica dacă în mod temeinic reclamanta este îndreptățită la primirea unui răspuns din partea pârâtei, sub forma unei decizii motivate, fără a face obiectul cenzurării judecătorești nici tipul de răspuns ori soluția ce ar trebui pronunțată de către societatea pârâtă.

Or, reclamanta a dovedit prin înscrisurile aflate la filele 3, 4 ale dosarului nr. 2681/302/2006 al Judecătoriei sectorului 5 București că a comunicat societății pârâte notificarea sa formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrată sub nr. 3426/2001 la Biroul Executorilor Judecătorești D., I. și C. Notificarea a fost primită la societatea destinatară de persoana S.L., care deținea calitatea de portar al SC T. SA și care a aplicat pe dovada comunicării notificării o ștampilă a societății, a dat datele de identificare din cartea de identitate și a semnat de primire. Neregularitățile semnalate de apelantă în legătură cu dovada de comunicare a notificării nu o privesc pe reclamantă și nu pot să-i vătăme acesteia drepturile.

împrejurarea că notificarea, deși ajunsă la societate, nu a fost înregistrată la aceasta, că nu i s-a dat număr de înregistrare și nu i-a fost aplicată chiar ștampila de intrare, ci ștampila societății utilizată pentru evidența bunurilor care ies din întreprindere, nu poate fi valorificată în favoarea apelantei, întrucât este vorba despre activități care intrau în sfera atribuțiilor sale, prin propriii angajați, neglijența ori omisiunea voită de a efectua toate aceste formalități ținând de culpa sa. Or, a primi astfel de apărări ar însemna să se îngăduie apelantei să-și invoce propria culpă, ceea ce nu poate fi admis. Nici argumentul legat de faptul că persoana care a semnat de primire nu avea dreptul de a primi documente în numele societății ori că nu a avut niciodată calitatea de salariat al acesteia nu ar putea fi primit din aceleași considerente.

De altfel, cu ocazia cuvântului pe fond, apelanta a susținut că ar fi luat cunoștință de notificarea reclamantei abia la momentul când lichidatorul său judiciar a început efectuarea de verificări în arhiva societății, când a fost începută procedura de faliment, ocazie cu care s-a constatat că notificarea nu poartă ștampila și numărul de înregistrare din partea societății. În atare condiții, este greu de crezut că persoana care semnează de primire, în calitate de portar al SC T. SA, semnează și își comunică datele de legitimare pe dovada de comunicare a notificării și aplică chiar o ștampilă utilizată în activitatea societății destinatare pe un document ce a ajuns în arhiva acesteia, este o persoană cu totul străină de societatea apelantă, deși a îndeplinit toate aceste activități chiar la poarta societății și a avut acces la ștampilele acesteia.

De altfel, inexistența unor raporturi contractuale de muncă cu apelanta ale acestei persoane este irelevantă, devreme ce există și posibilitatea desfășurării doar în fapt a unor astfel de raporturi juridice. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârâtă, care a invocat, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Fără a dezvolta separat cele două motive de recurs invocate, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că niciuna din excepțiile ridicate nu sunt întemeiate în raport cu obiectul litigiului și cu raportul de drept material dedus spre soluționare. Astfel, 1. Excepția inadmisibilității acțiunii trebuia admisă, deoarece SC T. SA nu a fost notificată, or în lipsa notificării formulate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 reclamanta nu poate solicita emiterea vreunei decizii.

Notificarea invocată de reclamantă nu a fost cunoscută de societate decât la data comunicării cererii de chemare în judecată, ea nefiind înregistrată la societate și neavând număr de înregistrare sau ștampilă care să-i ateste primirea. Pe dovada comunicării notificării figurează numele unui portar și urma unei ștampile care nu are alt rol decât acela de a se aplica pe bunurile care ies din întreprindere și nicidecum pentru a face dovada primirii vreunui act adresat societății. în plus, calitatea celui care semnează conferă dreptul de a primi în numele societății documente care o implică juridic pe aceasta, or din verificările efectuate de către lichidatorul judiciar nu rezultă că persoana care a semnat pe comunicarea notificării ar fi avut vreodată calitatea de salariat al acesteia.

Pe de altă parte, inadmisibilitatea acțiunii trebuia reținută și dintr-un alt considerent, acela că reclamanta avea, prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, numai dreptul la restituirea prin echivalent. SC T. SA este societate comercială privatizată, astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil și înstrăinate în mod legal, evidențiate în patrimoniul societății comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită nu are dreptul decât la măsuri reparatorii stabilite prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate. 2. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei trebuia admisă.

