ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2240/2009

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurentul susține că are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu, atât în nume propriu cât și în calitate de reprezentant, respectând în acest sens toate rigorile Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește formularea notificării și susținerea acesteia în fața instanțelor de judecată. Calitatea reclamantului de notificator pentru imobilul în litigiu nu a fost contestată de ceilalți semnatari ai notificării și nici măcar de pârâtă, care a înțeles să soluționeze pe fond notificarea și să o respingă pe temeiul dispozițiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, chiar dacă notificarea nu poartă și semnătura sa, cu caracter de excepție s-a recunoscut și s-a dat eficiență în întreaga doctrină juridică mandatului tacit care poate lua naștere între părțile îndrituite la restituire conform art. 4 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de control judiciar a omis faptul că notificarea a fost formulată și de mama recurentului, B.E., care a semnat cererea de restituire. Aceasta a decedat în anul 2004, iar reclamantul în calitate de moștenitor, avea dreptul să continue procedura inițiată de autoarea sa și formuleze cererea de chemare în judecată împotriva pârâtei pentru refuzul acesteia de restituire în natură a imobilului.

Stabilind că reclamantul B.N. nu are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, cele două instanțe anterioare i-au înrăutățit situația în propria cale de atac, având în vedere că acțiunea de față are caracterul unei contestații față de decizia atacată, așa cum rezultă din dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Chiar dacă procedura prealabilă sesizării instanței are un caracter administrativ, verificarea legalității măsurii dispuse în această procedură este subordonată normelor de procedură reglementate de dreptul comun.

Făcându-se dovada că reclamantul a moștenit-o pe mama sa B.E., care la rândul său l-a moștenit pe tatăl reclamantului, iar acesta a fost moștenitorul mamei sale, soră cu V.E., recăsătorită M. s-a făcut dovada calității reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul preluat de stat în mod abuziv. Recurentul mai susține că certificatul de moștenitor nr. 515/1970 a fost obținut în mod fraudulos și că în mod greșit instanțele au înlăturat de la probațiune certificatele de moștenitor nr. 41/2003 emis de B.N.P. M.S. și, respectiv nr. 123 și 124 din 10 august 2004 emise de B.N.P. E. București, declarând-o astfel pe numita M.M. unica moștenitoare a autoarei lor comune, V.E.(născută O.) și recăsătorită M. În realitate, fosta proprietară M.E. a avut două surori, pe B.M. și pe E.B. Cum atât B.M., cât și E.B. trăiau la data decesului surorii lor, nu se putea ca moștenirea să fie culeasă direct de B.A., fiul M.B., nepot de soră al defunctei. În ceea ce o privește pe autoarea recurentului, E.B., aceasta nu a formulat niciodată declarație de renunțare la moștenirea surorii sale, M.E., așa încât dispozițiile art. 4 alin. (3) și (4) din Legea nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile; problematica vocației ei la succesiunea defunctei și a retransmiterii succesorale ulterioare s-a discutat pentru prima dată în procedura finalizată prin emiterea certificatului de moștenitor nr. 41/2003. Câtă vreme acest certificat nu a fost anulat, acest certificat continuă să producă efecte juridice, așa încât nu putea fi înlăturat de instanță.

Pe fond, recurentul invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, câtă vreme procedura privitoare la restituirea imobilului a fost demarată anterior modificării legii. Legea aplicabilă este aceea sub care s-a născut raportul juridic dintre persoană îndreptățită la restituire și unitatea deținătoare notificată în acest sens fiind dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ., conform cărora legea civilă nu retroactivează. Dat fiind că s-a stabilit preluarea fără titlu a imobilului, instanțele erau obligate să aplice dispozițiile art. 21 alin. (1) și art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și să dispună restituirea în natură a acestuia. Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului în litigiu. Intimata SC C. SA a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recursul este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente: Fără a intra în cercetarea fondului pretențiilor reclamantului, privitoare la restituirea în natură a imobilului, curtea de apel a menținut soluția de respingere a acțiunii, pe considerentul că reclamantul B.N. nu are calitatea de notificator și nici de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu. Prima statuare a instanței este nelegală, în condițiile în care prin decizia atacată SC C. SA a respins cererea de restituire în natură formulată de toate persoanele menționate în notificare, inclusiv de reclamantul B.N. Astfel, fără a invoca lipsa semnăturii numitului B.N. pe cererea transmisă prin executorul judecătoresc și fără a cere, eventual, ca acesta să se prezinte și să declare dacă a formulat sau nu notificare ori a mandatat pe ceilalți notificatori să înainteze cererea și în numele său, pârâta a soluționat pe fond notificarea formulată de toate persoanele care s-au pretins îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001. Calitatea procesuală activă a reclamantului este dată, în atare situație, chiar de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Totodată, reclamantul avea dreptul să continue procedura declanșată și conteste în instanță decizia emisă de pârâtă și în calitate de moștenitor al mamei sale, B.E., care a formulat notificare, dar a decedat la data de 18 ianuarie 2004. În ceea ce privește calitatea reclamantului la persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, stabilind că acesta nu are calitatea de moștenitor al defunctei M.E., de la care a fost preluat abuziv imobilul în litigiu și nici nu beneficiază de repunerea în termen prevăzută de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 ambele instanțe au încălcat limitele în care au fost sesizate și dispozițiile art. 129 alin. ultim C. proc. civ., agravând totodată situația reclamantului în propria cale de atac, respectiv în contestația formulată în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei emise de pârâtă. Astfel, prin decizia nr. 1 din 19 iulie 2005 pârâta a respins cererea de restituire în natură a imobilului formulată de persoanele menționate în notificare, în calitate de moștenitori ai defunctei E.M.V., cu motivarea că acestea nu au dovedit că autoarea lor se încadra în dispozițiile art. II din Decr. 92/1950 și că, în atare situație, devin aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora persoanele îndreptățite au dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent. Cu alte cuvinte, temeiul respingerii notificării nu a fost acela că persoanele care au formulat-o sau o parte din acestea nu ar avea calitatea de moștenitori ai fostei proprietare deposedat abuziv de imobil, ci acela că vocația notificatorilor vizează doar măsurile reparatorii prin echivalent pe care urmează să le propună A.V.A.S., ca instituție implicată în privatizare. Pe cale de consecință, ceea ce s-a contestat prin cererea de chemare în judecată a fost numai natura măsurilor reparatorii care pot fi acordate potrivit legii pentru imobilul în litigiu, în aceste limite fiind obligată instanța a se pronunța. Prin soluția adoptată de tribunal și menținută de curtea de apel s-a ajuns la situația în care vocația la măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu să fie recunoscută, conform deciziei emise de pârâtă, numai reclamanților care au renunțat la judecată, nu și reclamantului B.N., singurul care a continuat judecata și căruia, prin acest fapt, i s-a agravat situația. Chiar dacă principiul non reformatio in pejus a căpătat o reglementare expresă prin modificarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. referitoare la procedura apelului, aplicabilitatea acestui principiu a fost recunoscută pe cale jurisprudențială și anterior, cu privire la orice cale de atac. Acestea sunt considerentele pentru care Înalta Curte constată că pricina a fost în mod greșit soluționată pe cale de excepție în apel, fără a se analiza motivul de nelegalitate vizând fondul pricinii, referitor la greșita aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 unui raport juridic născut anterior modificării legii. În baza art. 304 pct. 5 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere va avea în vedere și împrejurarea că în legătură cu abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 din Legea nr. 10/2001 modificată Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008, în sensul încălcării dispozițiilor art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție.