ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2229/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 10556/2001, la Tribunalul Prahova, reclamantele B.E.N., T.A. și R.R. au solicitat să se constate nelegalitatea și netemeinicia hotărârii nr. 10 din 20 septembrie 2001, emisă de conducerea pârâtei SC C. Prahova SA Ploiești, prin care li s-a respins solicitarea din notificarea adresată acestei societăți, prin care a cerut restituirea în natură a imobilului (teren și construcții), ce a aparținut autorului lor H.I., în prezent decedat, care și-a transmis averea prin testament numiților S.L. și N.M., privind moșia Izești – Podeni. În cauză, a fost introdusă în calitate de pârâtă A.P.A.P.S.

București. Prin sentința civilă nr. 714 din 29 noiembrie 2002, Tribunalul Prahova a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC C. Prahova S.A., excepția tardivității contestației, excepția prescripției și a inadmisibilității acțiunii. A fost admisă în parte acțiunea promovată de reclamante, în contradictoriu cu pârâtele SC C. Prahova SA Ploiești și A.P.A.P.S. București. A fost obligată pârâta SC C. Prahova SA Ploiești să plătească reclamantelor suma de 364 592 000 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor și s-a respins acțiunea privind obligarea aceleiași pârâte la restituirea suprafeței de 1,75 ha teren. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut în esență că, defunctul H.I.

a lăsat moștenirea sa, prin testament, numiților S.L. și N.M., în prezent decedați, succesorii acestora fiind reclamantele din cauză. Prin notificarea adresată pârâtei reclamantele au solicitat restituirea construcțiilor cunoscute sub denumirea de „conac” și terenul în suprafață de 1,75 ha. Prin hotărârea nr. 10 din 20 septembrie 2001, emisă de organul de conducere al pârâtei SC C. Prahova S.A. Ploiești, s-a respins notificarea formulată de reclamante. În cauză s-a efectuat expertiză tehnică pentru identificarea imobilelor ce fac obiectul notificării și s-a concluzionat că, nu se mai regăsesc pe teren construcțiile indicate în cererea reclamantelor, fiind demolate în timp, și au fost evaluate la suma de 364 592 000 lei.

În ceea ce privește terenul în suprafață de 1,75 ha, pe care a fost amplasat fostul conac cu anexele acestuia, s-a reținut prin expertiza topografică efectuată, că este întocmită documentația pentru reconstituirea dreptului de proprietate cu mențiunea că urmează a se face pe alte amplasamente. Cu privire la excepția lipsei calității procesual pasive, invocată de pârâta SC C. Prahova SA Ploiești, s-a reținut a fi neîntemeiată, deoarece aceasta are calitate procesual pasivă, imobilul care în prezent nu se mai află pe teren, format din construcții, a fost în administrarea sa. Notificarea reclamantelor a fost formulată în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, iar în ceea ce privește prescripția achizitivă s-a reținut că nu operează în cauza de față.

În raport de excepția inadmisibilității acțiunii, s-a avut în vedere că, reclamantele, în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 au formulat notificare către societatea pârâtă, asupra căreia pârâta s-a pronunțat conform art. 23 alin.(1) din aceeași lege prin decizie motivată împotriva căreia s-a formulat contestația. Cu privire la cererea reclamantelor pentru restituirea terenurilor în suprafața de 1,75 ha, s-a apreciat ca neîntemeiată, cu motivarea că potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu intră sub incidența prezentei legi, regimul juridic al acestuia fiind reglementat prin Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată și Legea nr.1/2000, în condițiile în care reclamantele au formulat și cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul acestei legi.

Prin decizia civilă nr. 1150 din 14 aprilie 2004, Curtea de Apel Ploiești a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC C. Prahova SA Ploiești împotriva sentinței civile nr. 714 din 29 noiembrie 2002 a Tribunalului Prahova în contradictoriu cu intimatele contestatoare B.E.N., T.A. și R.R., cât și cu pârâta intimată A.P.A.P.S. București. A fost respins și apelul formulat de pârâta A.P.A.P.S. București. Instanța de apel a reținut în esență următoarele: Cu privire la apelul declarat de pârâta SC C. Prahova Ploiești s-a considerat că temeinic și legal, instanța de fond a respins excepțiile invocate.

Astfel, prima excepție, a lipsei calității procesual pasive invocate de apelantă, s-a reținut ca nefondată, cu motivarea că nu se poate susține, că această societate nu este persoana juridică deținătoare a imobilului la care face referire art. 20 din Legea nr. 10/ 2001, text prin care legiuitorul a stabilit cine este competent și are obligația să dispună acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de lege și, implicit, cui trebuie să se adreseze persoanele îndreptățite cu cererile formulate în acest scop.

