ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2240/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2240/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 15 septembrie 2005, reclamanții B.M., B.N.,

B.(S.)I., B.I.C., B.P.I., B.E., B.M., B.I. și B.V. au chemat în judecată pe

pârâta SC C. SA solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să

anuleze decizia nr. 1 din 19 iulie 2005 emisă de pârâtă și să o oblige pe

aceasta să le restituie în natură imobilul preluat în mod abuziv de stat,

situat în București.

La data de 4 septembrie 2006 a formulat cerere de intervenție în interes

propriu, cu același obiect ca și cererea principală, numitul C.M., cerere care

nu a fost admisă în principiu.

Prin încheierea din 5 septembrie 2006, tribunalul, clarificând în

prealabil numele corect și identitatea părților, a luat act de renunțarea

reclamanților B.M., Ș.I., B.I.C., B.P.I., B.E., P.M., O.I. și B.V. la judecata

acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1661 din 12

decembrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca

neîntemeiată contestația formulată de reclamantul B.N., singurul care a

continuat judecata, cu următoarea motivare:

Prin notificarea înregistrată sub

nr. 2987 din 13 august 2001, B.E., B.M., B.(S.)I., B.I.C., B.P.I., B.E., B.M., B.I.,

B.V. și S.E. au solicitat în temeiul Legii nr.10/2001 restituirea în natură a

imobilului compus din teren în suprafață de 2350 mp și construcție, situat în

str. Mareșal Averescu nr.52, sector 1, București, preluat abuziv de la autoarea

lor, numita M.(V.)E.

Prin decizia contestată, pârâta a

respins cererea de restituire în natură a imobilului cu motivarea că la

petenții nu au făcut dovada că autoarea lor făcea parte din categoria

persoanelor exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, așa încât

imobilul a fost preluat de stat de la aceasta cu titlu valabil; cum la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 pârâta era societate comercială

privatizată integral cu respectarea dispozițiilor legale, sunt aplicabile

dispozițiile art. 50 alin. (1) și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

petenții urmând a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent, ce vor fi

propuse de instituția publică implicată în privatizare, respectiv A.V.A.S.

Deși notificarea a fost înregistrată

de B.E.J. T.G. și pentru contestatorul B.N., nu este semnată de acesta și nu

s-a făcut dovada existenței unui mandat acordat de contestator celorlalți

notificatori.

Pe de altă parte, B.N. nu a făcut

dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 și art. 4 din Legea

nr. 10/2001.

Astfel, potrivit certificatului de

moștenitor nr. 515/1970 eliberat de Notariatul de Stat Local al sectorului 1,

unicul moștenitor al defunctei M.E., decedată la 19 ianuarie 1957 a fost B.A.,

în calitate de nepot de soră, moștenit la rândul său de M.M., în calitate de

fiică.

B.N. a atacat în justiție acest

certificat de moștenitor, solicitând instanței să constate că de pe urma

defunctei a rămas ca moștenitoare și E.B., în calitate de soră, însă acțiunea a

fost respinsă în mod irevocabil.

În atare situație, tribunalul nu a

luat în considerare certificatul de moștenitor nr. 41 din 12 mai 2003 eliberat

de B.N.P. M.S. conform căruia, moștenitorii defunctei M.E., căsătorită V., au

fost B.M. și B.E.

În drept, tribunalul a reținut că

reclamantul B.N. nu beneficiată nici de dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3)

din Legea nr. 10/2001 republicată, deoarece el nu poate veni direct la

moștenirea defunctei M.E., fiind colateral de gr. IV față de defunctă, ci numai

prin retransmitere, în mod succesiv, de la autorii săi B.T., S.E. și E.B.

Este adevărat că prin dispozițiile

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,sunt repuși de drept în termenul de

acceptare a moștenirii succesibilii care nu au acceptat succesiunea, dar aceste

norme legale trebuie interpretate în relație cu principiile devoluțiunii legale

a moștenirii, în sensul că sunt repuși în termenul de acceptare a succesiunii

acei succesibili care nu sunt înlăturați de la moștenire de succesibilii în

grad mai apropriat de de cujus.

