a cererii nr. 20656/03
prezentate de Jules LONCKE
împotriva Belgiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția întâi), reunită la 7 septembrie 2006 într-o cameră compusă din:
Domnii
C.L. Rozakis, președinte,
Doamnele
Domnii
S.E. Jebens, judecători,
și domnul S. Nielsen, grefier de secție,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 30 iunie 2003,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și pe cele prezentate ca răspuns de către reclamant,
După ce a deliberat, pronunță următoarea decizie:
Reclamantul, dl. Jules Loncke, este un resortisant belgian, născut în 1935. Acesta este reprezentat în fața Curții de către dl. B. Van Den Abeele, avocat în Bruges. Guvernul pârât a fost reprezentat de agentul său, dl. C. Debrulle, Director al Serviciului Public Federal al Justiției.
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.
A.
Circumstanțele speței
La data faptelor, reclamantul exploata din 1973 un garaj. În cadrul acestei activități, vindea în special automobile de ocazie.
La 2 aprilie 1993, reclamantul a primit din partea administrației TVA (taxa pe valoarea adăugată) o somație de plată a unei sume de 36.657.550 franci belgieni (BEF) (908.716,93 euro (EUR)) cu titlu de rambursare a TVA-ului obținut în mod nedatorat, un control dezvăluind că facturile pe baza cărora rambursările fuseseră obținute nu corespundeau prescripțiilor regulamentare. La această sumă se adăugau 73.315.100 BEF (1.817.433,46 EUR) cu titlu de amendă fiscală, adică dublul sumei în cauză (art. 70 § 1 bis din codul TVA), și dobânzi pentru întârziere la plată. După ce a procedat la un control privind anii 1988, 1989 și 1990, administrația constatase că reclamantul dedusese TVA-ul cu ocazia unui număr de cumpărări de automobile de ocazie de la diverși garagiști sau societăți, deși nu dispunea pentru a face aceasta de facturi care să răspundă exigențelor legale în materie, prin faptul că anumite mențiuni obligatorii nu figurau pe aceste facturi.
Reclamantul a făcut opoziție la această somație în fața tribunalului de primă instanță din Bruges. Acesta susținea în special că mențiunile cerute de legislația belgiană erau contrare dispozițiilor Uniunii Europene în materie, astfel cum erau interpretate de Curtea Europeană de Justiție, și că un mare număr dintre aceste mențiuni erau inutile. Acesta adăuga că facturile în litigiu conțineau suficiente mențiuni și că administrația acceptase deja deduceri pe baza unor facturi incomplete. Acesta cerea, de asemenea, să se adreseze o întrebare preliminară Curții de Arbitraj cu privire la o eventuală discriminare existentă între situația sa și cea a altor contribuabili.
Tribunalul a declarat opoziția nefondată prin hotărârea din 1 aprilie 1996. Tribunalul a considerat că mențiunile cerute de legislația belgiană nu erau contrare dispozițiilor Uniunii Europene sau în contradicție cu învățămintele hotărârii Curții Europene de Justiție din 14 iulie 1988. Pe de altă parte, nu se putea contesta în mod serios că respectivele mențiuni erau necesare pentru a permite un control al deducerilor de TVA efectuate și pentru a se opune fraudei sau malversațiunilor. Nu se putea, de asemenea, pretinde că erau prea numeroase sau prea tehnice, până în punctul de a avea drept efect să facă în practică imposibilă orice deducere de TVA.
Tribunalul a notat, de asemenea, că mențiunile lipsă pe facturile prezentate de reclamant la control erau foarte importante, deoarece data livrării nu era menționată pe 855 de facturi, anul de fabricație pe 345, cilindreea pe 406, puterea motorului pe 851 și tipul șasiului pe 472; absența acestor date putea fi frauduloasă. Fiind profesionist, reclamantul trebuia, de asemenea, să se asigure că TVA-ul era într-adevăr vărsat la Trezorerie de către cocontractanții săi și, deși pretindea că aceasta fusese cazul, rămânea în culpă pentru a dovedi aceasta. Contabilitatea sa era, de asemenea, neregulată, iar el nu poseda nici măcar un registru-jurnal (financieel dagboek). După cum releva pe bună dreptate administrația, elementele prezentate ca dovezi de plată prezentau numeroase lacune și nu erau absolut deloc probante. Extrasele de cont nu dădeau niciun detaliu privind partea cocontractantă, iar numerotarea facturilor constituia o încurcătură inextricabilă. Reclamantul putea astfel cu greu să fie considerat de bună-credință și, acționând astfel, deschisese larg poarta unei eventuale fraude. Realitatea tranzacțiilor comerciale, conformă cu regulile contabile sau cu ceea ce trebuia să fie o contabilitate adecvată, nu era deci dovedită.
Tribunalul a considerat, de asemenea, că faptul că administrația acceptase anterior deduceri, deși nu fuseseră furnizate facturi conforme cu reglementarea, nu putea, în cazul de speță, să fie luat în considerare. O astfel de atitudine neputând în principiu fi adoptată decât în circumstanțe cu totul specifice, în special atunci când nu exista nicio îndoială cu privire la realitatea tranzacțiilor comerciale sau nicio suspiciune de fraudă. Or, niciuna dintre aceste două condiții nu exista în speță, după cum tribunalul relevase deja anterior.
Având în vedere în special considerațiile sus-menționate, tribunalul a considerat, de asemenea, că nu exista nicio aparență de discriminare și că, prin urmare, nu era cazul să se adreseze o întrebare preliminară Curții de Arbitraj.
Tribunalul a declarat hotărârea sa executorie, în pofida căii de atac.
Reclamantul a declarat apel. În cererea sa de apel datată 26 august 1996, reia argumentele dezvoltate în primă instanță și reproșa tribunalului că le-a respins pe nedrept.
Ca urmare a apelului reclamantului, perceptorul administrației fiscale a notificat, la 24 octombrie 1996, reclamantului o cerere de consemnare a sumelor datorate în temeiul hotărârii din 1 aprilie 1996. Această cerere, făcută în aplicarea articolului 92 alineatul 2 din codul taxei pe valoarea adăugată (codul TVA), era întemeiată pe motivele că nu existase nicio plată, nici măcar sub rezervă, și că ipoteca legală, luată de administrație în temeiul articolului 86 din codul TVA asupra bunurilor imobiliare aparținând reclamantului, era cu mult inferioară sumelor datorate în temeiul hotărârii. Cuantumul bunurilor vizate de această ipotecă, luată pentru o sumă de 5.300.000 BEF (131.383,57 EUR), nu putea servi drept garanție pentru plata sumei totale datorate, adică 152.275.502 BEF (377.481,10 EUR). Perceptorul menționa, de asemenea, că cererea de apel nu aducea niciun argument nou care să nu fi fost deja respins de administrație și că drepturile Trezoreriei nu puteau fi protejate legal prin niciun alt mijloc decât prin aplicarea articolului 92 alineatul 2 sus-menționat.
