ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3602/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Curții de Apel Brașov, reclamantul G.I. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, anularea hotărârii nr. 4464 din 9

decembrie 2005, emisă de pârâtă și obligarea acesteia la emiterea unei noi

hotărâri, prin care să i se recunoască calitatea de beneficiar al prevederilor

Legii nr. 189/2000.

În motivare, reclamantul a arătat că

a fost nevoit să părăsească satul natal și să se refugieze în comuna Tinoasa,

ținutul Treiscaune, aflat sub jurisdicția Statului ungar, iar că dispozițiile

Legii nr. 189/2000 sunt aplicabile și cetățenilor români de etnie maghiară care,

de asemenea, au fost nevoiți să se refugieze din motive etnice.

Prin sentința nr. 124/F din 15 mai 2006 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, acțiunea formulată a fost

admisă, instanța dispunând anularea hotărârii atacate și obligarea pârâtei la

emiterea unei noi hotărâri prin care să recunoască reclamantului, calitatea de

beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 1 martie 1941 - 6 martie

1945, cu acordarea drepturilor aferente începând cu data de 1 noiembrie 2005.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut, în esență, că prin probatoriul administrat în cauză,

reclamantul a făcut dovada încadrării sale în situația prevăzută de art. 1 lit.

c) din Legea nr. 189/2000.

Împotriva hotărârii pronunțate a

declarat recurs, Casa Județeană de Pensii Brașov, criticând soluția pronunțată,

prin prisma art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., susținând că interpretarea dată de prima instanță excede cadrului legal instituit prin O.G.

nr. 105/1999, noțiunea de refugiere presupunând părăsirea unui teritoriu

ocupat. S-a mai susținut că în speță nu s-a făcut dovada persecuției pe motive

etnice exercitată de regimurile instaurate în România, probatoriul administrat

în acest sens fiind neconcludent și incomplet.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, analizând motivele invocate, în raport cu sentința atacată,

materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constatată

fondat recursul declarat, pentru considerentele ce urmează:

În conformitate cu

dispozițiile art. 129 alin. (5) teza I C. proc. civ., „judecătorii au

îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și

prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice

și legale

”

.

În acest scop, judecătorii

sunt în drept să pună în discuția părților orice împrejurări care pot duce la lămurirea

pricinii și să ordone toate dovezile pe care le consideră necesare, chiar dacă

părțile s-ar împotrivi, cu singura mărginire ca hotărârea să nu depășească

obiectul litigiului.

În ceea ce privește cauza

dedusă judecății, într-adevăr, împrejurările de fapt invocate de către

intimatul-reclamant nu au putut fi verificate suficient prin probele

administrate, declarațiile autentice administrate în cauză, precum și

declarația martorului audiat nemijlocit de instanță, nefiind pe deplin

convingătoare privind faptul generator de drepturi în litigiu.

Potrivit prevederilor art. 1

lit. c) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

și completările ulterioare, de dispozițiile acestei ordonanțe beneficiază

persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere

de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate, decât cea de

domiciliu.

Prin „persoană strămutată”

în altă localitate conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de

aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care

a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive

etnice”.

Prin urmare, pentru a

stabili cu certitudine incidența prevederilor legale mai sus citate și pentru a

vedea, astfel, dacă intimatul-reclamant este îndreptățit la acordarea

drepturilor compensatorii, trebuiau determinate, fără echivoc, cauza, perioada

și împrejurările schimbării domiciliului.

Aceasta, având în vedere că

intimatul susține în acțiune că refugiul a început în luna septembrie 1940, în

timp ce martorii, prin declarațiile autentificate, arată că familia s-a

refugiat în cursul primăverii anului 1941, pentru ca, mai apoi, martorul H.M.

să declare că nu poate preciza perioada de refugiu. Totodată, se reține că prin

declarația aceluiași martor audiat nemijlocit de instanță nu a fost indicată

vreo persecuție concretă.

În concluzie, în temeiul

dispozițiilor art. 313 teza I C. proc. civ., Curtea va admite recursul, va casa

sentința atacată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe,

pentru suplimentarea probatoriului prin orice mijloc de dovadă permis de lege

și prin audierea nemijlocită a martorilor, în sensul specificat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Brașov împotriva sentinței nr. 124/F din 15 mai 2006 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată, cu

trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 octombrie 2006.