OZMEN ET AUTRES c. TURQUIE

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 9149/03 prezentate de Nihat ÖZMEN și alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 31 august 2006 într-o cameră compusă din domnii B.M. Zupančič, președinte, J. Hedigan, R. Türmen, C. Biersan, V. Zagrebelsky, A. Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, judecători, și de domnul V. Berger; Grefier de secțiune, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 6 februarie 2003, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentele, dnii Nihat Özmen și Yasin Demir, și domnul Șefika Özmen, sunt cetățeni turci, născuți în 1968, 1972 și, respectiv, 1977. La introducerea cererii, aceștia erau deținuți la închisoarea de tip Acestea sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Özbekli, avocat la Diyarbakýr.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. La 27 mai, 28 mai și, respectiv, 27 octombrie 2000, Nihat Özmen, Șefika Özmen și Yasin Demir au fost reținuți în arest, iar la 3 noiembrie 2000, dl Demir a fost reținut provizoriu. La 22 martie 1999 și la 7 iunie și 24 noiembrie 2000, procurorul Republicii lângă Curtea de Securitate a statului d La 7 iunie 2000, procurorul Republicii l-a acuzat, de asemenea, pe dl Özmen pentru apartenență și asistență la Hizbullah, precum și pentru omucidere voluntară și-a revendicat condamnarea în temeiul articolului 146 alineatul (1) din Codul Penal. Demir pentru apartenență la Hizbullah și donator de ordine în calitate de conducător al acestei organizații, pentru fapte de omucidere, incendiere și rănire.

El a solicitat condamnarea sa în temeiul articolului 146 Õ 1 din Codul Penal. La 12 februarie 2002, Curtea de Securitate a statului a recunoscut dnii. Özmen și Demir vinovați de faptul că au încercat să modifice ordinea constituțională prin violență și le-a condamnat în consecință la pedeapsa cu moartea în temeiul articolului 146 alineatul (1) din Codul Penal. Această pedeapsă a fost transformată într-o pedeapsă de condamnare pe viață în temeiul articolului 59 din Codul Penal. La 9 iulie 2002, Curtea de Casație a stat fără a ține cuvânt cu privire la cazurile dlor Özmen și Demir. Özmen, la care a participat avocatul său. Statuând în lumina avizului procurorului general care nu ar fi fost comunicat reclamanților, ea a confirmat condamnarea lor.

La 10 iulie 2002, această hotărâre a fost pronunțată fără prezența reclamanților și a avocaților lor. La 6 august 2002, hotărârea a fost vărsată în dosarul cauzei aproape de grefa instanței de primă instanță. GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 din convenție, reclamanții susțin că procedura nu este corectă și că le afectează dreptul la apărare. În această privință, aceștia se plâng de modul în care administrarea probelor în special de admiterea datelor informatice ca dovadă în regim de răspundere mai ales de a nu fi fost informat cu privire la motivele arestării lor și la lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație. ÎN Â Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 din convenție, reclamanții se plâng de lipsa comunicării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație.

În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât în conformitate cu art. 54 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Invocând art. 6 alineatul (1) și art. 3 din convenție, reclamanții se plâng, de asemenea, de modul de administrare a probelor și de faptul că nu au fost informați cu privire la motivele arestării lor. În această privință, Curtea amintește că, în cazul în care art. 6 alineatul (1) garantează oricărei persoane dreptul la un proces echitabil, această dispoziție nu reglementează administrarea probelor ca atare, în special eligibilitatea și forța probatorie a acestora, probleme care țin în principal de dreptul intern (a se vedea Schenk c. Elveția, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A n 140, p. 29, §§ 46 și următoarele.

În plus, aceasta arată că cauza reclamanților este formulată în general și nu este formulată pe deplin în scris. În consecință, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește cauza reclamanților întemeiat pe lipsa de informare cu privire la motivele arestării lor, Curtea va examina din perspectiva articolului 5 alineatul (2) din Convenție. În această privință, Curtea constată că reclamanții au fost arestați și reținuți la 27 mai, 28 mai și, respectiv, 27 de ani. octombrie 2000. Or, prezenta cerere a fost introdusă la 6 februarie 2003, adică mai mult de șase luni mai târziu. În consecință, acest lucru este întârziat și trebuie respins în temeiul art. 35 alin. (1) și (4) din Convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea imputanților trăgându-se absenței comunicării avizului procurorului general aproape de Curtea de Casație. Se declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Premier

TROISIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 9149/03 présentée par Nihat ÖZMEN et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 31 août 2006 en une chambre composée de : MM. B.M. Zupančič, président, J. Hedigan, R. Türmen, C. Bîrsan, V. Zagrebelsky, M me A. Gyulumyan, M. David Thór Björgvinsson, juges, et de M. V. Berger, greffier de section, Vu la requête susmentionnée introduite le 6 février 2003, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, MM. Nihat Özmen et Yasin Demir, et M me Șefika Özmen, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1968, 1972 et 1977. Lors de l’introduction de la requête, ils étaient détenus à la prison de type E d’Erzurum.

