ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9548/2006

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Judecătoria Bistrița a pronunțat sentința civilă nr. 3677 din 19 septembrie 2003, prin care a admis acțiunea civilă introdusă de reclamanta P.E. împotriva pârâților B.C. și B.S., a dispus evacuarea pârâților din apartamentul nr. 19 proprietatea reclamantei situat în Bistrița, înscris în C.F. Bistrița nr. top.8110/a/19 și a obligat pe pârâți în solidar să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 1.677.000 lei. Apelul declarat de pârâți a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 288 din 10 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă. Pârâții B.C. și B.S. au declarat recurs la data de 19 ianuarie 2004, care a fost înaintat de Curtea de Apel Cluj la Înalta Curte de Casație și Justiție, unde a fost înregistrat la data de 2 februarie 2004 formând obiectul prezentului dosar.

Prin încheierea din 19 mai 2005, constatând că părțile au fost legal citate, nu s-au prezentat la judecată și nici nu au cerut judecarea în lipsă, instanța supremă a dispus suspendarea judecării recursului în temeiul prevederilor art. 242 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Cauza a rămas astfel în nelucrare, iar la 11 octombrie 2006 a fost repusă pe rol din oficiu pentru verificarea stării ei. La termenul de astăzi s-a examinat competența materială actuală a Înaltei Curți ca instanță de recurs, constatându-se cele ce succed. La datele când recursul a fost înregistrat și când s-a dispus suspendarea judecării acestuia, instanța supremă era competentă material a soluționa recursul de față în raport cu regulile procesuale în materie în vigoare la acea vreme.

Ulterior a fost adoptată și a intrat în vigoare Legea nr. 219/2005, care a modificat parte din dispozițiile Codului de procedură civilă privind competențele instanțelor judecătorești reinstituind regula proximității ierarhice a instanțelor în soluționarea căilor de atac, astfel încât, potrivit noilor reglementări, hotărârile pronunțate de judecătorii în primă instanță sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în apel de către tribunale sunt supuse recursului la curțile de apel. Prin dispozițiile tranzitorii ale art. II alin. (1) din Legea nr. 219/2005 s-a prevăzut că procesele în curs de judecată în primă instanță la data schimbării competenței instanțelor legal investite, precum și căile de atac, se judecă de instanțele competente, potrivit legii.

Ca urmare, deși au soluționat apeluri împotriva hotărârilor date de judecătorii în primă instanță conform competenței de până la data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005, curțile de apel au devenit exclusiv competente ca instanțe de recurs de a judeca și recursurile declarate împotriva hotărârilor pe care le-au dat ca instanțe de apel în cazurile arătate. Pentru aceste situații, Legea nr. 219/2005 a prevăzut prin art. II alin. (3) că „recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel, se trimit la curțile de apel”.

În raport cu dispozițiile legale examinate și indiferent de starea dosarului de față, care ar determina, după caz, fie menținerea stării de suspendare, fie judecarea a însuși recursului ori constatarea perimării acestuia, acesta va fi scos de pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și va fi trimis la Curtea de Apel Cluj pentru competentă rezolvare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Scoate cauza de pe rol și trimite dosarul la Curtea de Apel Cluj pentru soluționarea recursului declarat de B.C. și B.S. împotriva deciziei nr. 288 din 10 decembrie 2003 pronunțată, ca instanță de apel, de Curtea de Apel Cluj, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2006.