SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA FINALĂ Cerere nr. 929/03 prezentată de Zeynep TOSUN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 5 septembrie 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa, președintele, I. Cabral Barreto, R. Türmen, domnul Ugrekhelidze, mei A. Mularoni, E. Fura-Sandström, D. Popović, judecători, și al dlui Naismith, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea formulată mai sus la 16 octombrie 2002, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din Convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere decizia parțială din 13 septembrie 2005, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, După ce a intenționat să facă acest lucru, face următoarea decizie în fața recurentei, Zeynep Tosun, este cetățean turc, născut în 1973 și rezident în Istanbul. Ea este reprezentată în fața Curții de către domnul Bilmez și O. Y 1 iulie 1999, în temeiul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 5680 privind presa și 8 alin. (1) din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului, Parchetul din Just a intentat o acțiune penală împotriva reclamantei pentru propagandă separatistă prin intermediul presei, din cauza publicării unui articol intitulat "dublu tabloane" ( Prin hotărârea din 15 decembrie 1999, Curtea de Securitate a statului membru în care se află reclamanta și, la 22 decembrie 1999, Parchetul a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri. Printr-o hotărâre din 18 septembrie 2000, Curtea de Casație Casa la hotărârea atacată pentru propagandă separatistă pe motiv că, luate în ansamblu, tema principală, precum și obiectivele evidențiate și punctele de vedere repetate în articolul Prin hotărârea din 24 octombrie 2001, în conformitate cu hotărârea din 24 octombrie 2001, în temeiul articolului 8 alineatul (1) din Legea nr. 3713, Curtea de Securitate a statului a condamnat recurenta, în calitate de redactor-șef al acestui cotidian, la o pedeapsă cu închisoarea de un an și la o amendă de 1 000 000 de lire turcești. În temeiul articolului 2 alineatul (1) din Legea nr. 5680, interzice publicarea cotidianului pentru o săptămână. Prin hotărârea din 15 aprilie 2002, Curtea de Casație a conchis la hotărârea atacată. La 16 mai 2002, reprezentantul recurentei a luat în considerare ordonanța executării pedepsei. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta se plânge că avizul procurorului general în apropierea Curții de Casație nu i-a fost notificat. Invocând art. 10 din Convenție, reclamanta a declarat că, din cauza condamnării sale, dreptul său la libertatea de exprimare a fost ignorat. Curtea reamintește mai întâi că, printr-o decizie parțială din 13 septembrie 2005, a decis să comunice guvernului obiecțiile recurentei, cum ar fi cele menționate mai sus. La 3 martie 2006, guvernul a transmis grefei observațiile sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii, acestea fiind adresate reprezentanților recurentei la 13 martie 2006, care au fost invitați să își transmită răspunsurile înainte de 24 aprilie 2006. Prin scrisoarea recomandată cu confirmare de primire din 31 mai 2006, în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție, Curtea a atras atenția părții reclamante asupra faptului că termenul care i-a fost acordat pentru prezentarea observațiilor sale a fost În acest sens, Comisia a precizat că, în conformitate cu același articol, poate șterge o cerere din rol atunci când, ca și în cazul de față, circumstanțele dau de înțeles că un reclamant nu intenționează să-și mențină cererea și subliniază, de asemenea, că această scrisoare a fost primită de către destinatarul său la 6 iunie 2006 și constată că aceasta a rămas fără răspuns până în prezent. Curtea concluzionează că reclamanta nu mai intenționează să își mențină pledoaria în sensul art. 37 alin. (1) lit. (a) din Convenție. În plus, în conformitate cu art. Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării articolului 3 din Convenție și să se șteargă cauza rolului. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să șteargă cererea de rol. Naismith J.-P. Costa grefier adjunct Președinte
Requête n
o
929/03
présentée par Zeynep TOSUN
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 5 septembre 2006 en une chambre composée de
:
MM.
J.-P. Costa,
président,
M
mes
E. Fura-Sandström,
M.
juges,
et de M. S.
