ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4383/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 8 august 2002 la Judecătoria Toplița H.E., E.A.C., W.M.J., W.Ș.T., W.R.I., S.G., E.A., E.F., E.O. și R.M.D. au chemat în judecată SC E.P. SRL, P.A.S. S.C.A.T. Borsec, A.P.A.P.S. București și F.P.S., solicitând expres să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. H.R. 38 din 10 august 1999 asupra imobilului situat în orașul Borsec, înscris în C.F. Borsec nr. top 430/C, încheiat între pârâți, în baza art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Reclamantele E.A.C. și H.L. au făcut precizări la acțiunea de anulare înaintată anterior, prin cererea înregistrată la 4 septembrie 2002, solicitând să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor juridice prin care imobilul a intrat în patrimoniul S.C.A.T.

Borsec, fiindcă aceasta nu a fost niciodată proprietar tabular și nici deținătoarea sa. Prin sentința civilă nr. 787 din 23 iunie 2004 a Tribunalului Harghita investit prin declinare de competență de Judecătoria Toplița, prin sentința civilă nr. 138 din 31 martie 2003, a fost respinsă acțiunea, avându-se în vedere în esență că nu sunt incidente prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001, întrucât acestea vizează actele de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu sau fără titlu valabil. Ca urmare, contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni sau părți sociale nu intră sub incidența acestui text, întrucât obiectul lor nu îl constituie activele imobiliare ale societății, ci dreptul de proprietate asupra părții din capitalul social deținut de stat sau unitățile administrativ-teritoriale, după caz, la aceste societăți.

Prin aceeași sentință a fost respinsă excepția de tardivitate a introducerii acțiunii, considerându-se că în cadrul acțiunii depuse la 4 august 2002 reclamanții s-au referit și la anularea tuturor actelor juridice prin care imobilul revendicat a ajuns în proprietatea statului. Se reține în considerentele sentinței că după dezbaterea cauzei în fond, cu ocazia depunerii concluziilor scrise reclamanții au mai solicitat și constatarea nulității tuturor actelor juridice prin care imobilul a intrat în patrimoniul S.C.A.T. Borsec, fiind indicat pentru prima dată contractul de vânzare-cumpărare nr. 2676 din 28 decembrie 1995, precum și actul adițional nr. 1 la contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 38 din 10 august 1999. S-a reținut buna credință a dobânditorilor cu ocazia încheierii acestor contracte, în raport de prevederile art. 1899 C. civ.

și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 82 din 15 februarie 2005 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă. S-a reținut că în adevăr imobilul în litigiu a format proprietatea defuncților E.C. și E.S., autorii reclamanților. Ulterior, prin încheierea C.F., imobilul a devenit proprietatea Statului Român, cu drept de administrare în favoarea I.B.C. Borsec, înscriere făcută sub B 5. Apoi, în baza prevederilor Legii nr. 115/1995 și a H.G. nr. 1041/1990 a fost înființată S.C.A.T. Borsec, care a preluat activul și pasivul unităților desființate, respectiv I.B.C. Borsec, imobilul în litigiu fiind înscris în activul noii societăți.

Aceasta a vândut prin licitație publică imobilul în litigiu, astfel că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2676 din 28 decembrie 1995, pârâta SC E. SRL a devenit proprietara vilei nr. 6 (Olga). S-a apreciat că această operațiune s-a efectuat cu bună-credință, cumpărătorii neputând cunoaște o altă situație decât cea cuprinsă în C.F. și în actele normative aplicabile, vânzarea la licitație publică efectuându-se în conformitate cu prevederile H.G. nr. 634/1991, modificată prin H.G. nr. 758/1991 și 545/1992. Cu privire la anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 38/1999 și a actului adițional nr. 1, Curtea și-a însușit în totul opinia tribunalului. Împotriva acestei hotărâri, reclamanții au declarat recursul de față, în condițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ., susținând că instanța a dat o interpretare greșită legislației în materie și că nu s-a ținut seama de probele efectuate, respectiv de cuprinsul actului de proprietate al autorilor lor anexă la Decretul nr. 92/1950. Se arată în motivele de recurs depuse în termenul legal, că imobilul în litigiu nu a ieșit niciodată din patrimoniul fraților E. și succesorilor acestora, întrucât preluarea lui prin Decretul nr. 92/1950 a fost abuzivă, nelegală. Nu a operat preluarea activului în baza H.G. nr. 1041/1990, acesta fiind un act administrativ al puterii executive care nu poate modifica o lege, iar Legea nr. 15/1990 nu prevede dobândirea automată a dreptului de proprietate, aceasta fiind condiționată de emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate.