Având numai posibilitatea restituirii prin echivalent, potrivit art. 27 alin. (2), notificarea prin care se solicita restituirea cădea în competența instituției publice care a efectuat privatizarea. Față de această situație, se impunea chemarea în judecată a A.V.A.S.-ului, singura instituție competentă să soluționeze cererea reclamantei. 3. Excepția lipsei calității procesuale active trebuia admisă, întrucât reclamanta nu a făcut dovada calității de moștenitoare de pe urma defunctului B.G. și nici a calității de proprietar a acestuia din urmă pentru imobilul litigios. În notificare, reclamanta afirmă că este moștenitoarea defunctului B.G. în baza certificatelor de moștenitor nr. 1114 din 11 decembrie 1974 și nr. 75 din 2 iulie 1996. Certificatul de moștenitor nr. 1114 din 11 decembrie 1974 confirmă calitatea de moștenitoare a reclamantei de pe urma defunctei B.E.

pentru drepturi de concesiune asupra unui loc de veci și nicidecum pentru imobilul solicitat prin notificare. Mai mult, prin același certificat de moștenitor, B.G. figurează ca renunțător la succesiune. Pe de altă parte, reclamanta nu poate pretinde că a dobândit prin moștenire testamentară de la defunctul B.G. imobilul solicitat, în condițiile în care, în temeiul art. 30 din Legea nr. 74/1973, dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităților urbane și rurale se putea face numai prin moștenire legală. Mai mult, nu există identitate între imobilul situat în București, pentru care s-a făcut notificarea, și imobilul situat în București, str. I. nr. 11, sector 3, care figurează în actele comunicate de reclamantă.

În ce privește certificatul de moștenitor nr. 75 din 2 iulie 1996, deși reclamanta a susținut că l-ar fi anexat notificării, în realitate acest document nu a fost comunicat societății T. SA. 4. Pe fondul cauzei, acțiunea reclamantei trebuia respinsă, deoarece singura instituție competentă să emită dispoziție motivată cu privire la imobilul litigios este instituția publică care a efectuat privatizarea, respectiv A.V.A.S. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, scop în care a reiterat apărările făcute în etapele procesuale anterioare. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care se încadrează exclusiv în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. , pct. 7 al art. 304 fiind indicat numai formal de către recurentă, Înalta Curte retine următoarele: 1.a. În justificarea inadmisibilității acțiunii, recurenta a invocat, ca prim argument, împrejurarea că nu a fost notificată de către reclamantă. Contrar susținerilor sale, recurenta a fost notificată de reclamantă în condițiile Legii nr. 10/2001, așa încât din acest punct de vedere acțiunea dedusă judecății, având ca obiect obligarea entității notificate la emiterea unei decizii motivate ca răspuns la notificare, este admisibilă în raport de dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, după cum corect a apreciat și instanța de apel. Astfel, notificarea adresată de reclamantă recurentei SC T. SA, înregistrată la executorul judecătoresc sub nr. 3426/2001, și care se regăsește la fila 3 din dosarul de fond nr. 2681/302/2006 al Judecătoriei sectorului 5 București, a fost primită de destinatară, conform dovezii de comunicare de la fila 4 din același dosar.

Dovada de comunicare a notificării poartă mențiunea că a fost primită de persoana S.L., în calitate de portar, care a semnat de primire, și-a indicat datele de identificare din cartea de identitate și a aplicat pe respectiva dovadă o ștampilă a societății destinatare. Susținerile recurentei în sensul că persoana care a semnat de primire nu era salariatul său și că ștampila aplicată, deși a societății, are exclusiv rolul de evidențiere a bunurilor ce ies din societate, sunt lipsite de eficiență juridică pe aspectul contestat în recurs, acela al primirii notificării.

Primind un act de procedură sub semnătură certificată cu datele de identificare din cartea de identitate și folosind în acest scop o ștampilă a societății destinatare, persoana care a efectuat aceste operațiuni a desfășurat, fie și numai în fapt, raporturi de muncă cu societatea destinatară, astfel că inexistența raporturilor contractuale de muncă pe care le invocă recurenta este irelevantă, atâta timp cât există și posibilitatea desfășurării doar în fapt a unor asemenea raporturi juridice. Lipsit de relevanță este și faptul că ștampila aplicată pe dovada de comunicare a notificării nu era cea uzitată pentru primirea actelor de procedură, esențial fiind că ștampila era a societății destinatare, ceea ce constituie garanția primirii actului de către aceasta, act care a intrat în arhiva ei, după cum a recunoscut cu ocazia dezbaterilor asupra apelului.

Cât privește împrejurarea că notificarea nu a primit număr de înregistrare, aceasta constituie o neregularitate imputabilă recurentei și, ca atare, recurenta nu se poate prevala de ea pentru a susține neprimirea notificării, căci nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria culpă pentru a obține protecția unui drept. Prin urmare, nu se poate reține că recurenta nu a fost notificată de către reclamantă și că astfel acțiunea dedusă judecății ar fi inadmisibilă. l.b. Cel de-al doilea argument invocat de recurentă în justificarea inadmisibilității acțiunii este acela că, raportat la prevederile legale ce ar fi aplicabile speței, art. 29 Legea nr. 10/2001 (art. 27 înainte de republicare), persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta s-a plâns că, deși a trimis prin executor judecătoresc o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 societății SC T. SA, aceasta nu i-a dat până în prezent nici un răspuns, solicitând în consecință obligarea sa la emiterea unei decizii în soluționarea notificării nr. 3426/2001. Rezultă că, față de obiectul pretențiilor reclamantei, instanța de apel a apreciat corect că în cauză nu se impune cercetarea temeiniciei dreptului la restituire valorificat de reclamantă prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, ci exclusiv cercetarea împrejurării dacă reclamanta este îndreptățită la a primi un răspuns din partea pârâtei, sub forma unei decizii motivate, fără a putea face obiectul cenzurării judecătorești soluția ce ar trebui pronunțată de către societatea pârâtă.

