ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8839/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 20 ianuarie

2004, reclamanta G.I. a chemat în judecată pârâtele Primăria comunei Călinești

și A.P.A.P.S. pentru a se dispune obligarea pârâtelor să se pronunțe prin

decizie cu privire la notificarea prin care a solicitat restituirea în natură,

respectiv prin echivalent a imobilului moară situat în comuna Călinești, sat

Antonești județ Teleorman sub sancțiunea daunelor cominatorii de 100.000 lei

pentru fiecare zi de întârziere.

În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că, în

temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de soție supraviețuitoare a fostului

proprietar G.A. a notificat pârâtele cu privire la cererea sa de restituire în

natură sau în echivalent a imobilului situat în comuna Călinești, sat

Antonești, județ Teleorman.

A arătat că imobilul se compune din construcții,

moară și utilaje, magazie de cereale, construcție de cărămidă acoperită cu

tablă și teren aferent în suprafață de 5.000 mp.

Deși a anexat notificării toate actele doveditoare și

conform art. 23 din Legea 10/2001 pârâtele erau obligate să se pronunțe asupra

notificării în termen de 60 zile, acestea nu au emis decizie în acest sens.

Prin sentința civilă nr. 121 din 16 februarie 2004 a

Tribunalului Teleorman a fost admisă în parte acțiunea reclamantei iar pârâtele

au fost obligate să se pronunțe prin dispoziție respectiv decizie motivată

asupra cererii reclamantei, sub sancțiunea daunelor cominatorii de 50.000 lei

pe zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În esență s-a reținut că reclamanta a făcut dovada

notificării pârâtelor, care, cu încălcarea prevederilor art.23 și art. 28 din

Legea nr. 10/2001 nu și-au îndeplinit obligația de a se pronunța asupra cererii

sale în termenul prevăzut de lege, lăsând cererile în nelucrare.

În scopul asigurării executării obligației legale

menționate, pârâtele au fost obligate la plata daunelor cominatorii reținute în

dispozitivul hotărârii.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâta A.P.A.P.S.,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sens în care au susținut că nu

au calitate procesuală pasivă, întrucât nu au calitate de unitate deținătoare,

astfel încât nu poate fi obligată să emită decizie motivată.

Totodată, în mod greșit a fost respinsă excepția

prematurității acțiunii, deoarece reclamanta ar fi trebuit să respecte

procedura de notificare prevăzută de art. 21 din lege sub sancțiunea decăderii

din dreptul de a se adresa justiției pentru a beneficia de măsuri reparatorii

în natură sau prin echivalent.

Pe fondul cauzei, sentința a fost criticată pe motiv

că, potrivit Legii nr. 10/2001 A.P.A.P.S. nu are atribuții și competență în

sensul restituirii în natură a imobilelor revendicate.

Prin decizia civilă nr. 451A din 2 iunie 2004 a

Curții de Apel București, a fost respins ca nefondat apelul, reținându-se

nerespectarea de către intimată a prevederilor art. 23 din Legea 10/2001,

precum și împrejurarea că procedura prealabilă necontencioasă prevăzută de art.

20-21, art. 23 alin. (1), (2) și (3) și art. 24 din lege nu s-a epuizat, situație

datorată culpei pârâtelor, care au lăsat cererile în nelucrare.

A fost înlăturată critica adusă pe fondul cauzei,

față de obiectul pricinii și care poartă asupra îndeplinirii unei obligații

prevăzute de lege.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.V.A.S.,

criticând-o pentru nelegalitate.

A susținut că obligația de acordare a măsurilor

reparatorii constând în despăgubiri bănești, revine unei alte unități, sens în

care, a invocat dispozițiile art. 36 din Legea nr. 10/2001, iar cea de restituire

în natură revine unității deținătoare.

Potrivit Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. nu are

competența de a restitui în natură imobilele revendicate și nici de a acorda

despăgubiri bănești.

Numai în situația în care imobilele au fost preluate

cu titlu valabil, se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate și

s-au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent în acțiuni, ar fi avut

obligația de a răspunde notificării adresate, situație neîndeplinită în cauză.

De asemenea, reclamanta nu și-a îndeplinit obligația

prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, de a depune actele doveditoare ale

dreptului de proprietate, în forma cerută de dispozițiile H.G. nr. 498/2003

pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Au solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei atacate și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Examinând hotărârea atacată, față de motivele de

recurs invocate, de actele și lucrările dosarului, se constată ca nefondat

recursul, pentru considerentele:

Cu înscrisurile anexate cererii de chemare în

judecată și aflate la filele 4-7 dosar, reclamanta a făcut dovada notificării

pârâtelor, în conformitate cu dispozițiile art. 20 și art. 27 din Legea

10/2001, aspect corect reținut de instanță.

Notificările au fost adresate pârâtelor, care aveau

obligația, instituită prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca, în

termen de 60 zile de la data înregistrării notificării și depunerii actelor

doveditoare, să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată asupra cererii de restituire în natură, asemenea obligație le revenea

pârâtelor și în ipoteza reglementată prin art. 24 alin. (1) din lege în cazul

în care restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, situații

în care persoanei îndreptățite trebuie să i se facă o ofertă de restituire prin

echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Modalitatea de răspuns la notificare, cât și termenul

în care trebuie să se răspundă sunt imperative, orice altă calificare deturnând

finalitatea urmărită de legiuitor.

Omisiunea pârâtelor de a răspunde notificării

reclamantei, lăsând cererea acesteia în nelucrare, aspect necontestat, este de

natură a leza interesele acesteia, lipsind-o de posibilitatea de a-și apăra

drepturile recunoscute de lege, situație ce o îndreptățește să se adreseze

instanței judecătorești, pe calea acțiunii folosite, pentru a cere obligarea la

emiterea dispoziției motivate.

Această obligație decurge din Legea nr. 10/2001 și

face parte din procedura specială și prealabilă, imperativ instituită de lege.

Sunt nefondate criticile pârâtei privind nedepunerea

actelor în forma prescrisă de H.G. 498/2003, întrucât, potrivit art. 23.2 din

acest act normativ, în cazul în care se constată necesitatea depunerii actelor

în forma stipulată de aceste dispoziții, unitatea deținătoare este obligată să

comunice în scris părții acest aspect, indicându-i totodată că fundamentarea și

emiterea deciziei sunt condiționate de depunerea probelor solicitate,

obligație, de asemenea neîndeplinită în speță, astfel încât nici aceste apărări

nu pot fi reținute.

Aspectele privind lipsa identității între titularul

obligației raportului juridic născut între părți și pârâtă, precum și cele

privind fondul cauzei nu pot fi de asemenea primite față de obiectul pricinii

și dispozițiile legale sus evocate și care privesc obligația persoanelor

juridice notificate de a răspunde în scris părții la notificare.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 C.

proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul declarat

de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 451/A din 2 iunie 2004 a Curții de

Apel București, secția a VII a civilă și litigii de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 4 noiembrie 2005.