ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2774/2006

Asupra cererii de recurs de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată că, prin decizia nr. 238 din 12 septembrie 2005 pronunțată de Curtea

de Apel Craiova, secția comercială, în dosarul nr. 1768/COM/2005, s-a respins

apelul declarat de apelanta reclamantă A.V.A.S. împotriva sentinței nr. 477 din

18 martie 2004 pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. 171/COM/2004, în

contradictoriu cu intimatul pârât T.C.D.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța, în apel după casare, a reținut că temeiul acțiunii l-a constituit art.

21 din O.G. nr. 21/2002 modificată prin OG nr. 40/2003 și art. 13 din contract,

determinat de rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare de acțiuni. Rezoluțiunea

contractului, fiind o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului

sinalagmatic, constă în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea

părților în situația avută anterior încheierii lui. Potrivit art. 1021 C. civ.,

pentru rezoluțiunea contractului este necesar să se obțină o hotărâre

judecătorească, însă părțile pot insera în contract clauze exprese privind

rezoluțiunea pentru neexecutare, clauză inserată și în cuprinsul contractului

care face obiectul litigiului dedus judecății prin actul adițional încheiat la

data de 7 iulie 2000, care prevede expres desființarea de drept, fără nici o

somație a contractului, dacă cumpărătorul nu plătește la scadență 2 rate

consecutive. În speță, părțile au convenit și asupra efectelor pe care le are

rezoluțiunea contractului și anume, reținerea de către vânzător, din sumele

plătite de cumpărător, a garanției depuse în contul prezentului contract și a sumelor

reprezentând dobânzile și penalitățile scadente la data desființării

contractului conform art. 4 din contract. Pârâtul a depus în contul

contractului o garanție de 11.700.000 lei la 14 iunie 1999 și a achitat o rată

stabilită prin actul adițional încheiat la 7 iulie 2000 iar la data de 29 iunie

2001 și rata 3 scadentă la 29 iunie 2002, conform notificării O.G. nr. 149/2003.

Părțile au convenit și asupra modalității de evaluare și de plată a daunelor

interese în caz de desființare a contractului pentru neexecutare, așa cum

rezultă din modul de redactare al pactului comisoriu. Cum clauza penală are

valoarea unui contract și este obligatorie între părți, instanța de judecată nu

poate interveni în sensul modificării modalității de plată a daunelor-interese ori

asupra cuantumului acestora. Cu privire la capătul de cerere privind

restituirea sumelor încasate în perioada 1999 – 2002 cu titlu de dividende,

instanța de fond a constatat corect că reclamanta nu a precizat cuantumul

acestora, perioada în care pârâtul a fost acționar la SC M.S. SA și când s-a

efectuat procedura de reînscriere a A.P.A.P.S. ca acționar în cadrul

societății. Dat fiind că acțiunea trebuia precizată în sensul celor de mai sus

și că acela care pretinde un drept trebuie să facă dovada afirmațiilor, Curtea

de apel a constat că instanței nu îi poate fi poate fi imputată lipsa de rol

activ, cum greșit se pretinde, în caz contrar s-ar încălca principiul

disponibilității părților în procesul civil.

Împotriva deciziei mai sus

menționate a formulat recurs reclamata.

Recurenta a invocat prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului și a schimbării în

totalitate a hotărârii apelate iar pe fond obligarea intimatului pârât la plata

sumei de 5.549.123.586 lei reprezentând daune interese (dobânzi la ratele 1,2,3

și penalități pentru neplata ratelor 1, 2, 3) urmare a rezoluțiunii

contractului de vânzare cumpărare acțiuni nr. D.J. 18/1999, astfel cum a fost modificat

prin actele adiționale ulterioare.

În dezvoltarea motivului de recurs

invocat, recurenta a susținut următoarele: hotărârea atacată este lipsită de

temei legal deoarece în speță, prin apariția O.G. nr. 25/2002 clauzele

contractuale au fost modificate prin voința legiuitorului și nu a instanței.

Urmare rezoluțiunii contractului din culpa intimatului pârât, care a refuzat a mai

achita prețul contractului, recurenta consideră că este îndreptățită să

pretindă daune de la cumpărător, conform art. 21 din O.G. nr. 25/2002.

Recurenta

a susținut că, potrivit dispozițiilor legale mai sus arătate, „În cazul

desființării contractului pe cale convențională sau judiciară, pentru

prejudicii cauzate autorității, cumpărătorul este obligat la plata

daunelor-interese constituite din:

a)

sumele reprezentând dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente

și neachitate până la data desființării contractului, precum și penalitățile

datorate ca urmare a neîndeplinirii celorlalte obligații contractuale;

b) sumele reprezentând

dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului;

c) sumele prevăzute de H.G.

nr. 1045/2001 privind recuperarea onorariilor de succes plătite consultanților

de către A.P.A.P.S. în cadrul P.S.A.L.

