ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2316/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

notificarea nr. 15312 din 3 iulie 2001 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 și

adresată Primăriei municipiului Buzău, numiții I.Ș. și Z.E. au solicitat

restituirea în natură a terenului în suprafață de 140 mp, expropriat, situat în

Buzău, precum și acordarea de despăgubiri pentru construcțiile expropriate și

demolate și pentru diferența de teren care nu poate fi restituit în natură.

Prin

dispoziția nr. 387 din 4 august 2004 Primarul municipiului Buzău a respins

cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 140 mp situat în

Buzău, expropriat prin Decretul nr. 45/1987, iar pentru construcțiile demolate

au fost recunoscute solicitanților I.Ș. și Z.E. măsuri reparatorii în

echivalent, calculate conform art. 11 alin. (4)-(8) din Legea nr. 10/2001,

constând în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de

privatizare sau acțiuni la societățile comerciale tranzacționate pe piața de

capital, în funcție de opțiunea persoanelor îndreptățite.

Solicitarea

de restituire în natură a terenului a fost respinsă cu motivarea că suprafața

de 140 mp este în prezent amenajată ca parcare publică betonată, adiacentă

blocurilor de locuințe din zonă, cale de acces pentru autovehicule și trotuar

pietonal, iar actul invocat de notificanți, respectiv înscrisul sub semnătură

privată din 1 noiembrie 1968 prin care autorii I.Ș. și I.M. ar fi dobândit

terenul, nu constituie titlu de proprietate.

La

data de 2 septembrie 2004 reclamanții I.Ș. și Z.E. au chemat în judecată pe

pârâta Primăria municipiului Buzău pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună anularea dispoziției dată de Primarul municipiului Buzău și

restituirea în natură a terenului în suprafață de 140 mp situat în Buzău.

În

motivarea acțiunii reclamanții au arătat că suprafața de teren revendicată nu

este ocupată cu construcții de utilitate publică, iar actul încheiat de

părinții reclamanților la data de 1 noiembrie 1968 „a fost legalizat” cu

hotărârea definitivă dată în dosarul nr. 5976/1992 de Judecătoria Buzău.

Învestit

cu soluționarea cauzei, Tribunalul Buzău, secția civilă, prin sentința nr. 249

din 16 martie 2005, a respins ca neîntemeiată acțiunea, soluție confirmată de

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, care, prin decizia nr. 901 din 21 iunie

2005, a respins ca nefondat apelul reclamanților.

Pentru

a hotărî astfel, instanțele au reținut și motivat că suprafața de teren

revendicată reprezintă domeniu public și constituie parcare auto aferentă

blocurilor de locuințe din zonă, precum și alee betonată de acces, astfel că

lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren,

aspect dovedit și cu expertiza de specialitate întocmită în cauză.

Împotriva

deciziei dată în apel, prin care s-a păstrat sentința tribunalului, în termen

legal, au declarat recurs reclamanții I.Ș. și Z.E. care au susținut că

hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea legii întrucât din expertiza

efectuată în cauză a rezultat că suprafața de teren liberă de construcții este

de 207 mp, că pe acest teren nu este amenajată o parcare auto, ci este folosită

doar de un număr de locatari ai blocurilor din apropiere în acest scop, astfel

că terenul poate fi restituit în natură.

Recursul

nu este fondat.

În

justificarea demersului lor judiciare, reclamanții I.Ș. și Z.E. au susținut că

sunt proprietarii terenului revendicat în baza actului sub semnătură privată

din 1 noiembrie 1968 (fila 13 dosar de fond) prin care numitele O.A. și S.V. ar

fi înstrăinat numiților I.I. și I.M., soți, antecesorii reclamanților, un

imobil format din „corp de casă și ocol de casă între vecinii .....”. În

înscris s-a mai menționat că „întrucât azi nu se fac acte autentice, acest act

se va face de îndată ce sfatul popular dă drumul la autorizații .....”.

Au

mai susținut reclamanții prin acțiunea introductivă de instanță că acest

înscris sub semnătură privată „a fost legalizat” de Judecătoria Buzău, printr-o

sentință civilă din 2 octombrie 1992 (dosar nr. 5976/1992). Examinând această

sentință civilă (fila 14 dosar de fond) se observă că instanța, având în vedere

același înscris, în temeiul art. 111 C. proc. civ., a admis acțiunea

reclamanților și a constatat că aceștia sunt proprietarii suprafeței de 722 mp

teren situat în Buzău.

La

data când s-a încheiat actul sub semnătură privată erau în vigoare prevederile

art. 11 din Decretul nr. 144/29 martie 1958 potrivit cărora „Înstrăinarea sau

împărțeala, prin acte între vii, a terenurilor cu sau fără construcții,

proprietate particulară, de pe teritoriul orașelor, comunelor reședințe de

raioane, localităților balneo-climaterice și a comunelor declarate centre

muncitorești, precum și a comunelor în care se vor dezvolta stațiuni

balneo-climaterice și centre muncitorești, se vor putea face numai cu

autorizație prealabilă dată, în condițiile prezentului decret, de către

comitetele executive ale sfaturilor populare.

Actele

de înstrăinare sau împărțeala terenurilor de mai sus se va face numai în formă

autentică.

Înstrăinările

sau împărțelile prevăzute în acest articol făcute fără respectarea cerințelor

prezentului decret, sunt nule de drept. Nulitatea poate fi invocată de

Procuratură, de comitetele executive ale sfaturilor populare și de orice

persoană interesată”.

În

temeiul dispoziției legale citate, în vigoare la data întocmirii actului, se

constată că prin înscrisul sub semnătură privată din 1 noiembrie 1968 autorii

reclamanților nu au dobândit un drept de proprietate asupra terenului litigios,

întrucât actul nu a fost precedat de obținerea unei autorizații și nici

succedat de întocmirea lui în formă autentică, condiție nu numai prevăzută de

lege, dar și de părți în actul însuși. Cu alte cuvinte, înscrisul sub semnătură

privată din 1 noiembrie 1968 nu a produs un efect translativ de drept real, ci

a generat doar o simplă obligație de a face referitoare la îndatorirea părților

de a încheia, în viitor, un act autentic cu referire la teren, condiție ce nu a

fost îndeplinită.

Cât

privește hotărârea dată de Judecătoria Buzău în temeiul art. 111 C. proc. civ.

și invocată ca atare de reclamanți este de observat că acțiunea în constatare

este aceea prin care partea urmărește să obțină, printr-o hotărâre

judecătorească, constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cel care

exercită o astfel de acțiune nu tinde ca pârâtul să fie obligat la executarea

unei prestații, ci numai la constatarea de către instanță a unor situații sau

raporturi juridice. De aceea, hotărârea dată asupra unei asemenea acțiuni nu

poate echivala cu un titlu de proprietate, după cum nu poate deveni titlu

executoriu, neputând fi pusă în executare silită, cu atât mai mult cu cât, în

speță, hotărârea exhibată de reclamanți nu a fost dată în contradictoriu cu

persoanele ce s-au pretins vânzătoarele nemișcătorului.

Față

de cele ce preced, și care vor înlocui considerentele hotărârilor pronunțate în

cauză, recursul declarat de reclamanți se privește ca nefondat și va fi respins

în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții I.Ș. și Z.E. împotriva deciziei nr. 901 din 21 iunie 2005 a

Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2006.