Pe de ală parte, s-a evidențiat atitudinea contradictorie a pârâtei SC C. SA Ploiești în sensul că, primind notificarea, a înțeles să emită un răspuns intitulat „Hotărâre”, prin care Consiliul de Administrație, ca organ de conducere a luat decizia de a nu se restitui în natură și nici de a se acorda despăgubiri persoanelor îndreptățite pentru imobilul situat în comuna Bălțești, cu motivarea că este cumpărător de buna-credință a acțiunilor statului, pentru ca apoi, în cadrul procedurii contencioase, să invoce excepții care să conducă, în cazul admiterii lor, la exonerarea de orice răspundere. În calitate de persoană juridică, obligată la restituire, apelanta nu avea decât posibilitatea de a aprecia asupra modalității de restituire, respectiv în natură sau prin echivalent, în raport cu disp.

art. 23 alin. (1) din lege, care impune obligativitatea pentru persoanele juridice deținătoare sau,după caz, proprietare ale imobilului supus restituirii de a se pronunța printr-o dispoziție motivată. Față de aceste dispoziții, organul de conducere al persoanei juridice, obligată la restituire, în termenul legal de 60 de zile, printr-o decizie motivată trebuia să facă o ofertă de restituire, în ipoteza în care restituirea în natură nu era posibilă, prin echivalent corespunzător valorii imobilului. Aceste argumente s-au avut în vedere și cu privire la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii. În aceea ce privește respingerea excepției tardivității contestației, s-a reținut că, notificarea a fost înregistrată la 6 08 1991, hotărârea s-a comunicat reclamantei T.A.

la 27 septembrie 2001, conform datei de pe plicul de expediție, dată ce coincide și cu cea de pe ștampila poștei, aplicată pe plicul expediat reclamantei R.R. Contestația s-a înregistrat la Tribunalul Prahova conform rezoluției judecătorului la 24 octombrie 2001, astfel că se încadrează în termenul de 30 de zile, prevăzut de lege pentru formularea contestației. În concordanță cu dispozițiile legale, s-a reținut a fi soluționată și excepția prescripției, cu motivarea că, nu sunt incidente dispozițiile art. 1890 C. civ., față de aplicarea unei legi speciale, ce cuprinde măsuri reparatorii, față de caracterul abuziv al preluării unor imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. În ceea ce privește fondul cauzei, criticile au fost reținute ca nefondate.

Astfel, deși se susține, că nu a fost dovedit dreptul de proprietate al autorului contestatoarelor și nici vocația succesorală, aceste aspecte au fost dovedite. Prin testamentul autentificat sub nr. 41548 din 23 decembrie 1940 la Tribunalul Ilfov s-a dovedit că generalul S.I. a lăsat averea sa, situată în comuna Podeni, compusă din teren și conac și „tot ce se va găsi acolo” nepotului său, C. S.L. și N.C.L. S-au depus și actele de stare civilă ale reclamantelor cu care s-a făcut dovada indiscutabilă a vocației succesorale asupra imobilelor, ce fac obiectul notificării. Referitor la existența averii imobiliare, niciodată nu s-a pus problema că terenul și construcțiile ce au aparținut autorilor reclamantelor nu ar fi existat în realitate și că nu ar fi fost preluată de societatea apelantă, la început prin fostul V. Ploiești în folosință și administrare, societate care în urma privatizării și-a schimbat denumirea în SC C. Prahova SA Ploiești.

În privința evaluării construcțiilor, s-a reținut că, apelanta a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, învederând doar, că nu s-a răspuns la obiectivele stabilite de instanță, fără a aduce critici sub raportul evaluării. Obiecțiunea apelantei, în sensul că nu trebuia obligată la plata despăgubirilor, obligație care ar reveni instituției implicate în privatizare, adică A.P.A.P.S. București, s-a apreciat neîntemeiată, cu motivarea că această apelantă va primi despăgubirea de la instituția publică, implicată în privatizare (de la A.P.A.P.S. București), obligație ce este opozabilă și Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, chiar și în situația când aceasta nu a fost parte în procesele respective.

Nefondată s-a reținut și ultima critică referitoare la faptul că, instanța fondului nu a cercetat obiectul cauzei, în sensul că, prin contestație nu se solicită acordarea de despăgubiri și nici anularea Hotărârii nr. 10/2001 a Consiliului de Administrație, ipoteză în care aceasta nu își produce efectele. În acest sens, s-a arătat că, legiuitorul a dat posibilitatea ca actul emis ca un răspuns la notificare să poată fi contestat, iar în cazul în care solicitările nu sunt respinse în totalitate, contestația fiind admisă, se înțelege de la sine, că chiar dacă nu s-a pronunțat anularea ei expres, nu produce nici un efect. Apelul declarat de A.P.A.P.S. București s-a reținut ca tardiv, invocându-se că, hotărârea instanței de fond i s-a comunicat la 6 ianuarie 2003, calea de atac fiind exercitată la 23 ianuarie 2003, potrivit rezoluției judecătorului de serviciu cu depășirea termenului legal de 15 zile.