Recurenta

a mai susținut că soluția este greșită și față de art. 1021 C. civ., care

prevede că „partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea

sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i

ceară desființarea, cu daune interese.”

Recurenta a criticat și

lipsa de rol activ a instanței care nu a cerut reclamantei lămuririle necesare

pentru soluționarea cererii privitoare la dividendele aferente perioadei 1999 -

2002.

Curtea găsește nefondat motivul de recurs invocat de recurentă si prevăzută

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile în care în cauza de față nu

rezultă că instanța de fond ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege

aplicabile speței sau că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le

prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.

Cu privire la încălcarea

art. 21 din O.G. nr. 25/2005, astfel cum a fost aprobată și modificată prin

Legea nr. 506/2002, Înalta Curte constată că nu este aplicabil speței deoarece

această normă a intrat în vigoare la data de 26 iulie 2002. Conform art. 78 din

Constituția României, în forma în vigoare la data de 26 iulie 2002, „Legea se

publică în M. Of. al României și intră în vigoare la data publicării sau la

data prevăzută în textul ei. Legea nr. 506/2002 nu a prevăzut în textul ei data

intrării în vigoare, dar a fost publicată în M. Of. din 26 iulie 2002, deci

după încetarea efectelor contractului, fapt ce s-a produs la 29 iunie 2002.

Acest lucru rezultă fără echivoc din înscrisul aflat la dosar de fond unde

reclamanta recurentă precizează: „Urmare desființării de drept a contractului, A.P.A.P.S.

înțelege să facă aplicabilitatea dispozițiilor legale speciale prevăzute de art.

21 din O.G. nr. 25/2002, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr.

506/2002.

Prezenta constituie manifestarea de

voință irevocabilă a instituției noastre cu privire la desființarea de drept a

contractului în data de 29 iunie 2002.”

Așadar, reclamanta

aplică retroactiv, unui act juridic desființat deja prin propria manifestare de

voință, norme publicate în M. Of. cu mult după data rezoluțiunii contractului.

În consecință, nu se poate imputa instanței că nu a aplicat art. 21 din O.G. nr.

25/2002, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 506/2002, câtă

vreme dacă ar proceda astfel, s-ar încălca principiul constituțional al

neretroactivității legii civile, dar și dispozițiile cuprinse în art. 2 din

însuși actul normativ avut în vedere, potrivit cărora: „Prezenta ordonanță se

aplică contractelor având ca obiect vânzarea-cumpărarea de acțiuni deținute de

stat la societățile comerciale, încheiate de F.P.S. sau de A.P.A.P.S. și aflate

în derulare, pentru efectele produse de acestea după intrarea ei în vigoare.”

În speță, contractul

părților, modificat prin actul adițional din 7 iulie 2000, conținea un pact

comisoriu de grad IV la Cap. 5 art. 4 și nu mai era în derulare la data

apariției actului normativ, fiind desființat de drept. Contractul produsese

efecte până la data rezilierii, respectiv 29 iunie 2002. Cum nu poate fi vorba

în cauză despre o modificare produsă prin efectul legii a clauzelor

contractuale, iar instanța nu poate să intervină în conținutul contractului,

fără a încălca principiul libertății de voință a părților, motivul de recurs de

nelegalitate urmează a fi respins. În contractul lor, părțile chiar au

prestabilit valoarea prejudiciului prin reținerea de către vânzător, din sumele

plătite de cumpărător, a garanției depuse în contul prezentului contract și a

sumelor reprezentând dobânzile și penalitățile scadente la data desființării

contractului. Nu rezultă din actele dosarului că suma de 5.549.123.586 lei, pe

care o pretinde reclamanta, este o sumă plătită de cumpărător și care ar trebui

reținută drept consecință a rezoluțiunii contractului. Folosind exprimarea „să rețină

din sumele plătite”, părțile au aut în vedere ca, în caz de rezoluțiune, să nu

se revină exact la situația anterioară desființării contractului, iar

vânzătoarea să își acopere astfel, prin reținere, prejudiciul suferit prin

încetarea efectelor contractului.

Cu privire la încălcarea

art. 1021 C. civ., Înalta Curte are în vedere că răspunderea civilă

contractuală este o specie cu caracter derogator de la răspunderea civilă

delictuală, cu toate consecințele ce decurg de aici, și anume: debitorul

contractual răspunde numai pentru prejudiciul cauzat, care a fost prevăzut ori

era previzibil la data încheierii contractului, iar creditorul trebuie să

dovedească numai existența contractului, faptul că obligația nu a fost

executată, prejudiciul și legătura de cauzalitate, fiind prezumată doar culpa

debitorului conform art. 1082 C. civ.

Totodată, Înalta Curte

are în vedere și faptul că, în cazul în care între părți a existat contract,

din a cărui neexecutare a rezultat un prejudiciu, nu este posibil să se apeleze

la răspunderea delictuală, calea de ales fiind cea a răspunderii contractuale.

Deci nu este posibilă exercitarea unei acțiuni în care să se cumuleze cele două

forme ale răspunderii civile și să se combine regulile ce le caracterizează.

