ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5929/2006

Deliberând, asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 379 din 26

mai 2004 Tribunalul Iași, secția civilă, a admis acțiunea formulată de

reclamantele S.B. și Z.G., a anulat dispoziția nr. 2370 din 10 octombrie 2003

emisă de primarul municipiului Iași, a dispus acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent pentru imobilul din Iași, format din construcție și teren aferent

în suprafață de 822 mp și a respins cererea reclamantelor de obligare a

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantele sunt moștenitoarele

defunctului B.H., care, la rândul său, este moștenitorul lui B.L. și au făcut

dovada dreptului de proprietate al autorului lor cu privire la imobilul în

litigiu.

Acest imobil a fost preluat de stat

în baza Decretul nr. 111/1959, fără însă să existe o hotărâre judecătorească de

preluare, necesară conform Instrucțiunilor nr. 1529 din 2 aprilie 1963 date în

aplicarea Decretului nr. 111/1959.

În atare situație, preluarea

imobilului de către stat apare ca fiind făcută fără un titlu valabil,

nemaifiind necesar să se probeze o legătură de cauzalitate între abandonul

proprietății și preluarea acesteia.

În ce privește măsurile reparatorii,

instanța a ținut seama de opțiunea reclamantelor și de faptul că imobilul a

fost vândut chiriașilor.

În drept, instanța a reținut

aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 2 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 1783 din 24

noiembrie 2004, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de pârât împotriva sentinței și l-a obligat pe apelant la plata

sumei de 7.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimate.

Pentru a pronunța această decizie

curtea de apel a reținut că:

Este nefondată critica potrivit

căreia reclamantele nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la

imobilul în litigiu. Actele care fac această dovadă sunt cele din care reiese

plata impozitului de către proprietar, foaia matricolă a imobilului, procesul-verbal

de preluare a acestuia și procesul-verbal de inventariere.

Imobilul a fost preluat de stat în

baza Decretul nr. 111/1951, dar în speță nu s-a făcut dovada că proprietarul

imobilului era absent sau că a părăsit imobilul, ci dimpotrivă, a achitat

impozitele până în momentul preluării și a locuit în aceeași localitate până la

decesul survenit în anul 1975.

La această situație de fapt curtea a

arătat că sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr.

10/2001.

Împotriva deciziei a declarat recurs

pârâtul, iar intimatele au depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

În motivarea cererii, recurentul a

formulat următoarele critici:

1.În mod greșit a reținut instanța

de apel că s-a făcut dovada dreptului de proprietate, câtă vreme toate actele

depuse la dosar de către reclamante sunt numai dovezi colaterale, care nu pot

suplini actele de proprietate, adică actele enumerate de pct. 22.1 lit. a) din

H.G. nr. 498/2003.

Prin urmare, hotărârea curții de

apel încalcă dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Această critică nu poate fi primită,

pentru următoarele considerente:

Interpretarea probelor administrate

este atributul instanțelor de fond, iar situația de fapt reținută pe baza acestei

interpretări nu intre sub cenzura instanței de recurs, care poate analiza numai

motive de casare sau de modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 C. proc.

civ.

Pe de altă parte, nu există nici un

text în legea specială care să prevadă că numai anumite înscrisuri fac dovada

dreptului de proprietate, iar normele metodologice de aplicare a legii,

adoptate prin hotărâre de guvern nu pot adăuga la lege și nici nu o pot modific

.

Mai mult, în art. 23 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a

prevăzut în mod expres că, în lipsa unor probe contrare, existența și după caz,

întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul

normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar

conform alin. (2) al aceluiași articol, persoana individualizată în acest act

sau față de care s-a pus în aplicare măsura preluării este presupusă că deține

imobilul sub nume de proprietar.

Or, în speță, în afară de foaia

matricolă a clădirii și dovezile privind plata impozitului, s-a depus și

Deciziunea nr. 319 din 18 septembrie 1952 a fostului Sfat Popular al orașului

Iași, prin care imobilul din str. S. proprietatea numitului L.B. a fost preluat

conform Decretului nr. 111/1951, de unde se prezumă calitatea acestuia de

proprietar al imobilului.

Prin urmare, critica recurentului nu

este întemeiată nici din perspectiva încadrării sale în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

2.Recurentul mai susține că, în

cazul imobilelor preluate în baza Decretului nr. 111/1951, nu se poate

considera aprioric că preluarea a fost abuzivă, ci trebuie să se depună la

dosar acte doveditoare, din care să reiasă dacă a existat sau nu o legătură de

cauzalitate între abandonul proprietății și preluarea acesteia.

Reținând că proprietarul a continuat

să locuiască în aceeași localitate până la deces, fapt fără relevanță în

soluționarea cauzei, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2 alin. (1)

lit. d) din Legea nr. 10/2001.

Si această critică, care se circumscrie

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată.

Art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea

nr. 10/2001, devenit art. 2 alin. (1) lit. e) după modificarea actului normativ

prin Legea nr. 247/2005, prevede că prin imobile preluate abuziv se înțelege:

imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive independente

de voința proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate, în baza

unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești, în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989.

Curtea de apel a reținut că

proprietarul B.L. a plătit impozitele până la data preluării, iar tribunalul a

reținut că nu există o hotărâre judecătorească prin care să se fi declarat

bunul abandonat.

În atare situație, preluarea a avut

un caracter abuziv, cum corect au reținut instanțele, fiind aplicabil textul de

lege anterior menționat.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menține decizia atacată și va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de

pârâtul Primarul municipiului Iași împotriva deciziei civile nr.1783 din 24

noiembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 16 iunie 2006.