Prin urmare, este necesar ca B.N. să aibă vocație concretă și utilă la

succesiunea defunctei M.E., nu doar vocație generală pentru că, în speță,

contestatorul este îndepărtat de la moștenire de B.M., în privința căreia s-a

stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă că a acceptat succesiunea

defunctei.

Totodată, autoarea sa, de grad egal

cu moștenitorul acceptant al succesiunii M.E., E.B. a decedat la 17 iunie 1969,

astfel că nici în privința acesteia nu pot fi aplicat dispozițiile art. 4 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Pe fond, sub aspectul aplicării

dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a reținut că, în

virtutea aplicării imediate a legii civile noi, în speță sunt aplicabile

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005 și republicată la 2 septembrie 2005.

Potrivit acestui text de lege,

pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale

privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2),

persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate abuziv.

Noua reglementare nu mai reia

distincția conținută de art. 27 din Legea nr. 10/2001 dintre imobilele preluate

de stat cu titlu valabil și cele preluate fără titlu valabil, dispozițiile art.

29 din Legea nr. 10/2001 aplicându-se tuturor imobilelor preluate abuziv.

Astfel, deși este fondată critica

potrivit căreia imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil

în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 deoarece Decretul nr. 92/1950

contravenea dispozițiilor Constituției din 1948, art. 481 C. civ. și art. 17

din Declarația Universală a Drepturilor Omului, această critică este irelevantă

în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Pârâta SC C. SA era integral

privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și avea evidențiat

în patrimoniul său imobilul în litigiu.

În acest context este lipsit de

importanță că prin privatizarea unității deținătoare s-au vândut acțiuni și nu

active.

Prin decizia civilă nr. 298 din 27

noiembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a IX a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamantul B.N. împotriva sentinței.

Pentru a decide astfel, curtea de

apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul B.N. nu are calitatea de

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001,

deoarece în urma decesului fostei proprietare E.M., au avut vocație succesorală

colateralii privilegiați E.B., B.M. și I.L.O..

Potrivit certificatului de

moștenitor nr. 515/1970 de pe urma defunctei s-a stabilit ca fiind unic

moștenitor B.A., nepot de soră, luându-se act de renunțarea la moștenire a

fratelui defunctei, O.L..

Cât privește certificatul de

moștenitor nr. 41/2003 de care înțelege să se prevaleze reclamantul B.N. și în

care se menționează că E.B., autoarea sa, are alături de B.M. calitatea de

moștenitoare a defunctei M.E., acesta a fost emis pentru a fi folosit, astfel

cum se specifică în mod expres la finele actului, numai pentru stabilirea

calității succesorale în procedura declanșată în condițiile Legii nr. 10/2001,

în baza notificării formulate.

Or, câtă vreme reclamantul nu a

înțeles să formuleze notificarea în vederea restituirii în natură a imobilului

și nici nu a dat mandat expres celorlalți comoștenitori pentru a formula acest

act în numele său, rezultă că acest al doilea certificat de moștenitor est

lipsit de efecte juridice în ceea ce-l privește pe reclamant.

În atare situație, reclamantul nu

beneficiază nici de repunerea în termenul de acceptare a succesiunii reglementată

de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Față de cele reținute, Curtea a

considerat că nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de

reclamant la adresa sentinței.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și 8 C. proc. civ.

recurs invocate, recurentul susține că are calitatea de persoană îndreptățită

la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, atât în nume propriu cât și

în calitate de reprezentant, respectând în acest sens toate rigorile Legii nr. 10/2001

în ceea ce privește formularea notificării și susținerea acesteia în fața

instanțelor de judecată.

Calitatea reclamantului de

notificator pentru imobilul în litigiu nu a fost contestată de ceilalți

semnatari ai notificării și nici măcar de pârâtă, care a înțeles să soluționeze

pe fond notificarea și să o respingă pe temeiul dispozițiilor art. 27 din Legea

nr. 10/2001.