Împotriva deciziei civile nr. 1150 din 14 aprilie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în termen legal, au declarat recurs pârâtele SC C. Prahova SA Ploiești și A.V.A.S. Pârâta SC C. Prahova S.A., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6-10 C. proc. civ., a învederat că, instanța de apel greșit a respins cele patru excepții, pe care le-a invocat privind lipsa calității procesuale pasive a sa, tardivitatea introducerii contestației, prescripția achizitivă a dreptului reclamantelor și inadmisibilitatea contestației lor, cu aceeași motivare făcută în dezvoltarea motivelor de apel. O a doua critică se referă la faptul că, s-a acordat mai mult decât s-a cerut, în condițiile în care, reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilelor și li s-au acordat despăgubiri bănești pentru construcții.

Mai arată recurenta- pârâtă că, instanța de apel nu a apreciat anumite probe, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, și anume, a ignorat faptul că testamentul existent în dosar este unul olograf, care-și poate produce efectele juridice, numai atunci când este scris în tot , datat și semnat de mâna testatorului, dovezi ce nu s-au făcut, situație în care reclamantele nu și-au dovedit nici dreptul de proprietate și nici vocația succesorală cu privire la imobil. În fine, o ultimă critică se referă la neaplicarea disp. art. 46 din Legea nr. 10/2001, ce ocrotește buna-credință a posesorului imobilului. Astfel, se arată că, în momentul privatizării, imobilul ce face obiectul notificării era înscris în patrimoniul societății actuale A.P.A.P.S.

București, societate ce l-a avut în calcul la stabilirea valorii acțiunilor și prețului licitației. În aceste condiții, actele de privatizare fiind făcute în condițiile legii, iar dobânditorul fiind de bună-credință s-au aplicat disp. art. 27 și art. 46 din Legea nr. 10/ 2001, ceea ce denotă că actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile ce cad sub incidența aceleași legi, sunt valabile, dacă au fost încheiate, cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. Față de aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea contestației reclamantelor față de ea, orice pretenții ale reclamantelor, urmând să fie adresate și soluționate prin instituția publică și implicată în privatizare, singura ce este obligată la acordarea despăgubirilor, în condițiile în care se fac dovezi cu privire la dreptul de proprietate al reclamantelor asupra imobilului.

Pârâta A.V.A.S. critică hotărârea instanței de apel pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 C. proc. civ., ceea ce a dus la respingerea apelului ca tardiv. În dezvoltarea cererii de recurs, susține că, apelul a fost declarată în termen, la data de 22 ianuarie 2003, aspect dovedit prin confirmarea de primire a acestuia. Trebuie menționat că, pe parcursul procesului, recurenta SC C. Prahova SA Ploiești și-a schimbat denumirea societății în SC C. H. SA, depunând la dosarul cauzei certificatul de înregistrare la Registrul Comerțului de pe lângă Tribunalul Prahova cu această denumire (înscrisurile aflate la paginile 25-30 dosar recurs). Și recurenta pârâtă, A vab , ca urmare a reorganizării prin comasare - prin absorbție cu A.P.A.P.S.

, care s-a desființat, a devenit persoană juridică cu calitate procesuală sub denumirea de A.V.A.S. Examinând recursurile, în limita motivelor de nelegalitate invocate, se constată că, sunt fondate, pentru considerentele ce urmează : Motivele de recurs, amplu dezvoltate prin conținutul expunerii criticilor se încadrează în ceea ce privește susținerile recurentei pârâte SC C.H. S.A. Prahova în pct. 6 și 9 C. proc. civ., fiind reiterate, așa cum s-a arătat, motivele de apel. Pornind de la rațiunea Legii nr. 10/2001, privind situația juridică a unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 dec. 1989, estimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ, legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietar pentru abuzurile săvârșite de stat.

În acest sens, și în concordanță cu scopul elaborării actului normativ, este evident că dispozițiile neclare, trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptățite. În acest cadru, trebuie privite reglementările art. 23 alin. (1) din lege, potrivit cu care, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau dispoziție motivată asupra cererii de restituire, în natură, în conformitate cu art. 24 alin.(1) al aceluiași act normativ, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut la art. 23 alin (1) să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.