Naismith,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 16 octobre 2002,
Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire,
Vu la décision partielle du 13 septembre 2005,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante, M
me
Zeynep Tosun, est une ressortissante turque, née en 1973 et résidant à Istanbul. Elle est représentée devant la Cour par M
es
İ.
Bilmez et O. Yıldız, avocats à Istanbul.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.
La requérante a été rédactrice en chef du quotidien
Özgür Bakıș
du 9
juin au 2 juillet 1999.
Par un acte d’accusation du 1
er
juillet 1999, sur le fondement des articles
2 § 1 de la loi n
o
5680 sur la presse et 8 § 1 de la loi n
o
3713 relative à la lutte contre le terrorisme, le parquet d’Istanbul intenta une action pénale contre la requérante pour propagande séparatiste par voie de presse en raison de la publication d’un article intitulé «
Double standards
» («
Çifte
standart
») rédigé par Doğan Özgüden.
Par un arrêt du 15 décembre 1999, la cour de sûreté de l’État d’Istanbul acquitta la requérante.
Le 22 décembre 1999, le parquet forma un pourvoi contre cet arrêt.
Par un arrêt du 18 septembre 2000, la Cour de cassation cassa l’arrêt attaqué pour propagande séparatiste au motif que, pris dans son ensemble, le thème principal ainsi que les buts mis en avant et les points de vue répétés dans l’article litigieux avaient dépassé les limites d’un débat scientifique et de la critique.
Par un arrêt du 24 octobre 2001, conformément à l’arrêt de cassation et en application de l’article 8 § 1 de la loi n
o
3713, la cour de sûreté de l’État condamna la requérante, en sa qualité de rédactrice en chef dudit quotidien, à une peine d’emprisonnement d’un an et à une amende de 1
000
000
000
livres turques. En application de l’article 2 § 1 de la loi n
o
5680, elle interdit la parution du quotidien pour une semaine.
Par un arrêt du 15 avril 2002, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.
Le 16 mai 2002, le représentant de la requérante prit compte de l’ordonnance de l’exécution de la peine.
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint que l’avis du procureur général près la Cour de cassation ne lui a pas été notifié.
2.
Invoquant l’article 10 de la Convention, la requérante allègue qu’en raison de sa condamnation, son droit à la liberté d’expression a été méconnu.
La Cour relève qu’il n’y a pas lieu d’examiner plus avant le recours introduit par la requérante pour les motifs suivants.
Elle rappelle d’abord que, par une décision partielle du 13
septembre 2005, elle a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs de la requérante tels qu’exposés ci-dessus.
Le 3 mars 2006, le Gouvernement a transmis au greffe ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Celles-ci ont été adressées aux représentants de la requérante le 13 mars 2006, lesquels ont été invités à faire parvenir les leurs en réponse avant le 24 avril 2006.
Par une lettre recommandée avec accusé de réception du 31 mai 2006, sur le fondement de l’article 37 § 1 a) de la Convention, la Cour a attiré l’attention de la partie requérante sur le fait que le délai qui lui était imparti pour la présentation de ses observations était échu et qu’elle n’en avait sollicité aucune prolongation. Elle y a indiqué qu’aux termes de ce même article, elle pouvait rayer une requête du rôle lorsque, comme en l’espèce, les circonstances donnent à penser qu’un requérant n’entend pas maintenir sa requête. Elle relève par ailleurs que cette lettre a bien été reçue par son destinataire le 6 juin 2006 et constate qu’à ce jour elle est restée sans réponse.
La Cour en conclut que la requérante n’entend plus maintenir sa requête au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.
Par ailleurs, conformément à l’article 37 § 1
in fine
, la Cour estime qu’aucune circonstance particulière touchant au respect des droits garantis par la Convention ou ses Protocoles n’exige la poursuite de l’examen de la requête.
En conséquence, il convient de mettre fin à l’application de l’article
29
§
3 de la Convention et de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide
de rayer la requête du rôle.
S.
Naismith
J.-P.
Costa
Greffier adjoint
Président