Pe de altă parte, chiar dacă

notificarea nu poartă și semnătura sa, cu caracter de excepție s-a recunoscut

și s-a dat eficiență în întreaga doctrină juridică mandatului tacit care poate

lua naștere între părțile îndrituite la restituire conform art. 4 din Legea nr.

10/2001.

omis faptul că notificarea a fost formulată și de mama recurentului, B.E., care

a semnat cererea de restituire.

Aceasta a decedat în anul 2004, iar

reclamantul în calitate de moștenitor, avea dreptul să continue procedura

inițiată de autoarea sa și formuleze cererea de chemare în judecată împotriva

pârâtei pentru refuzul acesteia de restituire în natură a imobilului.

are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, cele două

instanțe anterioare i-au înrăutățit situația în propria cale de atac, având în

vedere că acțiunea de față are caracterul unei contestații față de decizia

atacată, așa cum rezultă din dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Chiar dacă procedura prealabilă

sesizării instanței are un caracter administrativ, verificarea legalității

măsurii dispuse în această procedură este subordonată normelor de procedură

reglementate de dreptul comun.

a moștenit-o pe mama sa B.E., care la rândul său l-a moștenit pe tatăl

reclamantului, iar acesta a fost moștenitorul mamei sale, soră cu V.E.,

recăsătorită M. s-a făcut dovada calității reclamantului de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în mod

abuziv.

Recurentul mai susține că

certificatul de moștenitor nr. 515/1970 a fost obținut în mod fraudulos și că

în mod greșit instanțele au înlăturat de la probațiune certificatele de

moștenitor nr. 41/2003 emis de B.N.P. M.S. și, respectiv nr. 123 și 124 din 10

august 2004 emise de B.N.P. E. București, declarând-o astfel pe numita M.M.

unica moștenitoare a autoarei lor comune, V.E.(născută O.) și recăsătorită M.

În realitate, fosta proprietară M.E.

a avut două surori, pe B.M. și pe E.B.

Cum atât B.M., cât și E.B. trăiau la

data decesului surorii lor, nu se putea ca moștenirea să fie culeasă direct de B.A.,

fiul M.B., nepot de soră al defunctei.

În ceea ce o privește pe autoarea

recurentului, E.B., aceasta nu a formulat niciodată declarație de renunțare la

moștenirea surorii sale, M.E., așa încât dispozițiile art. 4 alin. (3) și (4)

din Legea nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile; problematica vocației ei la

succesiunea defunctei și a retransmiterii succesorale ulterioare s-a discutat

pentru prima dată în procedura finalizată prin emiterea certificatului de

moștenitor nr. 41/2003.

Câtă vreme acest certificat nu a

fost anulat, acest certificat continuă să producă efecte juridice, așa încât nu

putea fi înlăturat de instanță.

greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 247/2005, câtă vreme procedura privitoare la

restituirea imobilului a fost demarată anterior modificării legii.

Legea aplicabilă este aceea sub care

s-a născut raportul juridic dintre persoană îndreptățită la restituire și

unitatea deținătoare notificată în acest sens fiind dispozițiile art. 15 alin.

(2) din Constituția României și art. 1 C. civ., conform cărora legea civilă nu

retroactivează.

Dat fiind că s-a stabilit preluarea

fără titlu a imobilului, instanțele erau obligate să aplice dispozițiile art. 21

alin. (1) și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și să dispună restituirea

în natură a acestuia.

Recurentul solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, admiterea acțiunii și

obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Intimata SC C. SA a depus la dosar

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este fondat și urmează a fi

admis pentru următoarele considerente:

Fără a intra în cercetarea fondului

pretențiilor reclamantului, privitoare la restituirea în natură a imobilului,

curtea de apel a menținut soluția de respingere a acțiunii, pe considerentul că

reclamantul B.N. nu are calitatea de notificator și nici de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.

Prima statuare a instanței este

nelegală, în condițiile în care prin decizia atacată SC C. SA a respins cererea

de restituire în natură formulată de toate persoanele menționate în notificare,

inclusiv de reclamantul B.N.