Prin notificarea formulată de către reclamante și aflată la fila 6 dosar fond, s-a solicitat restituirea în natură a construcțiilor cunoscute sub denumirea de „conac” și a terenului aferent acestuia, în suprafață de 1,75 ha. Cu toate acestea, instanța de fond a obligat recurenta pârâtă să despăgubească reclamantele cu suma de 364 592 000 lei, reprezentând contravaloarea construcțiilor. Față de obiectul cauzei, se reține că, prin hotărârea recurată s-a menținut soluția instanței de fond, prin care s-a acordat altceva decât s-a cerut, despăgubiri bănești, față de cererea inițială de restituire în natură, fără a se face o analiză minuțioasă cu privire la împrejurarea, dacă recurentele au formulat petit în acest sens.

De asemenea, prin materialul probator administrat, nu s-au clarificat aspecte legate de dreptul de proprietate invocat de intimatele-reclamante, în raport de testamentul olograf indicat, neanalizându-se, dacă acesta îndeplinește toate condițiile cerute de lege pentru a-și putea produce efectele. În plus, în momentul privatizării, acestei recurente, imobilul ce face obiectul notificării era înscris în patrimoniul fostului A.P.A.P.S. București, societate care l-a avut în calcul la stabilirea valorii acțiunilor și prețului licitației, situație în care, instanța avea obligația să clarifice, dacă în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 20 sau art. 27 din Legea nr. 10/2001. În speță, acțiunea introductivă este formulată echivoc, în mod deficitar, fără o precizare corespunzătoare în ceea ce interesează, a capetelor de cerere și a părților chemate în judecată.

În virtutea prevederilor art. 129 C. proc. civ., instanța avea obligația să pună în discuția părților stabilirea cadrului procesual exact, în sensul celor arătate, a temeiului juridic al acțiunii, și să procedeze apoi la soluționarea cauzei. Se reține că, față de motivarea cererii, față de temeiurile juridice invocate de reclamante și față de modul în care acestea au înțeles să-și conceapă susținerile în fața instanței, nu s-a fixat cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc. Este adevărat că, o anumită situație de fapt, expusă și probată, trebuie calificată juridic, de către instanțele de judecată, lămurirea și explicarea obiectului procesului, presupunând stabilirea tuturor instituțiilor și regulilor juridice aplicabile.

În același timp însă, calificarea juridică a unei situații de fapt date nu poate fi făcută cu încălcarea principiului disponibilității, schimbându-se astfel total obiectul și temeiul juridic al acțiunii. În cauza de față, nelămurind cadrul procesual în funcție de care urmau a se stabili normele legale și instituțiile juridice aplicabile, pentru a analiza cererea din punct de vedere al Legii nr. 10/2001 și a stabili părțile angrenate în proces, Înalta Curte constată că, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 84 și art.112 alin. (4) C. proc. civ. În ceea ce privește recursul promovat de către recurenta pârâtă A.V.A.S. se reține că, în raport de motivarea in extenso a acestuia, poate fi încadrat în prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Critica vizează soluționarea greșită a apelului pe excepția tardivității, printr-o interpretare incorectă a dispozițiilor art. 101, art. 104 și art. 301 C. proc. civ. Este adevărat că, sentința civilă nr. 614 din 29 noiembrie 2002, pronunțată de Tribunalul Prahova a fost comunicată recurentei pârâte la 6 ianuarie 2003. La fel de adevărat este și împrejurarea că, cererea de apel a fost înregistrată la Tribunalul Prahova, conform rezoluției judecătorului de serviciu la 23 ianuarie 2003, cu depășirea termenului de 15 zile, prev. de art. 301 C. proc. civ., în care putea fi exercitată calea de atac. Potrivit art. 101 C. proc. civ., termenele se calculează pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când au început, nici ziua în care s-au sfârșit.

Apelul a fost expediat instanței prin poștă, înregistrat la 22 ianuarie 2003, potrivit datei de pe confirmarea de primire, în care se evidențiază data depunerii la poștă și anexată dosarului cauzei. Instanța de apel greșit a reținut ca dată a promovării apelului 23 ianuarie 2003, această dată fiind cea la care, instanța de apel a înregistrat calea de atac exercitată. Conform art. 104 C. proc. civ., „actele de procedură trimise prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în termen, dacă au fost predate recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui”, așa cum s-a întâmplat în speță și cum am arătat anterior. Față de aceste împrejurări, apelul a fost declarat în termen și greșit instanța de apel l-a respins ca tardiv, situație în care recursul este fondat, impunându-se ca instanța să se pronunțe pe fondul cererii.

Cum instanța nu a procedat astfel, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursurile pârâtelor, și în temeiul art. 313 C. proc. civ., va casa decizia recurată și va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor, care va răspunde la toate criticile, formulate de către recurente, în sensul celor reținute mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursurile declarate de pârâtele SC C.H. SA Ploiești și A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 1150 din 14 aprilie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanței pentru rejudecarea apelurilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 februarie 2006.