ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6427/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 750 din 17

decembrie 2003, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea

formulată de reclamantele SC A.T. SRL și SC S.S. SRL împotriva pârâților

O.S.I.M. și I.C.I. și a dispus anularea înregistrării mărcii S.S. nr. 47809 din

2 mai 2001.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut următoarea situație de fapt:

Pârâtul I.C.I. a depus cererea de

înregistrare a mărcii naționale S.S. la data de 2 mai 2001, fiindu-i eliberat

certificatul de înregistrare nr. 47809 din 2 mai 2001.

La data la care a solicitat

înregistrarea, pârâtul avea cunoștință de faptul că marca era folosită, fără a

fi înregistrată, de către SC A.T. SRL, care încheiase la data de 24 aprilie

2001 un contract de tipărire a revistei cu SC E. SRL, un contract de

publicitate cu firma G.M.S., primul număr al revistei S.S. având ca editor pe

reclamantă și apărând anterior depunerii cererii de înregistrare a mărcii.

Mai mult, ulterior apariției

revistei, pârâtul I.C.I. a devenit asociat al S.C. S.S. S.R.L., care a preluat

editarea revistei.

Pârâtul a recunoscut că nu a avut

acordul asociaților la înregistrarea în nume propriu a mărcii în litigiu.

Este adevărat că, la momentul

depunerii cererii de înregistrare a mărcii, firma S.S. S.R.L. nu fusese

înființată, însă calitatea de asociat a pârâtului în cadrul societății și

faptul că această societate a preluat editarea revistei S.S. de la SC A.T. SRL

coroborate cu faptul că, ulterior înregistrării, pârâtul nu a folosit marca, ci

a notificat administratorului SC S.S. SRL oferta de a cesiona marca, sunt de

natură a contura reaua-credință a pârâtului la înregistrarea mărcii.

În drept, tribunalul și-a întemeiat

hotărârea pe dispozițiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, care sancționează

cu nulitatea înregistrarea mărcii cu rea-credință.

Prin decizia civilă nr. 2653 din 15

decembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva

sentinței.

În apel a fost completat probatoriul

cu acte, interogatoriu și martori.

Pe baza analizei tuturor probelor

administrate, curtea de apel a reținut, ca și prima instanță, că pârâtul a fost

de rea-credință la înregistrarea mărcii.

În motivarea deciziei curtea de apel

a reținut că, în aprecierea atitudinii titularului mărcii, relevantă este

folosința exercitată anterior depunerii cererii de înregistrare și că sub acest

aspect situația de fapt nu este contestată.

Astfel, înțelegerea dintre cei patru

parteneri, viitori asociați ai SC S.S. SRL, pentru editarea revistei, a

intervenit în martie-aprilie 2001, iar primul număr al revistei a apărut la 1

mai 2001, tipărit de SC E. 90; chiar contractul de prestări servicii încheiat

de pârât cu SC C.M. este datat 5 aprilie 2001.

Materializarea proiectului de

editare și tipărire a revistei echivalează cu acte de folosință asupra semnului

însuși, ulterior apropriat ca marcă de către SC A.T. SRL care, deși s-a ocupat

doar de tipărire, este menționat drept editor pe coperta revistei. Această

firmă a fost utilizată cu acordul tuturor celor implicați în proiect, temporar,

până la înființarea SC S.S. SRL

Implicarea pârâtului în acest

proiect, pe care l-a cunoscut în detaliu, este de natură să prezume intenția de

apropriere frauduloasă, abuzivă, a semnului prin constituirea depozitului pe

numele său, în scopul dobândirii de drepturi exclusive asupra acestuia.

Această concluzie se impune cu atât

mai mult cu cât semnul a fost destinat a fi utilizat de către SC S.S. SRL, iar

unul dintre asociați i-a privat pe ceilalți de exercițiul drepturilor specifice

dreptului la marcă.

