ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2316/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificarea nr. 15312 din 3 iulie 2001 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 și adresată Primăriei municipiului Buzău, numiții I.Ș. și Z.E. au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 140 mp, expropriat, situat în Buzău, precum și acordarea de despăgubiri pentru construcțiile expropriate și demolate și pentru diferența de teren care nu poate fi restituit în natură. Prin dispoziția nr. 387 din 4 august 2004 Primarul municipiului Buzău a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 140 mp situat în Buzău, expropriat prin Decretul nr. 45/1987, iar pentru construcțiile demolate au fost recunoscute solicitanților I.Ș.

și Z.E. măsuri reparatorii în echivalent, calculate conform art. 11 alin. (4)-(8) din Legea nr. 10/2001, constând în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de capital, în funcție de opțiunea persoanelor îndreptățite. Solicitarea de restituire în natură a terenului a fost respinsă cu motivarea că suprafața de 140 mp este în prezent amenajată ca parcare publică betonată, adiacentă blocurilor de locuințe din zonă, cale de acces pentru autovehicule și trotuar pietonal, iar actul invocat de notificanți, respectiv înscrisul sub semnătură privată din 1 noiembrie 1968 prin care autorii I.Ș. și I.M. ar fi dobândit terenul, nu constituie titlu de proprietate.

La data de 2 septembrie 2004 reclamanții I.Ș. și Z.E. au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Buzău pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției dată de Primarul municipiului Buzău și restituirea în natură a terenului în suprafață de 140 mp situat în Buzău. În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că suprafața de teren revendicată nu este ocupată cu construcții de utilitate publică, iar actul încheiat de părinții reclamanților la data de 1 noiembrie 1968 „a fost legalizat” cu hotărârea definitivă dată în dosarul nr. 5976/1992 de Judecătoria Buzău. Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Buzău, secția civilă, prin sentința nr. 249 din 16 martie 2005, a respins ca neîntemeiată acțiunea, soluție confirmată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, care, prin decizia nr. 901 din 21 iunie 2005, a respins ca nefondat apelul reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, instanțele au reținut și motivat că suprafața de teren revendicată reprezintă domeniu public și constituie parcare auto aferentă blocurilor de locuințe din zonă, precum și alee betonată de acces, astfel că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren, aspect dovedit și cu expertiza de specialitate întocmită în cauză. Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen legal, au declarat recurs reclamanții I.Ș. și Z.E. care au susținut că hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea legii întrucât din expertiza efectuată în cauză a rezultat că suprafața de teren liberă de construcții este de 207 mp, că pe acest teren nu este amenajată o parcare auto, ci este folosită doar de un număr de locatari ai blocurilor din apropiere în acest scop, astfel că terenul poate fi restituit în natură.

Recursul nu este fondat. În justificarea demersului lor judiciare, reclamanții I.Ș. și Z.E. au susținut că sunt proprietarii terenului revendicat în baza actului sub semnătură privată din 1 noiembrie 1968 (fila 13 dosar de fond) prin care numitele O.A. și S.V. ar fi înstrăinat numiților I.I. și I.M., soți, antecesorii reclamanților, un imobil format din „corp de casă și ocol de casă între vecinii … ”. În înscris s-a mai menționat că „întrucât azi nu se fac acte autentice, acest act se va face de îndată ce sfatul popular dă drumul la autorizații … ”. Au mai susținut reclamanții prin acțiunea introductivă de instanță că acest înscris sub semnătură privată „a fost legalizat” de Judecătoria Buzău, printr-o sentință civilă din 2 octombrie 1992 (dosar nr. 5976/1992).

Examinând această sentință civilă (fila 14 dosar de fond) se observă că instanța, având în vedere același înscris, în temeiul art. 111 C. proc. civ., a admis acțiunea reclamanților și a constatat că aceștia sunt proprietarii suprafeței de 722 mp teren situat în Buzău. La data când s-a încheiat actul sub semnătură privată erau în vigoare prevederile art. 11 din Decretul nr. 144/29 martie 1958 potrivit cărora „Înstrăinarea sau împărțeala, prin acte între vii, a terenurilor cu sau fără construcții, proprietate particulară, de pe teritoriul orașelor, comunelor reședințe de raioane, localităților balneo-climaterice și a comunelor declarate centre muncitorești, precum și a comunelor în care se vor dezvolta stațiuni balneo-climaterice și centre muncitorești, se vor putea face numai cu autorizație prealabilă dată, în condițiile prezentului decret, de către comitetele executive ale sfaturilor populare.

Actele de înstrăinare sau împărțeala terenurilor de mai sus se va face numai în formă autentică. Înstrăinările sau împărțelile prevăzute în acest articol făcute fără respectarea cerințelor prezentului decret, sunt nule de drept. Nulitatea poate fi invocată de Procuratură, de comitetele executive ale sfaturilor populare și de orice persoană interesată”. În temeiul dispoziției legale citate, în vigoare la data întocmirii actului, se constată că prin înscrisul sub semnătură privată din 1 noiembrie 1968 autorii reclamanților nu au dobândit un drept de proprietate asupra terenului litigios, întrucât actul nu a fost precedat de obținerea unei autorizații și nici succedat de întocmirea lui în formă autentică, condiție nu numai prevăzută de lege, dar și de părți în actul însuși.

Cu alte cuvinte, înscrisul sub semnătură privată din 1 noiembrie 1968 nu a produs un efect translativ de drept real, ci a generat doar o simplă obligație de a face referitoare la îndatorirea părților de a încheia, în viitor, un act autentic cu referire la teren, condiție ce nu a fost îndeplinită. Cât privește hotărârea dată de Judecătoria Buzău în temeiul art. 111 C. proc. civ. și invocată ca atare de reclamanți este de observat că acțiunea în constatare este aceea prin care partea urmărește să obțină, printr-o hotărâre judecătorească, constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cel care exercită o astfel de acțiune nu tinde ca pârâtul să fie obligat la executarea unei prestații, ci numai la constatarea de către instanță a unor situații sau raporturi juridice.

De aceea, hotărârea dată asupra unei asemenea acțiuni nu poate echivala cu un titlu de proprietate, după cum nu poate deveni titlu executoriu, neputând fi pusă în executare silită, cu atât mai mult cu cât, în speță, hotărârea exhibată de reclamanți nu a fost dată în contradictoriu cu persoanele ce s-au pretins vânzătoarele nemișcătorului. Față de cele ce preced, și care vor înlocui considerentele hotărârilor pronunțate în cauză, recursul declarat de reclamanți se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții I.Ș. și Z.E. împotriva deciziei nr. 901 din 21 iunie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2006.