În absența consemnării, administrația fiscală a ridicat, la 6 februarie 1997, o excepție de inadmisibilitate întemeiată pe art. 92, alineatul 2, din codul TVA, care prevede inadmisibilitatea căii de atac atunci când suma datorată nu este consemnată în cele două luni de la cerere.
Reclamantul a depus, la rândul său, două seturi de concluzii. În acestea relua, pe de o parte, elementele deja dezvoltate anterior. În acestea contesta, pe de altă parte, aplicarea articolului 92, alineatul 2, din codul TVA, susținând că scopul legiuitorului era de a nu impune consemnarea decât în caz de apel abuziv sau dilatoriu. Nu acesta era cazul în speță, unde nu putea fi considerat ca fiind de rea-credință. Nu se putea deduce un caracter dilatoriu al apelului din faptul că s-au folosit aceleași argumente ca în primă instanță, atâta timp cât cererea sa de apel era pe larg motivată. Acesta menționa, de asemenea, fără alte precizări, că nu putea consemna sumele cerute, având în vedere cuantumul TVA-ului cerut și cel al amenzii, acesta din urmă atingând de două ori suma luată în considerare. Acesta releva, de asemenea, că administrația luase toate măsurile conservatorii posibile asupra bunurilor de care era proprietar, dar că aceste garanții nu reprezentau, desigur, decât o parte din sumele cerute. Acesta repeta întruna că nu se putea, în aceste condiții, vorbi de măsuri destinate să garanteze drepturile Trezoreriei.
Prin hotărârea din 8 septembrie 1999, curtea de apel din Gand, admițând excepția de inadmisibilitate a administrației fiscale, a declarat calea de atac inadmisibilă, pe baza articolului 92, alineatul 2, din codul TVA. Această jurisdicție a notat că cererea de consemnare fusese făcută la 24 octombrie 1996 reclamantului, care nu îi dăduse niciun curs și care nu reacționase nici măcar la această cerere. După ce a relevat că acesta nu valorifica în apel niciun motiv asupra căruia hotărârea atacată să nu se fi pronunțat printr-o decizie motivată, a constatat că cererea de consemnare era întemeiată pe date obiective și controlabile, în special absența argumentelor noi și insuficiența garanțiilor imobiliare pe care administrația le putea pune în aplicare, acestea reprezentând 5.300.000 BEF, în timp ce sumele cerute atingeau peste 152.000.000 BEF. Curtea de apel a relevat, de asemenea, că reclamantul nu adusese niciun element probant de natură să arate că se afla în imposibilitatea de a da curs cererii de consemnare. Aceasta a adăugat că nu se putea substitui perceptorului pentru a aprecia oportunitatea consemnării și că competența sa se limita la a verifica dacă aceasta era motivată și regulamentară, ceea ce era cazul în speță.
Reclamantul a formulat recurs în casație. În unicul său motiv, susținea că inadmisibilitatea apelului său aducea atingere articolului 6 § 1 din Convenție și că hotărârea atacată ignora, de asemenea, art. 159 din Constituție, art. 3 din legea din 29 iulie 1991, art. 92 alineatul 2 din codul TVA și articolele 20, 21, 602, 1050, 1057, 7°, și 1072 bis din codul judiciar.
Prin hotărârea din 3 ianuarie 2003, Curtea de casație a respins recursul. În această privință, Curtea de casație a reamintit că art. 6 nu se aplică în materie penală decât atunci când se ajunge la pronunțarea unei pedepse care se asimilează unei sancțiuni penale și a considerat că aceasta nu era cazul în speță. Curtea de casație a reamintit, de asemenea, că art. 92, alineatul 2, din codul TVA vizează să se opună introducerii de căi de atac dilatorii și că impune să se țină cont de datele concrete ale fiecărei cauze, inclusiv situația financiară a contribuabilului. Aceasta a considerat că curtea de apel își justificase legal decizia pe acest punct, constatând că garanțiile imobiliare erau insuficiente, că reclamantul nu adusese niciun element probant de natură să arate că se afla în imposibilitatea de a da curs cererii de consemnare și că nu valorificase argumente noi în cererea sa de apel.
B.
Dreptul și practica internă pertinente
art. 70 § 1 din codul TVA dispune:
㤠1.
Pentru orice încălcare a obligației de a plăti taxa, se aplică o amendă egală cu de două ori taxa eludată sau plătită cu întârziere.
Această amendă este datorată individual de fiecare dintre persoanele care, în temeiul articolelor 51, §§ 1, 2 și 4, 51 bis, 52, 53, 53 ter, 53 nonies, 54, 55 și 58 sau al hotărârilor luate în executarea acestor articole, sunt obligate la plata taxei.
Oricine a obținut în mod nedatorat deducerea taxei se face pasibil de o amendă egală cu dublul cuantumului acestei taxe, în măsura în care această încălcare nu este reprimată de § 1, alineatul 1.”
art. 86 din codul TVA este redactat după cum urmează:
„Pentru recuperarea taxei, a dobânzilor și a cheltuielilor, Trezoreria publică are un privilegiu general asupra tuturor veniturilor și bunurilor mobile de orice natură ale debitorului, cu excepția navelor și ambarcațiunilor, și o ipotecă legală asupra tuturor bunurilor aparținând debitorilor, situate în Belgia și care sunt susceptibile de ipotecă.”
La data faptelor, art. 92 alineatul 2 din acest cod se citea după cum urmează:
„În caz de opoziție la somație, debitorul poate, la urmărirea administrației care are taxa pe valoarea adăugată în atribuțiile sale și înainte de hotărârea care soluționează dezbaterea, să fie condamnat, conform procedurii ordonanței președințiale, să furnizeze, în termenul ce urmează a fi stabilit de judecător, fie o vărsare provizorie, fie o cauțiune, pentru sumele cerute prin somație sau pentru o parte din aceste sume. Ordonanța este executorie, în pofida apelului. Debitorul poate fi autorizat să înlocuiască aceste garanții printr-o cauțiune personală agreată de administrație.
În cazul în care opoziția la somație a fost respinsă, nicio cale de atac împotriva deciziei judiciare nu poate fi în mod valabil introdusă dacă cuantumul sumelor menționate nu este consemnat în cele două luni de la cererea pe care funcționarul competent o notifică debitorului prin scrisoare recomandată la poștă.”
Această dispoziție a fost modificată la 1 ianuarie 1999 și se citește de acum înainte după cum urmează:
„În caz de apel al hotărârii care a respins acțiunea în justiție introdusă de debitor, perceptorul taxei pe valoarea adăugată poate, având în vedere datele concrete ale dosarului, inclusiv situația financiară a debitorului, să îi notifice acestuia, prin scrisoare recomandată la poștă, o cerere de consemnare a totalității sau a unei părți din sumele datorate. Debitorul poate fi autorizat să înlocuiască această consemnare cu o garanție reală sau personală agreată de administrația care are taxa pe valoarea adăugată în atribuțiile sale.
