ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4689/2006

Asupra recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

decizia civilă nr. 1537 din 29 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, în majoritate, s-a hotărât să se admită ambele apeluri declarate

de către părți împotriva sentinței civile nr. 136 din 16 februarie 2005 a

Tribunalului București, secția a III-a civilă, sentință care a fost

desființată, cu trimiterea cauzei pentru soluționare în primă instanță, la

Judecătoria sectorului 5.

Pentru

aceasta, instanța de apel a apreciat că fiind vorba de o obligație de a face,

respectiv să emită decizia privind oferta de restituire, sau despăgubiri sub

formă de echivalent, competentă conform art. 1 C. proc. civ. este judecătoria

în raza căreia pârâta își are domiciliu.

În

acest mod, curtea de apel, în opinia majoritară a considerat inaplicabil art.

24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva

susnumitei decizii au declarat recurs reclamanții B.V. și B.L. care, invocând pct.

9 din art. 304 C. proc. civ., au susținut greșita aplicare a normelor de

competență de drept comun.

Arată

că în pofida faptului că legiuitorul n-a consacrat și ipoteza omisiunii

persoanei notificate de a răspunde notificării, instanță, cea abilitată să

cenzureze actul de dispoziție, este în mod firesc competentă să se pronunțe

asupra măsurilor reparatorii și în cazul în care acest act cenzurabil lipsește

în situația refuzului emitentului de a elibera în termenul legal prevăzut de

lege.

Evidențiază

că instanța are de statuat asupra unor chestiuni de drept izvorâte din

specificul raporturilor juridice reglementate prin legea specială, Legea nr.

10/2001, pentru că obligația, ca obiect al cererii, n-are izvor în dreptul

comun, ci se naște dintr-o reglementare specială.

În

cazul lor, recurenții-reclamanți arată că nu sunt aplicabile dispozițiile art.

109 alin. (2) C. proc. civ., pe care le-a invocat instanța de apel, în raport

de care sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei

proceduri prealabile, deoarece au parcurs procedura prealabilă administrativă,

notificând pe pârâtă, iar nefinalizarea acesteia prin emiterea

dispoziției/deciziei nu le este imputabilă, pârâta nerespectând termenul

prevăzut de art. 23 alin. (1) legea.

În

acest context recurenții precizează că nu pot fi privați de accesul la

justiție, pentru a nu mai discuta că nimeni nu se poate apăra, invocând propria

culpă.

Deliberând

asupra recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a-l admite

deoarece în raport de obiectul cauzei privind obligația deținătorului, să emită

prin decizie, sau, după caz, prin dispoziție motivată, răspunsul la notificare,

în sensul dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, sunt incidente normele

speciale ale acestei legi și nu cele de drept comun.

De

aceea, competența în acest caz este dată nu de dispozițiile art. 5 C. proc.

civ., de drept comun în cazul obligației de a face, ci, de dispozițiile

speciale ale Legii nr. 10/2001, respectiv alin. (3) din art. 26 ale acestor

norme aplicabile și în condiția inexistenței unui răspuns la notificarea,

căreia i s-a dat curs de către recurenți în procedura prealabilă prevăzute de

art. 22 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Numai

în temeiul acestui act normativ cu dispoziții speciale își pot revendica

pretențiile în cauza de față unde recurenții-reclamanți cer emiterea deciziei

de către deținător, ceea ce face ca, potrivit art. 26 alin. (3) al legii,

competentă în primă instanță să fie tribunalul, și nu judecătoria, cum greșit a

aplicat legea în materie de competență curtea de apel în opinie majoritară. În

acest context, calea de atac a apelului la soluția de fond dată în cauză de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 136 din 16

decembrie 2005 astfel cum a fost îndreptată, printr-o încheiere de rectificare

ulterioară, urmează a fi soluționată de curtea de apel ca instanță imediat

superioară instanței de fond, în conformitate cu art. 3 pct. 2 C. proc. civ.

Fiind

în condiția prevăzută de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte, ca

instanță de recurs, va proceda în sensul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C.

proc. civ. combinat cu art. 313 același cod, urmând ca instanța de trimitere să

rejudece cele două apeluri ale părților, problema juridică a competenței fiind

dezlegată și soluționată deja.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții B.V. și

B.L. împotriva deciziei civile nr. 1537 din 29 noiembrie 2005 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Casează

decizia atacată și trimite cauza pentru rejudecare aceleiași curți de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2006.