Astfel, fără a invoca lipsa

semnăturii numitului B.N. pe cererea transmisă prin executorul judecătoresc și fără

a cere, eventual, ca acesta să se prezinte și să declare dacă a formulat sau nu

notificare ori a mandatat pe ceilalți notificatori să înainteze cererea și în

numele său, pârâta a soluționat pe fond notificarea formulată de toate

persoanele care s-au pretins îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Calitatea procesuală activă a

reclamantului este dată, în atare situație, chiar de dispozițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001.

Totodată, reclamantul avea dreptul

să continue procedura declanșată și conteste în instanță decizia emisă de

pârâtă și în calitate de moștenitor al mamei sale, B.E., care a formulat

notificare, dar a decedat la data de 18 ianuarie 2004.

În ceea ce privește calitatea

reclamantului la persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, stabilind că

acesta nu are calitatea de moștenitor al defunctei M.E., de la care a fost

preluat abuziv imobilul în litigiu și nici nu beneficiază de repunerea în

termen prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ambele instanțe au

încălcat limitele în care au fost sesizate și dispozițiile art. 129 alin. ultim

C. proc. civ., agravând totodată situația reclamantului în propria cale de

atac, respectiv în contestația formulată în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001

împotriva deciziei emise de pârâtă.

Astfel, prin decizia nr. 1 din 19

iulie 2005 pârâta a respins cererea de restituire în natură a imobilului

formulată de persoanele menționate în notificare, în calitate de moștenitori ai

defunctei E.M.V., cu motivarea că acestea nu au dovedit că autoarea lor se

încadra în dispozițiile art. II din Decr. 92/1950 și că, în atare situație,

devin aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

conform cărora persoanele îndreptățite au dreptul numai la măsuri reparatorii

prin echivalent.

Cu alte cuvinte, temeiul respingerii

notificării nu a fost acela că persoanele care au formulat-o sau o parte din

acestea nu ar avea calitatea de moștenitori ai fostei proprietare deposedat

abuziv de imobil, ci acela că vocația notificatorilor vizează doar măsurile

reparatorii prin echivalent pe care urmează să le propună A.V.A.S., ca

instituție implicată în privatizare.

Pe cale de consecință, ceea ce s-a

contestat prin cererea de chemare în judecată a fost numai natura măsurilor

reparatorii care pot fi acordate potrivit legii pentru imobilul în litigiu, în

aceste limite fiind obligată instanța a se pronunța.

Prin soluția adoptată de tribunal și

menținută de curtea de apel s-a ajuns la situația în care vocația la măsuri

reparatorii pentru imobilul în litigiu să fie recunoscută, conform deciziei

emise de pârâtă, numai reclamanților care au renunțat la judecată, nu și

reclamantului B.N., singurul care a continuat judecata și căruia, prin acest

fapt, i s-a agravat situația.

Chiar dacă principiul non reformatio

in pejus a căpătat o reglementare expresă prin modificarea dispozițiilor art. 296

C. proc. civ. referitoare la procedura apelului, aplicabilitatea acestui

principiu a fost recunoscută pe cale jurisprudențială și anterior, cu privire

la orice cale de atac.

Acestea sunt considerentele pentru

care Înalta Curte constată că pricina a fost în mod greșit soluționată pe cale

de excepție în apel, fără a se analiza motivul de nelegalitate vizând fondul

pricinii, referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 unui raport juridic născut

anterior modificării legii.

În baza art. 304 pct. 5 și art. 314 C.

proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite

cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de

trimitere va avea în vedere și împrejurarea că în legătură cu abrogarea

sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 din Legea

nr. 10/2001 modificată Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 830

din 8 iulie 2008, în sensul încălcării dispozițiilor art. 15 alin. (2) și art. 16

alin. (1) din Constituție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul B.N. împotriva deciziei nr. 298 A din 27 noiembrie 2007 a Curții de

Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Casează decizia și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 27 februarie 2009.