Sumele cerute trebuie să fie consemnate sau garanția constituită în cele două luni de la notificare.
În lipsa consemnării sumelor sau a constituirii garanției în termenul acordat, jurisdicția sesizată cu calea de atac trebuie, în cele trei luni începând de la expirarea acestui termen, să declare calea de atac inadmisibilă, cu excepția cazului în care, la cererea motivată a debitorului în cele două luni de la notificarea vizată la alineatul 1, aceasta concluzionează, în aceeași perioadă de trei luni, că cererea formulată de funcționarul însărcinat cu recuperarea nu este întemeiată.”
Manualul belgian al TVA, o lucrare editată de administrația fiscală care comentează diferitele dispoziții legale în materie, conține la numărul 649, figurând sub titlul „Opoziție la somație”, următoarele comentarii cu privire la această dispoziție:
„În cazul în care opoziția la somație a fost respinsă, nicio cale de atac împotriva deciziei judiciare nu poate fi în mod valabil introdusă dacă cuantumul sumelor datorate, atunci când este vorba despre taxe, amenzi și dobânzi a căror cauză de exigibilitate a intervenit înainte de 1 ianuarie 1999, nu este consemnat în cele două luni de la cererea pe care funcționarul competent o notifică debitorului prin scrisoare recomandată la poștă (Cod, art. 92, alineatul 2, vechi).
Pentru aplicarea acestei dispoziții, nu este cazul să se distingă după cum hotărârea care respinge opoziția a fost pronunțată în contradictoriu sau în lipsă (adică: «cerute de Stat»).
Pentru consemnarea sumelor cerute de Stat, debitorul dispune de un termen de două luni începând de la cererea pe care administrația i-o notifică prin scrisoare recomandată. Aceasta înseamnă că o cale de atac - de exemplu, un act de apel - introdusă fără consemnare prealabilă este admisibilă dacă administrația nu cere această consemnare sau dacă consemnarea este efectuată în cele două luni de la cererea notificată debitorului.
Consemnarea trebuie să fie efectuată la Casa de Depozite și Consemnări.
Ținând cont de jurisprudența Curții de Arbitraj în materie, cererea de consemnare trebuie să se întemeieze pe elemente obiective și în mod necesar controlabile provenind din dosarul administrativ al debitorului și care reiau datele concrete ale cauzei, inclusiv situația financiară a contribuabilului.
Perceptorul dispune de o putere de apreciere discreționară în ceea ce privește oportunitatea de a introduce o cerere de consemnare.”
Curtea de Arbitraj a Belgiei a pronunțat mai multe hotărâri cu privire la această dispoziție începând din 1992. Într-o hotărâre din 18 noiembrie 1992, aceasta a emis în special următoarele considerații:
„B.3.
Regulile constituționale ale egalității belgienilor în fața legii și ale nediscriminării nu exclud să se stabilească o diferență de tratament în funcție de anumite categorii de persoane, în măsura în care criteriul de diferențiere este susceptibil de justificare obiectivă și rezonabilă.
Existența unei astfel de justificări trebuie apreciată ținând cont de scopul și de efectele măsurii criticate, precum și de natura principiilor în cauză; principiul egalității este încălcat atunci când se stabilește că nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat.
(...)
O dispoziție legală nu este discriminatorie prin simplul fapt că aplicarea sa concretă este susceptibilă să dea naștere unui tratament distinct sau că executarea sa diferențiată nu este exclusă.
În speță, legiuitorul putea în mod rezonabil considera că consemnarea nu va fi întotdeauna necesară pentru a proteja drepturile Trezoreriei și pentru a preveni căile de atac dilatorii. Acesta putea, de asemenea, să lase administrației competente grija de a ține cont de elementele concrete ale fiecărei cauze, inclusiv situația de avere a debitorului, în scopul de a verifica dacă consemnarea este indicată pentru a atinge obiectivul legii.
Abilitarea pe care, în interpretarea avută în vedere, legiuitorul a acordat-o administrației nu implică autorizarea de a aplica un tratament distinct pentru care nu ar exista nicio justificare obiectivă și rezonabilă.
Decizia perceptorului trebuie să se întemeieze pe elementele obiective și în mod necesar controlabile ale unui dosar administrativ care arată că măsura luată este în mod rezonabil justificată, ținând cont de scopul urmărit de legiuitor.
Debitorul presupus căruia i se cere consemnarea atunci când formulează apel nu este lipsit de apărare împotriva deciziei funcționarului competent; dacă este cazul, și în special atunci când ar fi fost luată fără să fie motivată de circumstanțele speței, această decizie ar trebui, după examinarea de către judecător, în lumina articolului 107 din Constituție, să fie considerată ca inaplicabilă, caz în care nu va mai putea constitui un impediment pentru tratarea pe fond.”
Curtea de Arbitraj s-a pronunțat în același mod într-o hotărâre din 10 iunie 1993, în care a examinat, de asemenea, dacă aplicarea articolului 92 alineatul 2 din acest cod nu crea o discriminare între părțile la litigiu (interzisă de articolele 6 și 6 bis din Constituție). Pe acest punct, s-a explicat după cum urmează:
Curtea trebuie, de asemenea, să examineze dacă regula stabilită prin art. 92, alineatul 2, din codul TVA nu creează o discriminare între părțile la litigiu prin faptul că această dispoziție legală acordă unuia dintre litiganți, și anume Administrației TVA, puterea discreționară de a subordona utilizarea unei căi de atac de către celălalt litigant respectării unei condiții prevăzute de lege, atâta timp cât acestui alt litigant nu i se oferă facultatea de a restrânge utilizarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri care ar declara întemeiată opoziția sa la somație.
Prin regula prevăzută la art. 92, alineatul 2, din Codul TVA, legiuitorul vizează să protejeze drepturile Trezoreriei împotriva căilor de atac dilatorii, după ce o hotărâre defavorabilă contribuabilului a fost deja pronunțată. Contribuabilul a cărui opoziție la somație a fost declarată întemeiată nu are nevoie de o astfel de protecție a drepturilor sale, deoarece hotărârea se limitează să priveze de un titlu executoriu partea adversă, în speță Administrația TVA. Prin urmare, categoriile de litiganți față de care este invocată inegalitatea expusă la B.8.1 nu sunt suficient de comparabile, astfel încât diferența de tratament criticată nu încalcă articolele 6 și 6 bis din Constituție.”
Curtea de Arbitraj și-a confirmat jurisprudența în hotărârile din 6 iunie și 9 noiembrie 1995, în care a înlăturat interpretarea conform căreia administrația competentă avea, în orice ipoteză, obligația de a cere consemnarea, fără a ține seama de situația concretă a debitorului, ipoteză care avea drept efect ca un justițiabil care nu dispunea de mijloacele necesare pentru a efectua consemnarea cerută să nu aibă în niciun caz posibilitatea de a introduce o cale de atac admisibilă.