Curtea a mai reținut că notificarea

trimisă de pârât, ca răspuns la o altă notificare expediată de reclamantă cu

mai mult de un an în urmă, prin care pârâtul își exprimă disponibilitatea de a

cesiona marca, denotă intenția titularului mărcii nu de a utiliza marca

potrivit finalității sale, aceea de a distinge produse sau servicii, ci de a o

înstrăina tocmai pentru persoanei potențial îndreptățite la dobândirea acesteia.

Împotriva deciziei a declarat recurs

pârâtul, invocând următoarele motive:

1.Motivul prevăzut de art. 304 pct.

8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui prim motiv de

recurs, recurentul arată că, deși instanța a fost sesizată cu o cerere de

anulare a mărcii S.S., atât tribunalul cât și curtea de apel au comis o gravă

eroare, schimbând natura și înțelesul juridic al actului de dedus judecății, în

sensul că au făcut abstracție și confuzie între dreptul de autor și dreptul la

marcă.

În continuare, recurentul expune

argumentele pentru care instanțele trebuiau să rețină că lui i-a aparținut

exclusiv ideea creării mărcii S.S. și tot el este cel care a avut o contribuție

esențială la crearea și promovarea acestei mărci, obținerea dreptului la marcă

fiind o consecință logică a muncii și activității sale ca specialist media.

Recurentul mai susține că SC A.T.

SRL a folosit denumirea S.S., macheta grafică, și proiectul întregii reviste,

fără a avea un drept în acest sens, ci doar acordul pârâtului, ceea ce nu poate

crea un drept prioritar asupra mărcii.

9 C. proc. civ.

În dezvoltarea celui de-al doilea

motiv de recurs, recurentul susține că în mod greșit instanța de apel a reținut

reaua sa credință, consemnând date inexacte în motivarea deciziei.

Totodată, instanța nu a făcut

distincția între folosirea unei denumiri, în cazul de față S.S. și dreptul de

proprietate asupra mărcii S.S.

În opinia recurentului, titularul

dreptului de proprietate asupra mărcii nu este acela care comercializează

această marcă, ci acela care a conceput marca.

Recurentul solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului și respingerea cererii de

chemare în judecată ca neîntemeiată.

Intimatele au depus la dosar

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și arătând,

totodată, că reaprecierea probelor administrate nu este posibilă în faza

recursului.

Recursul este, într-adevăr, nefondat

și va fi respins pentru următoarele considerente:

Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu

este incident în cauză, deoarece reclamantele au sesizat instanța cu o cerere

de anulare a înregistrării unei mărci, iar tribunalul și curtea de apel s-au

pronunțat asupra valabilității acestui act juridic, fără a schimba în vreun fel

natura sau înțelesul acestuia.

De asemenea, câtă vreme instanțele

s-au pronunțat exclusiv asupra valabilității înregistrării mărcii, nu se poate

pune problema ca instanțele să fi făcut vreo confuzie cu dreptul de autor.

Așa cum corect au sesizat

intimatele-reclamate prin întâmpinare, cel care face confuzie între dreptul la

marcă și dreptul de autor este pârâtul-recurent.

Astfel, în opinia recurentului,

persoana care are ideea creării unei mărci și, eventual, o și realizează din

punct de vedere grafic este „autor” al mărcii și are dreptul la înregistrarea

acesteia în calitate de titular.

Nu este exclus ca, în anumite

împrejurări, persoana care creează un semn susceptibil de a fi înregistrat ca

marcă să fie și cea care are dreptul să solicite înregistrarea acesteia, dar nu

aceasta este situația în speță.

În cauza dedusă judecății nu se pune

problema dacă pârâtul are vreun drept de autor, pe care să-l fi dobândit în

calitate de autor, cu alte cuvinte dacă a realizat sau nu o operă originală de

creație intelectuală, a cărei protecție să o poată invoca din perspectiva Legii

nr. 8/1996 a dreptului de autor și drepturilor conexe dreptului de autor, ci

dacă pârâtul avea sau nu dreptul de a solicita înregistrarea mărcii S.S. pe

numele său, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 84/1998 privind mărcile

și indicațiile geografice.