Cât timp instanța nu a fost învestită cu o acțiune în realizarea dreptului la restituire al reclamantei, tipul măsurilor reparatorii ce i s-ar cuveni acesteia și entitatea ce ar putea să i le acorde, împrejurări la care face trimitere recurenta prin invocarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, sunt lipsite de relevanță în aprecierea admisibilității acțiunii deduse judecății. Prin urmare, nici în raport de cel de-al doilea argument adus de recurentă nu se justifică inadmisibilitatea acțiunii. 2. Instanța de apel a apreciat corect și asupra excepției lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtei, menținând în mod legal soluția primei instanțe de respingere a acestei excepții ca neîntemeiată.

Problema competenței A.V.A.S. de a acorda reclamantei măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul solicitat prin notificare, pe care o invocă recurenta în susținerea lipsei sale de calitate procesuală pasivă în cauză, ține de fondul dreptului la restituire, or acesta excede raportului juridic dedus judecății, circumscris obligației instituite de art. 25 din Legea nr. 10/2001 în sarcina unității deținătoare de a răspunde, prin decizie motivată, la notificarea ce i-a fost adresată și care obligație este independentă de natura soluției pe fondul notificării. Raportul juridic dedus judecății, întemeiat pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, s-a legat în mod valabil între titulara notificării și entitatea notificată, așa încât aceasta din urmă, respectiv pârâta-recurentă, are calitate procesuală pasivă în cauză.

3. Nici excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei nu putea fi admisă în cauză, întrucât toate argumentele aduse de recurentă în susținerea ei, cu referire la dreptul de proprietate al pretinsului autor al reclamantei, la calitatea de moștenitoare a reclamantei de pe urma acestuia și la identitatea de imobil - țin de f ondul dreptului la restituire, or, așa cum s-a arătat deja, în prezentul litigiu instanța nu a fost învestită cu o acțiune care să pună în discuție fondul dreptului la restituire, ci cu o acțiune în valorificarea dreptului la primirea unui răspuns la notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

într-o astfel de acțiune, titularul dreptului dedus judecății se identifică în persoana celui care a formulat notificarea de restituire, ceea ce rezultă din prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, care obligă unitatea deținătoare ca, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, să se pronunțe asupra acesteia prin decizie/dispoziție motivată. Cum reclamanta este titulara notificării care a generat litigiul, ea se legitimează procesual activ în acțiunea de obligare a entității notificate să emită decizie de răspuns la notificare, independent de faptul dacă este sau nu persoană îndreptățită la restituire, respectiv de acela dacă imobilul-obiect al notificării se identifică sau nu cu imobilul proprietatea autorului său, aceste din urmă aspecte depășind cadrul raportului juridic dedus judecății.

4. Recurenta a susținut că, și pe fond, acțiunea reclamantei se impunea a fi respinsă, deoarece singura instituție competentă să emită dispoziție motivată cu privire la imobilul litigios este instituția publică care a efectuat privatizarea, respectiv A.V.A.S. Critica nu poate fi primită. Ceea ce invocă recurenta este un aspect de fond legat de soluționarea notificării reclamantei, care nu privește raportul juridic dedus judecății în prezenta cauză.

Fiind unitatea deținătoare notificată de reclamantă, recurenta este obligată, în virtutea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, să dea un răspuns la notificare, având posibilitatea ca în cadrul acestui răspuns, care trebuie să îmbrace forma unei decizii motivate, să valorifice orice problemă ce ține de fondul dreptului la restituire, inclusiv problema autorității competente să acorde măsuri reparatorii, asemenea probleme neputând fi cenzurate în actualul cadru procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată a reclamantei. Față de considerentele expuse, urmează a se reține că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, art. 25 din Legea nr. 10/2001, astfel că niciuna din criticile recurentei nu este fondată, ceea ce are drept consecință inaplicabilitatea motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Așa fiind, recursul pârâtei apare ca nefondat și va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. In temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., urmează a se dispune și obligarea recurentei, ca parte care a căzut în pretenții prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată către intimată; cheltuielile de judecată se ridică la suma de 500 lei și reprezintă onorariu de avocat dovedit cu chitanța nr. 41 din 3 februarie 2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta SC T. SA prin lichidator judiciar I.S. SPRL împotriva deciziei nr. 440 A din 5 iunie 2008, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Obligă pe recurentă la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimata F.P. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2009.