Reclamantul susține că inadmisibilitatea apelului său încalcă diverse dispoziții ale Convenției. Susținând că nu putea consemna sumele cerute, acesta explică că inadmisibilitatea apelului său din cauza unei cereri de consemnare arbitrare, și deci contrare articolului 17 din Convenție, l-a privat de un acces la un „judecător” și de un proces echitabil, în sensul articolului 6 din Convenție, precum și de o cale de atac conformă cu art. 13 al acesteia. Aceasta a constituit, de asemenea, o discriminare pe baza averii și a mijloacelor financiare, contrară articolului 14 al acesteia.
Reclamantul susține că inadmisibilitatea apelului său încalcă diverse dispoziții ale Convenției.
1.
Susținând că nu putea consemna sumele cerute, acesta explică că inadmisibilitatea apelului său – pronunțată pe baza faptului unei cereri de consemnare arbitrare, și deci contrare articolului 17 din Convenție – l-a privat de un acces la un „judecător” și de un proces echitabil, în sensul articolului 6 din Convenție, precum și de o cale de atac conformă cu art. 13 al acesteia. În părțile sale pertinente, art. 6 § 1 din Convenție se citește după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil sau asupra fundamentului oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...)”
La rândul său, art. 13 din Convenție este redactat după cum urmează:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate are dreptul la acordarea unei căi de atac efective în fața unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea ar fi fost comisă de persoane acționând în exercitarea funcțiilor lor oficiale.”
Guvernul contestă poziția reclamantului. Dacă recunoaște că impunerea fiscală scapă domeniului de aplicare al articolului 6 din Convenție, acesta se poate aplica în ceea ce privește amenzile fiscale pronunțate care pot, conform jurisprudenței, să constituie o sancțiune penală în sensul acestei dispoziții. Acesta reamintește că art. 92, alineatul 2, din codul TVA vizează să evite ca un apel pur dilatoriu, care ar avea drept scop să întârzie soluția judiciară finală, să fie introdus și să pună în pericol interesul general din care fac parte drepturile Trezoreriei. O astfel de reglementare a căii de atac veghează să asigure buna administrare a justiției. După cum administrația fiscală însăși expune în Manualul său al TVA, decizia de a pune în aplicare cererea de consemnare nu are niciun caracter automat și trebuie să fie motivată de perceptor în funcție de elementele concrete ale dosarului. Hotărârea Curții de Arbitraj din 18 noiembrie 1992 și hotărârile ulterioare ale acestei curți confirmă necesitatea de a întemeia această măsură pe elementele obiective și în mod necesar controlabile ale dosarului, de natură să stabilească că aceasta este în mod rezonabil justificată, ținând cont de scopul urmărit de legiuitor.
Guvernul concluzionează din aceasta că art. 92 alineatul 2 nu are drept efect să suprime accesul la o jurisdicție, ci se limitează să restrângă accesul la aceasta în cazuri particulare, în grija de a evita căi de atac dilatorii având drept scop să pună în pericol interesul general. Măsura, care vizează să protejeze drepturile Trezoreriei, are un scop legitim și, având în vedere condițiile punerii sale în aplicare, există un raport rezonabil de proporționalitate între scopul vizat și mijloacele utilizate. Acesta a fost cu siguranță cazul în speță, unde decizia s-a întemeiat pe următoarele fapte:
-
nu existase nicio plată, nici măcar sub rezervă;
-
în temeiul articolului 86 din codul belgian al TVA, o ipotecă legală fusese luată de administrația fiscală asupra bunurilor imobiliare aparținând reclamantului pentru o sumă de 5,3 milioane de franci belgieni, sumă cu mult inferioară celei la care reclamantul fusese condamnat;
-
această ipotecă legală nu poate, în temeiul articolului 86 sus-menționat din codul belgian al TVA, să servească drept garanție pentru cuantumul amenzilor care se ridica la 73.315.100 BEF (1.817.433,80 EUR);
-
cererea în apel depusă de reclamant nu aducea niciun argument nou care să nu fi fost deja respins de administrație, apelul având un caracter dilatoriu;
-
drepturile trezoreriei nu puteau fi protejate legal prin niciun alt mijloc decât prin aplicarea articolului 92, alineatul 2, din codul TVA.
Guvernul observă că reclamantul a beneficiat de un control al cererii de consemnare de către curtea de apel, o jurisdicție prezentând garanții de independență și de imparțialitate. Aceasta a luat decizia sa de inadmisibilitate după ce, după cum a constatat Curtea de casație, a verificat in concreto elementele dosarului referitoare la cererea de consemnare și a considerat, în lumina acestei examinări concrete, că cererea de consemnare era legală, întemeindu-se pe cele cinci motive relevate de perceptor și adăugând la acestea un element complementar: faptul că reclamantul nu reacționase nicidecum la cererea de consemnare. Decizia de inadmisibilitate nu a fost deci luată cu nerespectarea articolului 13 din Convenție.
Reclamantul este de părere că a fost împiedicat să își prezinte argumentele în fața curții de apel pe baza unei cereri de consemnare nerezonabile emanând de la partea adversă. Acesta observă că art. 92, alineatul 2, din codul TVA poate da naștere la abuzuri și că administrația, în speță, a abuzat de această posibilitate, deși poate aprecia discreționar dacă să ceară sau nu consemnarea. Era manifest că reclamantul nu dispunea de mijloacele financiare necesare pentru a plăti sumele cerute și că nu putea, cu atât mai puțin, să furnizeze garanțiile necesare pentru a asigura plata acestora. Restrângerea dreptului de apel vizează, pe de altă parte, să combată căile de atac dilatorii și nu se poate pretinde în mod serios că faptul că o cerere de apel nu aduce elemente noi înseamnă că apelul ar fi dilatoriu. Curtea de apel nu a efectuat nici un control al oportunității cererii de consemnare, ci s-a mulțumit să efectueze o examinare prima facie a motivării date în această privință de administrație.
Curtea a procedat la o examinare preliminară a argumentelor părților. Aceasta consideră că acest capăt de cerere ridică chestiuni de drept și de fapt complexe care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al examinării cererii, ci necesită o examinare pe fond. Rezultă că acest capăt de cerere nu poate fi declarat vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.
2.
