ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8839/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 20 ianuarie 2004, reclamanta G.I. a chemat în judecată pârâtele Primăria comunei Călinești și A.P.A.P.S. pentru a se dispune obligarea pârâtelor să se pronunțe prin decizie cu privire la notificarea prin care a solicitat restituirea în natură, respectiv prin echivalent a imobilului moară situat în comuna Călinești, sat Antonești județ Teleorman sub sancțiunea daunelor cominatorii de 100.000 lei pentru fiecare zi de întârziere. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că, în temeiul Legii nr. 10/2001, în calitate de soție supraviețuitoare a fostului proprietar G.A. a notificat pârâtele cu privire la cererea sa de restituire în natură sau în echivalent a imobilului situat în comuna Călinești, sat Antonești, județ Teleorman.

A arătat că imobilul se compune din construcții, moară și utilaje, magazie de cereale, construcție de cărămidă acoperită cu tablă și teren aferent în suprafață de 5.000 mp. Deși a anexat notificării toate actele doveditoare și conform art. 23 din Legea 10/2001 pârâtele erau obligate să se pronunțe asupra notificării în termen de 60 zile, acestea nu au emis decizie în acest sens. Prin sentința civilă nr. 121 din 16 februarie 2004 a Tribunalului Teleorman a fost admisă în parte acțiunea reclamantei iar pârâtele au fost obligate să se pronunțe prin dispoziție respectiv decizie motivată asupra cererii reclamantei, sub sancțiunea daunelor cominatorii de 50.000 lei pe zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În esență s-a reținut că reclamanta a făcut dovada notificării pârâtelor, care, cu încălcarea prevederilor art.23 și art. 28 din Legea nr. 10/2001 nu și-au îndeplinit obligația de a se pronunța asupra cererii sale în termenul prevăzut de lege, lăsând cererile în nelucrare. În scopul asigurării executării obligației legale menționate, pârâtele au fost obligate la plata daunelor cominatorii reținute în dispozitivul hotărârii. Împotriva sentinței a declarat apel pârâta A.P.A.P.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sens în care au susținut că nu au calitate procesuală pasivă, întrucât nu au calitate de unitate deținătoare, astfel încât nu poate fi obligată să emită decizie motivată.

Totodată, în mod greșit a fost respinsă excepția prematurității acțiunii, deoarece reclamanta ar fi trebuit să respecte procedura de notificare prevăzută de art. 21 din lege sub sancțiunea decăderii din dreptul de a se adresa justiției pentru a beneficia de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Pe fondul cauzei, sentința a fost criticată pe motiv că, potrivit Legii nr. 10/2001 A.P.A.P.S. nu are atribuții și competență în sensul restituirii în natură a imobilelor revendicate. Prin decizia civilă nr. 451A din 2 iunie 2004 a Curții de Apel București, a fost respins ca nefondat apelul, reținându-se nerespectarea de către intimată a prevederilor art. 23 din Legea 10/2001, precum și împrejurarea că procedura prealabilă necontencioasă prevăzută de art. 20-21, art. 23 alin. (1), (2) și (3) și art. 24 din lege nu s-a epuizat, situație datorată culpei pârâtelor, care au lăsat cererile în nelucrare.

A fost înlăturată critica adusă pe fondul cauzei, față de obiectul pricinii și care poartă asupra îndeplinirii unei obligații prevăzute de lege. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate. A susținut că obligația de acordare a măsurilor reparatorii constând în despăgubiri bănești, revine unei alte unități, sens în care, a invocat dispozițiile art. 36 din Legea nr. 10/2001, iar cea de restituire în natură revine unității deținătoare. Potrivit Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. nu are competența de a restitui în natură imobilele revendicate și nici de a acorda despăgubiri bănești. Numai în situația în care imobilele au fost preluate cu titlu valabil, se află în patrimoniul societăților comerciale privatizate și s-au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent în acțiuni, ar fi avut obligația de a răspunde notificării adresate, situație neîndeplinită în cauză.

De asemenea, reclamanta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, de a depune actele doveditoare ale dreptului de proprietate, în forma cerută de dispozițiile H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001. Au solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Examinând hotărârea atacată, față de motivele de recurs invocate, de actele și lucrările dosarului, se constată ca nefondat recursul, pentru considerentele: Cu înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată și aflate la filele 4-7 dosar, reclamanta a făcut dovada notificării pârâtelor, în conformitate cu dispozițiile art. 20 și art. 27 din Legea 10/2001, aspect corect reținut de instanță.

Notificările au fost adresate pârâtelor, care aveau obligația, instituită prin art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca, în termen de 60 zile de la data înregistrării notificării și depunerii actelor doveditoare, să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, asemenea obligație le revenea pârâtelor și în ipoteza reglementată prin art. 24 alin. (1) din lege în cazul în care restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, situații în care persoanei îndreptățite trebuie să i se facă o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Modalitatea de răspuns la notificare, cât și termenul în care trebuie să se răspundă sunt imperative, orice altă calificare deturnând finalitatea urmărită de legiuitor.

Omisiunea pârâtelor de a răspunde notificării reclamantei, lăsând cererea acesteia în nelucrare, aspect necontestat, este de natură a leza interesele acesteia, lipsind-o de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege, situație ce o îndreptățește să se adreseze instanței judecătorești, pe calea acțiunii folosite, pentru a cere obligarea la emiterea dispoziției motivate. Această obligație decurge din Legea nr. 10/2001 și face parte din procedura specială și prealabilă, imperativ instituită de lege. Sunt nefondate criticile pârâtei privind nedepunerea actelor în forma prescrisă de H.G.

498/2003, întrucât, potrivit art. 23.2 din acest act normativ, în cazul în care se constată necesitatea depunerii actelor în forma stipulată de aceste dispoziții, unitatea deținătoare este obligată să comunice în scris părții acest aspect, indicându-i totodată că fundamentarea și emiterea deciziei sunt condiționate de depunerea probelor solicitate, obligație, de asemenea neîndeplinită în speță, astfel încât nici aceste apărări nu pot fi reținute. Aspectele privind lipsa identității între titularul obligației raportului juridic născut între părți și pârâtă, precum și cele privind fondul cauzei nu pot fi de asemenea primite față de obiectul pricinii și dispozițiile legale sus evocate și care privesc obligația persoanelor juridice notificate de a răspunde în scris părții la notificare.

Față de considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 451/A din 2 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția a VII a civilă și litigii de muncă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2005.