ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3602/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, reclamantul G.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, anularea hotărârii nr. 4464 din 9 decembrie 2005, emisă de pârâtă și obligarea acesteia la emiterea unei noi hotărâri, prin care să i se recunoască calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr. 189/2000. În motivare, reclamantul a arătat că a fost nevoit să părăsească satul natal și să se refugieze în comuna Tinoasa, ținutul Treiscaune, aflat sub jurisdicția Statului ungar, iar că dispozițiile Legii nr. 189/2000 sunt aplicabile și cetățenilor români de etnie maghiară care, de asemenea, au fost nevoiți să se refugieze din motive etnice.

Prin sentința nr. 124/F din 15 mai 2006 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost admisă, instanța dispunând anularea hotărârii atacate și obligarea pârâtei la emiterea unei noi hotărâri prin care să recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 1 martie 1941 - 6 martie 1945, cu acordarea drepturilor aferente începând cu data de 1 noiembrie 2005. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut, în esență, că prin probatoriul administrat în cauză, reclamantul a făcut dovada încadrării sale în situația prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000. Împotriva hotărârii pronunțate a declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Brașov, criticând soluția pronunțată, prin prisma art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., susținând că interpretarea dată de prima instanță excede cadrului legal instituit prin O.G. nr. 105/1999, noțiunea de refugiere presupunând părăsirea unui teritoriu ocupat. S-a mai susținut că în speță nu s-a făcut dovada persecuției pe motive etnice exercitată de regimurile instaurate în România, probatoriul administrat în acest sens fiind neconcludent și incomplet. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând motivele invocate, în raport cu sentința atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constatată fondat recursul declarat, pentru considerentele ce urmează: În conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) teza I C. proc.

civ., „judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale ” . În acest scop, judecătorii sunt în drept să pună în discuția părților orice împrejurări care pot duce la lămurirea pricinii și să ordone toate dovezile pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depășească obiectul litigiului. În ceea ce privește cauza dedusă judecății, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către intimatul-reclamant nu au putut fi verificate suficient prin probele administrate, declarațiile autentice administrate în cauză, precum și declarația martorului audiat nemijlocit de instanță, nefiind pe deplin convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu.

Potrivit prevederilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de domiciliu. Prin „persoană strămutată” în altă localitate conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice”. Prin urmare, pentru a stabili cu certitudine incidența prevederilor legale mai sus citate și pentru a vedea, astfel, dacă intimatul-reclamant este îndreptățit la acordarea drepturilor compensatorii, trebuiau determinate, fără echivoc, cauza, perioada și împrejurările schimbării domiciliului.

Aceasta, având în vedere că intimatul susține în acțiune că refugiul a început în luna septembrie 1940, în timp ce martorii, prin declarațiile autentificate, arată că familia s-a refugiat în cursul primăverii anului 1941, pentru ca, mai apoi, martorul H.M. să declare că nu poate preciza perioada de refugiu. Totodată, se reține că prin declarația aceluiași martor audiat nemijlocit de instanță nu a fost indicată vreo persecuție concretă. În concluzie, în temeiul dispozițiilor art. 313 teza I C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru suplimentarea probatoriului prin orice mijloc de dovadă permis de lege și prin audierea nemijlocită a martorilor, în sensul specificat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Brașov împotriva sentinței nr. 124/F din 15 mai 2006 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2006.