Reclamantul susține, de asemenea, că inadmisibilitatea apelului a constituit, de asemenea, o discriminare pe baza averii și a mijloacelor financiare, contrară articolului 14 din Convenție, care dispune că:
„Bucuria drepturilor și libertăților recunoscute în prezenta Convenție trebuie asigurată, fără nicio distincție, întemeiată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”
Guvernul susține că decizia de inadmisibilitate nu a fost luată cu nerespectarea articolului 14 din Convenție, deoarece această măsură luată în aplicarea articolului 92 alineatul 2 trebuie să fie în mod rezonabil justificată ținând cont de scopul urmărit de legiuitor. Aceasta nu poate fi considerată ca un tratament care ar fi impus fără rațiune obiectivă și rezonabilă. Motivele reținute în speță de curtea de apel confirmă această absență a discriminării. Pe de altă parte, nu se poate compara, după cum face reclamantul, situația Administrației TVA cu cea a contribuabilului în materie de apel al unei decizii pronunțate într-o procedură de opoziție la o somație. Într-adevăr, un apel al administrației nu intervine decât atunci când opoziția este admisă, adică atunci când titlul executoriu al administrației este anulat. Această situație este complet diferită de cea în care se afla reclamantul, deoarece administrația dispunea de un titlu executoriu, a cărui validitate era confirmată prin decizia pronunțată asupra opoziției.
Reclamantul, care relevă că consemnarea a fost cerută pentru că nu dispunea de mijloace suficiente pentru a plăti taxa cerută, deduce din aceasta că aceasta nu ar fi fost ordonată dacă ar fi dispus de mijloace suficiente, ceea ce constituie în mod manifest o discriminare pe baza averii unui contribuabil.
Curtea constată că acest capăt de cerere este intim legat de cel formulat sub unghiul articolelor 6, 13 și 17 din Convenție, astfel încât trebuie să urmeze aceeași soartă. Rezultă că acest capăt de cerere nu poate fi declarat vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Niciun alt motiv de inadmisibilitate nu a fost relevat.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
cererea admisibilă, toate mijloacele de fond fiind rezervate.
Søren Nielsen
Christos Rozakis
Grefier
Președinte
de la requête n
o
20656/03
présentée par Jules LONCKE
contre la Belgique
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 7 septembre 2006 en une chambre composée de
:
MM.
C.L.
Rozakis
,
président
,
L.
Loucaides
,
M
mes
F.
Tulkens
,
N.
Vajić
,
MM.
A.
Kovler
,
D.
Spielmann,
S.E.
Jebens,
juges
,
et de M. S.
Nielsen,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 30 juin 2003,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Jules Loncke, est un ressortissant belge, né en 1935. Il est représenté devant la Cour par M
e
C.
Debrulle, Directeur du Service public fédéral de la justice.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
Les circonstances de l’espèce
A l’époque des faits, le requérant exploitait depuis 1973 un garage. Dans le cadre de cette activité, il vendait notamment des voitures d’occasion.
Le 2 avril 1993, le requérant reçut de l’administration de la TVA (taxe sur la valeur ajoutée) une contrainte à payer une somme de 36
657
550
francs belges (BEF) (908
716,93 euros (EUR)) au titre de remboursement de la TVA obtenue indûment, un contrôle ayant révélé que les factures sur base desquelles les remboursements avaient été obtenus ne correspondaient pas aux prescriptions réglementaires. A cette somme s’ajoutait 73
315
817
433,46 EUR) à titre d’amende fiscale, soit le double de la somme en cause (article 70 § 1 bis du code de la TVA), et d’intérêts pour retard de paiement. Ayant procédé à un contrôle portant sur les années 1988, 1989 et 1990, l’administration avait constaté que le requérant avait déduit la TVA lors de nombre d’achats de voitures d’occasion à divers garagistes ou sociétés, alors qu’il ne disposait pas pour ce faire de factures répondant aux exigences légales en la matière, du fait que certaines mentions obligatoires ne figuraient pas sur ces factures.
Le requérant fit opposition à cette contrainte devant le tribunal de première instance de Bruges. Il soutenait notamment que les mentions exigées par la législation belge étaient contraires aux dispositions de l’Union européenne en la matière, telles qu’interprétées par la Cour européenne de justice et que bon nombre de ces mentions étaient inutiles. Il ajoutait que les factures litigieuses contenaient suffisamment de mentions et que l’administration avait déjà accepté des déductions sur base de factures incomplètes. Il demandait aussi de poser une question préjudicielle à la Cour d’arbitrage sur une éventuelle discrimination existant entre sa situation et celle d’autres contribuables.
Le tribunal déclara l’opposition non fondée par jugement du 1
er
avril 1996. Le tribunal estima que les mentions exigées par la législation belge n’étaient pas contraires aux dispositions de l’Union européenne ou en contradiction avec les enseignements de l’arrêt de la Cour européenne de justice du 14 juillet 1988. Il ne pouvait par ailleurs être sérieusement contesté que lesdites mentions fussent nécessaires pour permettre un contrôle des déductions de TVA effectuées et pour s’opposer à la fraude ou aux malversations. On ne pouvait pas non plus prétendre qu’elles étaient trop nombreuses ou trop techniques, au point d’avoir pour effet de rendre en pratique impossible toute déduction de TVA.
Le tribunal nota aussi que les mentions manquantes sur les factures présentées par le requérant lors du contrôle étaient très importantes, puisque la date de livraison n’était pas mentionnée sur 855 factures, le millésime sur 345, la cylindrée sur 406, la puissance du moteur sur 851 et le type de châssis sur 472
; l’absence de ces données pouvait être frauduleuse. Etant professionnel, le requérant devait aussi s’assurer que la TVA était bien versée au Trésor par ses cocontractants et, bien qu’il prétende que cela avait été le cas, il restait en défaut de le prouver. Sa comptabilité était aussi irrégulière et il ne possédait même pas de livre journal (financieel dagboek). Comme le relevait à juste titre l’administration, les éléments présentés comme preuves de paiement présentaient de nombreuses lacunes et n’étaient absolument pas probants. Les extraits de comptes ne donnaient aucun détail concernant la partie cocontractante et la numérotation des factures constituait un embrouillamini inextricable. Le requérant pouvait ainsi difficilement être considéré comme de bonne foi et, en agissant de la sorte, avait grand ouvert la porte à une éventuelle fraude. La réalité des transactions commerciales, conforme aux règles comptables ou à ce que devait être une comptabilité appropriée, n’était donc pas prouvée.
Le tribunal estima encore que le fait que l’administration ait précédemment pu accepter des déductions alors que des factures conformes à la réglementation n’avaient pas été fournies ne pouvait, dans le cas d’espèce, entrer en ligne de compte. Une telle attitude ne pouvant en principe être adoptée que dans des circonstances tout à fait spécifiques, notamment quand il n’existait aucun doute sur la réalité des transactions commerciales ou aucune suspicion de fraude. Or, aucune de ces deux conditions n’existait en l’espèce, comme le tribunal l’avait déjà relevé préalablement.
Eu égard notamment aux considérations susmentionnées, le tribunal considéra également qu’il n’y avait aucune apparence de discrimination et qu’il n’y avait donc pas lieu de poser une question préjudicielle à la Cour d’arbitrage.