Ils sont représentés devant la Cour par M e M. Özbekli, avocat à Diyarbakır. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Les 27 mai, 28 mai et 27 octobre 2000 respectivement, Nihat Özmen, Șefika Özmen et Yasin Demir furent placés en garde à vue. Il leur était reproché d’appartenir au Hizbullah et d’avoir participé à des activités en son sein. Le 3 juin 2000, M. et M me Özmen, et le 3 novembre 2000, M. Demir furent placés en détention provisoire. Le 22 mars 1999 et les 7 juin et 24 novembre 2000, le procureur de la République près la cour de sûreté de l’État d’Erzurum inculpa M. Özmen pour appartenance au Hizbullah, homicide volontaire, incendie volontaire, enlèvement et coups et blessures.

Il requit sa condamnation en vertu de l’article 146 § 1 du code pénal et de l’article 5 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme. Le 7 juin 2000, le procureur de la République inculpa également M me Özmen pour appartenance et assistance au Hizbullah ainsi que pour homicide volontaire. Il requit sa condamnation en vertu de l’article 146 § 1 du code pénal. Le 27 novembre 2000, le procureur de la République inculpa M. Demir pour appartenance au Hizbullah et donneur d’ordres en qualité de dirigeant de cette organisation, pour des faits d’homicide, incendie et coups et blessures. Il requit sa condamnation en vertu de l’article 146 § 1 du code pénal. Le 12 février 2002, la cour de sûreté de l’État reconnut MM.

Özmen et Demir coupables d’avoir voulu modifier l’ordre constitutionnel par la violence et les condamna en conséquence à la peine de mort en vertu de l’article 146 § 1 du code pénal. Cette peine fut commuée en une peine de réclusion criminelle à perpétuité en vertu de l’article 59 du code pénal. Elle reconnut M me Özmen coupable d’appartenance au Hizbullah et la condamna en conséquence à une peine de douze ans et six mois d’emprisonnement. Le 9 juillet 2002, saisie sur pourvoi, la Cour de cassation statua sans tenir d’audience quant aux cas de MM. Özmen et Demir. Elle tint une audience dans le cas de M me Özmen, à laquelle participa son avocat. Statuant à la lumière de l’avis du procureur général qui n’aurait pas été communiqué aux requérants, elle confirma leur condamnation.

Le 10 juillet 2002, cet arrêt fut prononcé hors la présence des requérants et de leurs avocats. Le 6 août 2002, l’arrêt fut versé au dossier de l’affaire près le greffe de la juridiction de première instance. GRIEF Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, les requérants allèguent un défaut d’équité de la procédure et une atteinte à leur droit de la défense. A cet égard, ils se plaignent du mode d’administration des preuves ‑ notamment de l’admission de données informatiques comme preuve à charge –, de ne pas avoir été informés des motifs de leur arrestation et de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la cour de Cassation. EN DROIT 1. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, les requérants se plaignent de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. 2. Invoquant l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention, les requérants se plaignent en outre du mode d’administration des preuves et de ne pas avoir été informés des motifs de leur arrestation. A cet égard, la Cour rappelle que si l’article 6 § 1 garantit à toute personne le droit à un procès équitable, cette disposition ne réglemente pas l’administration des preuves en tant que telle, et notamment leur admissibilité et leur force probante, questions relevant essentiellement du droit interne (voir Schenk c. Suisse , arrêt du 12 juillet 1988, série A n o 140, p. 29, §§ 46 et suivants).

En outre, elle relève que le grief des requérants est formulé de manière générale et n’apparaît nullement étayé. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Quant au grief des requérants tiré de l’absence d’information au sujet des motifs de leur arrestation, la Cour l’examinera sous l’angle de l’article 5 § 2 de la Convention. A cet égard, elle constate que les requérants ont été arrêtés et placés en garde à vue respectivement les 27 mai, 28 mai et 27 octobre 2000. Or, la présente requête a été introduite le 6 février 2003, soit plus de six mois plus tard. Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief des requérants tiré de l’absence de communication de l’avis du procureur général près la Cour de cassation ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président