ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2671/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

4457 din 19 aprilie 2004 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București,

reclamanții P.L. și P.M. au chemat în judecată pe pârâții Primarul General al

Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea

pârâtului Primarul General să emită o dispoziție de restituire în echivalent

sub formă bănească pentru apartamentul nr. 42 din București, și a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice să plătească suma ce constituie echivalentul în

bani a apartamentului respectiv și 1.000.000 lei daune cominatorii.

În motivarea cererii, reclamanții au

arătat că au dobândit apartamentul respectiv prin contractul de construire

încheiat cu OCLP la data de 12 ianuarie 1970 și a costat 127.304 lei, iar în

anul 1975 când au plecat din țară, au fost obligați să cedeze cu plată acest

imobil către stat, iar din suma primită cu titlu de despăgubire au achitat

diferența de preț rezultată din contractul de construire.

S-a mai arătat, în motivarea acțiunii

că, prin sentința civilă nr. 5091 din 5 aprilie 1999, Judecătoria sectorului 2

București a dispus restituirea în natură a imobilului respectiv, însă acesta a

fost vândut chiriașilor, astfel încât nu a putut intra în posesia lui, fapt ce

i-a determinat să formuleze o nouă cerere în baza Legii nr. 10/2001, însă

Municipiul București nu a răspuns notificării ce i-a fost adresată.

Prin sentința civilă nr. 2811 din 26

mai 2004, Judecătoria sectorului 5 București a admis excepția necompetenței

materiale, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București,

secția a IV-a civilă.

Astfel investit Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1124 din 22 decembrie

2004 a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanții P.L. și P.M.;

a obligat Municipiul București prin Primarul General să emită o dispoziție prin

care să se soluționeze notificarea adresată de reclamanți; a respins cererea de

chemare în judecată formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor, pentru

lipsa calității procesuale pasive, a respins capătul de cerere privind

obligarea pârâtului Municipiul București să emită o dispoziție de restituire în

echivalent sub formă bănească.

Pentru a pronunța această hotărâre, secția

a IV-a civilă, a reținut inadmisibilitatea cererii de obligare a pârâtului

Municipiul București de a emite o dispoziție de restituire în echivalent sub

formă bănească, pe considerentul că reclamanții nu au urmat în prealabil

procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, lege în conformitate

cu care acțiunea în justiție are caracter subsidiar și facultativ, întrucât nu

poate fi exercitată decât după epuizarea procedurii administrative obligatorii

și prealabile.

Împotriva sentinței civile nr. 1124

din 22 decembrie 2004 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă a formulat

apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticile formulate

vizând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii, apelantul invocând excepția de

necompetență materială a Tribunalului București, având în vedere că obiectul

acțiunii, reprezentându-l „obligația de a face”, acesta nu se încadrează în

situațiile prevăzute de art. 24 alin. (7) și (8), art. 31 alin. (2) și art. 25 alin.

(6) din Legea nr. 10/2001, iar cu privire la fondul cauzei, susținând în esență

că termenul de 60 de zile prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 are

caracterul unui termen de recomandare, depășirea lui neputând fi sancționată în

nici un fel, iar pe de altă parte, dovedirea dreptului de proprietate și a

calității de moștenitor a persoanei îndreptățite se poate face numai cu acte.

În acest sens, a susținut apelantul, notificatorii aveau obligația de a se

interesa dacă dosarele erau complete, în caz contrar fiind obligați să aducă

documentele lipsă.

Prin decizia civilă nr. 1312/A din 8

septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și familie, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul

Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 1124

din 22 decembrie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a stabilit că excepția de necompetență materială a

tribunalului nu poate fi reținută, întrucât din interpretarea sistematică a

dispozițiilor art. 23 și urm. din capitolul „Proceduri de restituire” al Legii

nr. 10/2001, rezultă că obiectul cererii se încadrează în ipoteza nerespectării

unei obligații prevăzute expres de o normă juridică specială, iar cu privire la

fondul pricinii a reținut că termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001 este un termen de recomandare, însă, cu toate acestea, o obligație

prevăzută expres de lege trebuie îndeplinită într-un termen rezonabil care să

răspundă scopului pentru care legea însăși a fost adoptată.

A reținut instanța de apel, în acest

sens, că notificarea formulată de persoana îndreptățită a fost expediată în

procedura legii speciale la 24 martie 2001 și nici până la data soluționării

procesului pendinte, 8 septembrie 2005, nu s-a emis dispoziția motivată a

unității deținătoare.

Împotriva deciziei civile nr. 1312/A

din 8 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a

formulat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar General, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. și reiterând criticile formulate

în apel.

Recursul este nefondat.

În ceea ce privește excepția de

necompetență materială a tribunalului, invocată de pârâtul Municipiul București

prin Primar General, este de reținut că, în mod legal s-a pronunțat instanța de

apel, în sensul că această excepție nu este întemeiată, având în vedere

obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea unității

deținătoare (în înțelesul Legii nr. 10/2001) de a se pronunța asupra cererii de

restituire în natură.

Referitor la critica vizând fondul pricinii,

se constată că și aceasta se vădește a fi nefondată.

Notificarea formulată de persoana

îndreptățită a fost expediată în baza Legii nr. 10/2001 la 24 martie 2001

instanța de apel reținând în mod corect că nici până la data soluționării

apelului, respectiv 8 septembrie 2005, nu s-a emis dispoziția motivată a

unității deținătoare, acest fapt îndreptățește instanța să califice perioada de

timp ca fiind nerezonabilă” pentru îndeplinirea unei obligații legale

imperative.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz,

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 24 alin. (1) din

aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă,

după caz, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă

persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare

valorii imobilului.

Din prevederile legale citate

rezultă, fără echivoc, că indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie

în natură imobilului ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se

refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării

adresată pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție

motivată.

Cazul dedus recursului de față pune

în discuție și situație în care lipsește răspunsul persoanei juridice

notificate, generată de o conduită imputabilă persoanei notificate, care, fie

din neglijență, fie din rea-voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de

persoanele îndreptățite. O atare conduită culpabilă nu poate, în nici un caz,

să afecteze interese persoanelor îndreptățite și nici să le lipsească în fapt

de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.

Dacă persoana notificată nu răspunde

în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptățite și nici

ulterior, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea

nr. 10/2001 privind atacarea decizie sau dispoziției care cuprinde oferta de

restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipsește, iar prevederile

respective au caracter special fiind de strictă interpretare și, deci,

nesusceptibile de aplicare prin analogie.

Deși legiuitorul nu a reglementat în

mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării

adresată pe cale de notificare, cei îndreptățiți se pot adresa instanței

judecătorești competente pentru ca persoana juridică deținătoare să fie

obligată să emită (să pronunțe) un răspuns prin decizie sau dispoziție

motivată, deoarece o atare obligație rezultă din lege și face parte dintr-o

procedură administrativ-jurisdicțională prealabilă instituită în mod imperativ.

Față de aceste considerente, se

constată neincidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu precizarea

că pct. 10 al aceluiași articol, invocat de recurent era abrogat la data

declarării recursului, astfel că, orice susținere care se poate interpreta ca

fiind făcută în baza acestui motiv nu mai poate fi analizată.

Astfel fiind, recursul se va

respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva

deciziei civile nr. 1312/A din 8 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 martie

2006.