Le tribunal déclara son jugement exécutoire nonobstant recours.
Le requérant interjeta appel. Dans sa requête d’appel datée du 26 août 1996, il reprenait les arguments développés en première instance et reprochait au tribunal de les avoir rejetés à tort.
Suite à l’appel du requérant, le receveur de l’administration fiscale notifia, le 24 octobre 1996 au requérant, une demande de consignation des sommes dues aux termes du jugement du 1
er
avril 1996. Cette demande, faite par application de l’article 92 alinéa 2 du code de la taxe sur la valeur ajoutée (code de la TVA), était fondée sur les motifs qu’il n’y avait pas eu de paiement, même sous réserve, et que l’hypothèque légale, prise par l’administration en vertu de l’article 86 du code de la TVA sur les biens immobiliers appartenant au requérant était bien inférieure aux sommes dues en vertu du jugement. Le montant des biens concernés par cette hypothèque, prise pour une somme de 5
300
383,57 EUR) ne pouvait servir de garantie pour le paiement de la somme totale due, soit
152
275
502
481,10 EUR). Le receveur mentionnait encore que la requête d’appel n’apportait aucun argument neuf qui n’ait été déjà réfuté par l’administration et que les droits du Trésor ne pouvaient être protégés légalement par aucun autre moyen que par l’application de l’article
92 alinéa 2 précité.
En l’absence de consignation, l’administration fiscale souleva, le
6
février 1997, une exception d’irrecevabilité fondée sur l’article 92, alinéa
2, du code de la TVA qui prévoit l’irrecevabilité du recours lorsque la somme due n’est pas consignée dans les deux mois de la demande.
Le requérant déposa pour sa part, deux jeux de conclusions. Il y reprenait, d’une part, les éléments déjà développés antérieurement. Il y contestait, d’autre part, l’application de l’article 92, alinéa 2, du code de la TVA, arguant que le but du législateur était de n’imposer la consignation qu’en cas d’appel abusif ou dilatoire. Tel n’était pas le cas en l’espèce, où il ne pouvait être considéré comme étant de mauvaise foi. On ne pouvait déduire un caractère dilatoire de l’appel du fait qu’il soit fait usage des mêmes arguments qu’en première instance, alors que sa requête d’appel était amplement motivée. Il mentionnait aussi, sans autres précisions, qu’il ne pouvait pas consigner les sommes réclamées, vu le montant de la TVA réclamé et celui de l’amende, celui-ci atteignant deux fois la somme portée en compte. Il relevait aussi que l’administration avait pris toutes les mesures conservatoires possibles sur les biens dont il était propriétaire, mais que ces garanties ne représentaient bien sûr qu’une partie des sommes réclamées. Il répétait à l’envi que l’on ne pouvait, dans ces conditions, parler de mesures destinées à garantir les droits du Trésor.
Par arrêt du 8 septembre 1999, la cour d’appel de Gand, faisant droit à l’exception d’irrecevabilité de l’administration fiscale, déclara le recours irrecevable, sur base de l’article 92, alinéa 2, du code de la TVA. Cette juridiction nota que la demande de consignation avait été faite le 24 octobre 1996 au requérant qui n’y avait donné aucune suite et qui n’avait même pas réagi à cette demande. Ayant relevé qu’il ne faisait valoir en appel aucun moyen sur lequel le jugement entrepris ne se serait pas prononcé par une décision motivée, elle constata que la demande de consignation était fondée sur des données objectives et contrôlables, en particulier l’absence d’arguments nouveaux et l’insuffisance des garanties immobilières que l’administration pouvait mettre en œuvre, celles-ci représentant 5
300
000
BEF alors que les sommes réclamées atteignaient plus de 152
000
000 BEF. La cour d’appel releva aussi que le requérant n’avait pas apporté d’élément probant de nature à montrer qu’il était dans l’impossibilité de donner suite à la demande de consignation. Elle ajouta qu’elle ne pouvait se substituer au receveur pour apprécier l’opportunité de la consignation et que sa compétence se limitait à vérifier si celle-ci était motivée et régulière, ce qui était le cas en l’espèce.
Le requérant se pourvut en cassation. Dans son unique moyen, il faisait valoir que l’irrecevabilité de son appel portait atteinte à l’article 6 § 1 de la Convention et que l’arrêt attaqué méconnaissait aussi l’article 159 de la Constitution, l’article 3 de la loi du 29 juillet 1991, l’article 92 alinéa 2 du code de la TVA et les articles 20, 21, 602, 1050, 1057, 7
o
, et 1072 bis du code judiciaire.
Par arrêt du 3 janvier 2003, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. A cet égard, la Cour de cassation rappela que l’article 6 ne trouve pas application en matière pénale sauf lorsqu’elle aboutit au prononcé d’une peine qui s’assimile à une sanction pénale, et estima que tel n’était pas le cas en l’espèce. La Cour de cassation rappela aussi que l’article 92, alinéa 2, du code de la TVA vise à s’opposer à l’introduction de recours dilatoires et qu’elle impose de tenir compte des données concrètes de chaque affaire, en ce compris la situation financière du contribuable. Elle considéra que la cour d’appel avait légalement justifié sa décision sur ce point en constatant que les garanties immobilières étaient insuffisantes, que le requérant n’avait pas apporté d’élément probant de nature à montrer qu’il était dans l’impossibilité de donner suite à la demande de consignation et qu’il n’avait pas fait valoir de nouveaux arguments dans sa requête d’appel.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
L’article 70 § 1
er
du code de la TVA dispose
:
«
er
.
Pour toute infraction à l’obligation d’acquitter la taxe, il est encouru une amende égale à deux fois la taxe éludée ou payée tardivement.
Cette amende est due individuellement par chacune des personnes qui, en vertu des articles 51, §§ 1
er
, 2 et 4, 51 bis, 52, 53, 53 ter, 53 nonies, 54, 55 et 58 ou des arrêtés pris en exécution de ces articles sont tenues au paiement de la taxe.
er
.
Quiconque a obtenu indûment la déduction de la taxe encourt une amende égale au double du montant de cette taxe, dans la mesure ou cette infraction n’est pas réprimée par le § 1
er
, alinéa 1
er
.
»
L’article 86 du code de la TVA est ainsi libellé
:
«
Pour le recouvrement de la taxe, des intérêts et des frais, le Trésor public a un privilège général sur tous les revenus et les biens meubles de toute nature du redevable à l’exception des navires et bateaux et une hypothèque légale sur tous les biens appartenant aux redevables, situés en Belgique et qui sont susceptibles d’hypothèque.