În speță, reclamanta

creditoare nu a probat decât existența contractului și faptul că obligația nu a

fost integral executată. Nu a fost dovedit prejudiciul, în sensul de a fi cert

și de a nu fi fost deja executat și nici legătura de cauzalitate dintre faptul

neexecutării contractului și prejudiciul suferit. (cel prestabilit de părți

prin cap. 5 art. 4 din contract prin reținerea de către vânzător, din sumele

plătite de cumpărător, a garanției depuse în contul prezentului contract și a

sumelor reprezentând dobânzile și penalitățile scadente la data desființării

contractului).

Așadar, prin hotărârea

atacată nu s-a încălcat art. 1021 C. civ., ci s-a ajuns numai la

imposibilitatea aplicării lui prin nerespectarea de către recurentă a tuturor

cerințelor legale pentru antrenarea răspunderii civile contractuale.

Cu privire la critica adusă

instanței de apel pentru lipsa rolului activ, Înalta Curte reține că, deși

reclamanta indică în apel data la care s-a reînscris ca acționar, nu produce

nici o dovadă în susținerea unei simple afirmații și ignoră faptul că

principiul rolului activ nu o scutește de sarcina probei și de respectarea

obligației de a depune odată cu cererea și actele în dovedirea pretențiilor

sale conform art. 112 pct. 5 C. proc. civ. În consecință, instanțele de fond și

de apel nu au avut nici un element în raport de care să poată analiza

pretențiile privitoare la dividende. Nici în prezentul recurs, deși se află la

al doilea ciclu procesual, recurenta nu a depus încheierea judecătorului

delegat despre care face vorbire și nici alte înscrisuri din care să rezulte

dacă societatea a avut dividende, dacă a hotărât în adunarea generală

distribuirea lor și care este valoarea celor încasate de intimat.

În dosarele atașate prezentului

recurs reclamanta nu a depus nici un fel de înscrisuri, ci doar actul de

sesizare a instanței cu calea de atac prin care se solicită judecata și în

lipsa acesteia. Reclamanta nu a cerut probe în apel și a lipsit la judecarea

lui. Instanța nu poate suplini, în numele rolului activ, pasivitatea procesuală

totală a reclamantei pentru că ar crea un dezechilibru procesual evident între

părți și o încălcare a principiilor imparțialității și al egalității părților

în fața instanței civile. Aplicarea unui principiu nu se poate face cu

înfrângerea altor principii.

Este adevărat că reclamanta a

invocat art. 172 C. proc. civ., dar fără a arăta care este exact înscrisul

deținut de partea potrivnică, ce conține și ce se dorește a se proba cu el,

pentru că numai astfel instanța se va putea pronunța asupra cererii de

înfățișare a unui înscris în cadrul probei cu acte. Formularea unei cereri în

abstract („bilanț contabil și contul de profit și pierderi”), fără a o

concretiza la aspectele particulare ale cauzei echivalează cu lipsa acesteia. O

atare formulare generică, dublată de faptul că este vorba despre două

înscrisuri care nu au caracter ocult, ci se publică la unitățile teritoriale

ale Ministerului Finanțelor Publice, nu obligă în nici un fel instanța la

aplicarea automată a art. 172 C. proc. civ. Instanța este datoare a se pronunța

numai la împrejurările concrete și pe deplin dovedite ale speței. Reclamanta nu

a dovedit că a solicitat autorităților competente copii ale bilanțului și ale

contului de profit și pierdere sau ale hotărârilor A.G.A. prin care s-a aprobat

bilanțul și contul de profit și pierdere și prin care s-a hotărât cuantumul și

data de distribuire a dividendelor.

Mai mult decât atât, nu este și nu

poate fi vorba în speță despre înscrisuri deținute de partea potrivnică, T.C.D.

Bilanțul, contul de profit și pierdere sunt acte ale unui terț, ale SC M.S. SA,

față de care intimatul nu mai are nici o calitate prin rezoluțiunea

contractului, dar la care reclamanta recurentă este acționar majoritar, deci

mai în măsură să le depună în fața instanței. Potrivit chiar afirmațiilor

reclamantei recurente, aceasta a redobândit calitatea de acționar prin

încheierea judecătorului delegat nr. 5710 din 29 octombrie 2003. Cererea de

chemare în judecată a pârâtului T.C.D. a fost formulată la 18 decembrie 2003

deci când reclamanta era acționarul majoritar al societății comerciale

deținătoare a înscrisurilor învederate generic în acțiune. În consecință, se

vor înlătura apărările reclamantei și sub aspectul neaplicării de către

instanță a art. 172 C. proc. civ., nefiind incident în speță pentru argumentele

arătate.

Pentru considerentele de fapt și de

drept reținute mai sus, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 238 din 12 septembrie 2005 pronunțată

de Curtea de Apel Craiova, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 238 din 12 septembrie 2005 pronunțată

de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 4 octombrie 2006