Pe baza probelor administrate,

instanța de apel a stabilit, confirmând soluția tribunalului, că pârâtul nu

avea acest drept și că, atunci când a solicitat înregistrarea mărcii, a

acționat cu rea-credință.

Înalta Curte constată că, în raport

de situația de fapt reținută, a cărei modificare printr-o reapreciere a

probelor nu este posibilă în recurs, cale de atac limitată la motive de

nelegalitate, instanța a aplicat corect dispozițiile legale incidente,

respectiv pe cele ale art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Astfel, ceea ce a reținut prima

instanță și a confirmat și instanța de apel este că:

Marca S.S. a fost concepută, pe baza

unei înțelegeri intervenite între pârât și alte trei persoane în luna

martie-aprilie 2001, în ideea utilizării ei ca titlu pentru o revistă.

S-a mai convenit ca realizarea

acestui proiect să se facă prin intermediul unei societăți comerciale, care

urma să poarte aceeași denumire S.S. și ai cărei asociați să fie aceleași patru

persoane.

Până la înființarea acestei

societăți comerciale, cei patru parteneri au fost de acord ca apariția pe piață

a revistei să se facă prin intermediul SC A.T. SRL , ceea ce s-a și întâmplat.

Printr-un act adițional asociații au

convenit ca SC S.S. SRL să completeze obiectul de activitate cu: spectacole,

activități de artă, gestionare a sălilor de spectacole etc.

Așadar, marca S.S. a fost destinată

să protejeze un produsele și serviciile unui comerciant, SC S.S. SRL și să

îndeplinească astfel funcția specifică oricărei mărci, aceea de a distinge

produsele sau serviciile unui întreprinzător de produsele sau serviciile altor

întreprinzători.

În timp ce marca era deja folosită

ca semn distinctiv pentru revista S.S., unul din parteneri, pârâtul I.C.I., a

solicitat și a obținut înregistrarea pe numele său a mărcii, pe care s-a arătat

ulterior dispus să o cesioneze reclamantei SC S.S. SRL, al cărei asociat

devenise între timp.

În mod corect au interpretat

instanțele conduita pârâtului ca fiind una de rea-credință, deoarece acesta nu

a înregistrat marca pentru a-și distinge propriile produse sau servicii, fără a

avea cunoștință că această marcă este deja folosită în activitatea altui

comerciant, ci tocmai pentru a-și apropria pe nedrept o marcă utilizată chiar

de societatea comercială al cărei asociat convenise să devină și, în virtutea

dreptului exclusiv de titularului mărcii, de a împiedica pe viitor folosirea

liberă a acesteia de către respectiva societate comercială.

Din perspectiva legalității

dobândirii dreptului la marcă nu are nici o relevanță faptul că pârâtul a avut

ideea creării mărcii sau a contribuit, exclusiv ori decisiv, la crearea

machetei acesteia.

Cu atât mai puțin este relevant

faptul că pârâtul a fost cel care s-a ocupat de realizarea revistei, având

cunoștințele de specialitate necesare.

Toate aceste aspecte prezintă

importanță numai în cadrul relațiilor dintre partenerii de afaceri, în funcție

de modul în care au convenit să se implice fiecare în derularea proiectului

comun.

Ceea ce este relevant în cauză este

faptul că pârâtul a cunoscut, la data depunerii cererii de înregistrare a

mărcii S.S. pentru produse și servicii din clasele 16, 35, 39, 41, împrejurarea

că aceasta era deja folosită ca semn distinctiv de către un comerciant pentru

produse și servicii identice sau similare.

În mod legal au aplicat instanțele

dispozițiile art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998 și au dispus anularea

înregistrării mărcii pentru rea-credință.

Motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat, astfel încât, în baza art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul și va menține decizia atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul I.C.I. împotriva deciziei civile nr. 2653/A din 15 decembrie 2004 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 iunie 2006.