»
A l’époque des faits, l’article 92 alinéa 2 de ce code se lisait comme suit
:
«
En cas d’opposition à la contrainte, le redevable peut, sur la poursuite de l’administration qui a la taxe sur la valeur ajoutée dans ses attributions et avant le jugement vidant le débat, être condamné, selon la procédure de référé, à fournir, dans le délai à fixer par le juge, soit un versement provisionnel, soit un cautionnement, pour les sommes réclamées par la contrainte ou pour une partie de ces sommes. L’ordonnance est exécutoire nonobstant appel. Le redevable peut être autorisé à remplacer ces garanties par une caution personnelle agréée par 1’administration.
Dans le cas où l’opposition à contrainte a été rejetée, aucun recours contre la décision judiciaire ne peut être valablement introduit si le montant des sommes dites n’est pas consigné dans les deux mois de la demande que le fonctionnaire compétent notifie au redevable sous pli recommandé à la poste.
»
Cette disposition a été modifiée le 1
er
janvier 1999 et se lit désormais comme suit
:
«
En cas d’appel du jugement qui a rejeté l’action en justice introduite par le débiteur, le receveur de la taxe sur la valeur ajoutée peut, eu égard aux données concrètes du dossier, en ce compris la situation financière du débiteur, notifier à celui
‑
ci, par pli recommandé à la poste, une demande de consignation de tout ou partie des sommes dues. Le débiteur peut être autorisé à remplacer cette consignation par une sûreté réelle ou personnelle agréée par l’administration qui a la taxe sur la valeur ajoutée dans ses attributions.
Les sommes réclamées doivent être consignées ou la sûreté constituée, dans les deux mois de la notification.
A défaut de consignation des sommes ou des constitutions de la sûreté dans le délai imparti, la juridiction saisie du recours doit, dans les trois mois à compter de l’expiration de ce délai, déclarer le recours irrecevable à moins que, sur requête motivée du débiteur dans les deux mois de la notification visée à l’alinéa 1
er
elle ne conclue, dans la même période de trois mois, que la demande formée par le fonctionnaire chargé du recouvrement n’est pas fondée.
»
Le Manuel belge de la TVA, un ouvrage édité par l’administration fiscale qui commente les différentes dispositions légales en la matière, contient au numéro
649, figurant sous le titre «
Opposition à contrainte
», les commentaires suivants à propos de cette disposition
:
«
Dans le cas où l’opposition à contrainte a été rejetée, aucun recours contre la décision judiciaire ne peut être valablement introduit si le montant des sommes dues, lorsqu’il s’agit de taxes, amendes et intérêts dont la cause d’exigibilité est intervenue avant le 1
er
janvier 1999, n’est pas consigné dans les deux mois de la demande que le fonctionnaire compétent notifie au redevable sous pli recommandé à la poste (Code, art. 92, alinéa 2, ancien).
Pour l’application de cette disposition, il n’y a pas lieu de distinguer selon que le jugement rejetant l’opposition a été prononcé contradictoirement ou par défaut (c’est
‑
à
‑
dire
: «
réclamées par l’Etat
»).
Pour la consignation des sommes réclamées par l’Etat, le redevable dispose d’un délai de deux mois à compter de la demande que l’administration lui notifie par lettre recommandée. Cela signifie qu’un recours
‑
par ex. un acte d’appel
‑
introduit sans consignation préalable est recevable si l’administration n’exige pas cette consignation ou si la consignation est effectuée dans les deux mois de la demande notifiée au redevable.
La consignation doit être opérée à la Caisse des dépôts et consignations.
Compte tenu de la jurisprudence de la Cour d’arbitrage en la matière, la demande en consignation doit s’appuyer sur des éléments objectifs et nécessairement contrôlables provenant du dossier administratif du redevable et reprenant les données concrètes de l’affaire, y compris la situation financière de l’assujetti.
Le receveur dispose d’un pouvoir d’appréciation discrétionnaire quant à l’opportunité d’introduire une requête en consignation.
»
La Cour d’arbitrage de Belgique a rendu plusieurs arrêts à propos de cette disposition à partir de 1992. Dans un arrêt du 18 novembre 1992, elle a notamment émis les considérations suivantes
:
«
B.3.
Les règles constitutionnelles de l’égalité des Belges devant la loi et de la non-discrimination n’excluent pas qu’une différence de traitement soit établie selon certaines catégories de personnes, pour autant que le critère de différenciation soit susceptible de justification objective et raisonnable.
L’existence d’une telle justification doit s’apprécier en tenant compte du but et des effets de la mesure critiquée ainsi que de la nature des principes en cause
; le principe d’égalité est violé lorsqu’il est établi qu’il n’existe pas de rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé.
(...)
Une disposition légale n’est pas discriminatoire par le simple fait que son application concrète est susceptible de donner lieu à un traitement distinct ou que son exécution différenciée n’est pas exclue.
En l’espèce, le législateur pouvait raisonnablement considérer que la consignation ne serait pas toujours nécessaire pour sauvegarder les droits du Trésor et prévenir des recours dilatoires. Il pouvait également laisser à l’administration compétente le soin de tenir compte des éléments concrets de chaque affaire, en ce compris la situation de fortune du redevable, aux fins de vérifier si la consignation est indiquée pour atteindre l’objectif de la loi.
L’habilitation que, dans l’interprétation envisagée, le législateur a accordée à l’administration n’implique pas l’autorisation d’appliquer un traitement distinct pour lequel n’existerait aucune justification objective et raisonnable.
La décision du receveur doit se fonder sur les éléments objectifs et nécessairement contrôlables d’un dossier administratif faisant apparaître que la mesure prise est raisonnablement justifiée, compte tenu du but poursuivi par le législateur.
Le redevable supposé à qui on demande la consignation lorsqu’il se pourvoit en appel n’est pas sans défense contre la décision du fonctionnaire compétent
; le cas échéant, et notamment lorsqu’elle aurait été prise sans être motivée par les circonstances de l’espèce, cette décision devrait après examen par le juge, au regard de l’article 107 de la Constitution, être considérée comme inapplicable, auquel cas elle ne pourra plus constituer un empêchement pour le traitement au fond.
»
La Cour d’arbitrage se prononça de la même manière dans un arrêt du 10
juin 1993 où elle examina également si l’application de l’article 92 alinéa
2 de ce code ne créait pas une discrimination entre les parties au litige (prohibée par les articles 6 et 6
bis
de la Constitution). Sur ce point, elle s’expliqua comme suit
:
«
La Cour doit également examiner si la règle portée par l’article 92, alinéa
2, du code de la T.V.A. ne crée pas une discrimination entre les parties au litige en ce que cette disposition légale accorde à l’un des litigants, à savoir l’Administration de la T.V.A., le pouvoir discrétionnaire de subordonner l’utilisation d’une voie de recours par l’autre litigant au respect d’une condition prévue dans la loi, alors que cet autre litigant ne se voit pas offrir la faculté de restreindre l’usage d’une voie de recours à l’encontre d’un jugement qui déclarerait fondée son opposition à contrainte.