Cu privire la incidența prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se arată în motivarea recursului că toate părțile cunoșteau că vila Olga este un imobil naționalizat sau trebuiau să cunoască această situație cu minime diligențe și ca urmare să se abțină de a vinde și cumpăra un imobil aparținând altor persoane decât statul. Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: Așa cum se reiterează și în concluziile scrise depuse cu ocazia dezbaterilor în recursul de față, reclamanții au cerut să se constate nulitatea absolută a două contracte de vânzare-cumpărare, unul încheiat în anul 1999 și cel de-al doilea la 28 decembrie 1995. Această a doua solicitare a fost făcută după introducerea acțiunii și în mod expres, cu indicarea numărului și datei de încheiere a contractului, la data de 18 februarie 2004; prin precizările la acțiunea introductivă (fila 124 dosar nr. 2104/2003 al Tribunalului Harghita).

Potrivit art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii, termen ce a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145 din 9 noiembrie 2001 cu câte 3 luni. Prin urmare, potrivit acestei prevederi legale, dreptul la acțiune, indiferent de cauza de nulitate, se prescrie în termenul menționat. În speță, acesta a fost depășit pentru că s-a cerut constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 2676 din 28 decembrie 1995 numai la data de 18 februarie 2004, așa cum s-a menționat. Prin urmare, acțiunea în constatarea nulității contractului, nu putea fi admisă în raport de prevederile menționate.

Soluția de respingere a cererii se impune și dacă se are în vedere „precizarea” acțiunii înregistrată la prima instanță investită la data de 4 septembrie 2002 (fila 21, dosar nr. 1371/2002 al Judecătoriei Toplița). În primul rând se constată că prin această nouă cerere au fost introduși în cauză în calitate de pârâți Consiliul Local Borsec și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, nu a fost schimbat obiectul cererii, ce viza în mod expres constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 38 din 10 august 1999. Este adevărat că în „motivele” cererii se arată că este nevoie ca instanța de judecată să constate nulitatea absolută a tuturor actelor juridice prin care imobilul a intrat în patrimoniul S.C.A.T.

Borsec, însă aceasta nu constituie o investire în concret a instanței, ce implica în mod necesar individualizarea contractelor a căror nulitate s-a cerut se constata. Dar, oricum și această cerere generală este depusă peste termenul prevăzut de art. 46 alin. (5) din legea aplicabilă, astfel că nu putea fi admisă. De altfel, și pe fond soluția este în afara criticii, pentru că ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză, au hotărât corect că vânzarea-cumpărarea în discuție s-a realizat prin licitație publică și cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data realizării ei. Cu privire la constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 38 din 10 august 1999 și a actului adițional la acesta, se constată că instanța de apel, care și-a însușit în totul opinia tribunalului, se constată că în adevăr prevederile invocate în sprijinul acestei cereri nu sunt aplicabile în speță.

În adevăr sub incidența prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 intră actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi. Cu privire la aceste acte juridice se prevede că sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. În alin. (2) al aceluiași text se prevede că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. b) sunt lovite de nulitate absolută, buna-credință neputând fi invocată în aceste cazuri. Rezultă că în ambele alineate ale textului redat se face referire expresă la actele juridice de înstrăinare, ceea ce înseamnă că se are în vedere activul imobiliar ce a format obiectul înstrăinării.

Așadar aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în situația contractului supus analizei, ce a avut ca obiect acțiuni în cadrul procesului de privatizare, respectiv părți din capitalul social și nu active, ce alcătuiesc patrimoniul societății. Față de cele arătate, recursul de față este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de E.A., E.A.C., E.G.M., E.O., H.L., R.M.D., S.G.R., W.M.J., W.R.I. și W.Ș.T. împotriva deciziei nr. 82/A din 15 februarie 2005 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai 2006.