Par la règle prévue à l’article 92, alinéa 2, du Code de la T.V.A., le législateur vise à préserver les droits du Trésor contre des recours dilatoires, après qu’un jugement défavorable à l’assujetti a déjà été rendu. L’assujetti dont l’opposition à contrainte a été déclarée fondée n’a pas besoin d’une telle protection de ses droits puisque le jugement se borne à priver d’un titre exécutoire la partie adverse, en l’occurrence l’Administration de la T.V.A. Dès lors, les catégories de litigants à l’égard desquelles est alléguée l’inégalité exposée sous B.8.1 ne sont pas suffisamment comparables, de sorte que la différence de traitement critiquée ne viole pas les articles 6 et 6
bis
de la Constitution.
»
La Cour d’arbitrage confirma sa jurisprudence dans des arrêts des 6
juin et 9 novembre 1995 où elle écarta l’interprétation selon laquelle l’administration compétente avait, en toute hypothèse, l’obligation de demander la consignation, sans égard à la situation concrète du redevable, une hypothèse qui avait pour effet qu’un justiciable ne disposant pas des moyens nécessaires pour effectuer la consignation demandée n’aurait en aucun cas la possibilité d’introduire un recours recevable.
Le requérant soutient que l’irrecevabilité de son appel viole diverses dispositions de la Convention. Faisant valoir qu’il ne pouvait consigner les sommes réclamées, il explique que l’irrecevabilité de son appel du fait d’une demande de consignation arbitraire, et donc contraire à l’article 17 de la Convention, l’a privé d’un accès à un «
juge
» et d’un procès équitable, au sens de l’article 6 de la Convention, ainsi que d’un recours conforme à son article 13. Elle a aussi constitué une discrimination sur la base de la fortune et des moyens financiers, contraire à son article 14.
Le requérant soutient que l’irrecevabilité de son appel viole diverses dispositions de la Convention.
1.
Faisant valoir qu’il ne pouvait consigner les sommes réclamées, il explique que l’irrecevabilité de son appel – prononcée sur la base du fait d’une demande de consignation arbitraire, et donc contraire à l’article 17 de la Convention – l’a privé d’un accès à un «
juge
» et d’un procès équitable, au sens de l’article 6 de la Convention, ainsi que d’un recours conforme à son article 13. Dans ses parties pertinentes, l’article 6 § 1 de la Convention se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...)
»
Pour sa part, l’article 13 de la Convention est ainsi libellé
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Le Gouvernement conteste la position du requérant. S’il reconnaît que si l’imposition fiscale échappe au champ d’application de l’article 6 de la Convention, celui-ci peut trouver application en ce qui concerne les amendes fiscales prononcées qui peuvent, selon la jurisprudence, constituer une sanction pénale au sens de cette disposition. Il rappelle que l’article 92, alinéa 2, du code de la TVA vise à éviter qu’un appel purement dilatoire, qui aurait pour but de retarder la solution judiciaire finale ne soit introduit et mette en péril l’intérêt général dont font partie les droits du Trésor. Pareille réglementation du recours veille à assurer la bonne administration de la justice. Comme l’administration fiscale elle-même l’expose dans son Manuel de la TVA, la décision de mettre en œuvre la demande de consignation n’a aucun caractère automatique et doit être motivée par le receveur en fonction des éléments concrets du dossier. L’arrêt de la Cour d’arbitrage du 18 novembre 1992 et les arrêts ultérieurs de cette cour confirment la nécessité de fonder cette mesure sur des éléments objectifs et nécessairement contrôlables du dossier, de nature à établir que celle-ci est raisonnablement justifiée, compte tenu du but poursuivi par le législateur.
Le Gouvernement en conclut que l’article 92 alinéa 2 n’a pas pour effet de supprimer l’accès à une juridiction, mais se limite à en restreindre l’accès dans des cas particuliers, dans le souci d’éviter des recours dilatoires ayant pour but de mettre en péril l’intérêt général. La mesure, qui vise à sauvegarder les droits du Trésor, a un but légitime et, vu les conditions de sa mise en œuvre, il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre le but visé et les moyens employés. Tel a assurément été le cas en l’espèce, où la décision a été fondée sur les faits suivants
:
-
il n’y avait pas eu de paiement même sous réserve
;
-
en vertu de l’article 86 du code belge de la TVA, une hypothèque légale avait été prise par l’administration fiscale sur des biens immobiliers appartenant au requérant pour une somme de 5,3 millions de francs belges, somme bien inférieure à celle à laquelle le requérant avait été condamné
;
-
cette hypothèque légale ne peut en vertu de l’article 86 précité du code belge de la TVA servir de garantie pour le montant des amendes qui s’élevait à 73
315
;
-
la requête en appel déposée par le requérant n’apportait aucun argument neuf qui n’aurait pas déjà été réfuté par 1’administration, l’appel ayant un caractère dilatoire
;
-
les droits du trésor ne pouvaient être protégés légalement par aucun autre moyen que par l’application de l’article 92, alinéa 2, du code de la
TVA.
Le Gouvernement observe que le requérant a bénéficié d’un contrôle de la demande de consignation par la cour d’appel, une juridiction présentant les garanties d’indépendance et d’impartialité. Celle-ci a pris sa décision d’irrecevabilité après avoir, comme l’a constaté la Cour de cassation, vérifié
in concreto
les éléments du dossier relatifs à la demande de consignation et estimé, au vu de cet examen concret, que la demande de consignation était légale en se fondant sur les cinq motifs relevés par le receveur et en y ajoutant un élément complémentaire
: le fait que le requérant n’avait nullement réagi à la demande de consignation. La décision d’irrecevabilité n’a donc pas été prise en méconnaissance de l’article 13 de la Convention.
Le requérant est d’avis qu’il a été empêché de présenter ses arguments devant la cour d’appel sur la base d’une demande de consignation déraisonnable émanant de la partie adverse. Il observe que l’article 92, alinéa
2, du code de la TVA peut donner lieu à des abus et que l’administration a, en l’espèce, abusé de cette possibilité, alors qu’elle peut apprécier discrétionnairement de demander ou non la consignation. Il était manifeste que le requérant ne disposait pas des moyens financiers nécessaires pour payer les montants réclamés et qu’il ne pouvait pas davantage délivrer les sûretés nécessaires pour en assurer le paiement. La restriction du droit d’appel vise par ailleurs à combattre les recours dilatoires et on ne saurait prétendre sérieusement que le fait qu’une requête d’appel n’apporte pas d’éléments nouveaux signifie que l’appel serait dilatoire. La cour d’appel n’a pas non plus effectué de contrôle de l’opportunité de la demande de consignation, mais s’est contentée d’effectuer un examen
prima facie
de la motivation donnée à cet égard par l’administration.
La Cour a procédé à un examen préliminaire des arguments des parties. Elle estime que ce grief pose des questions de droit et de fait complexes qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond. Il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.
2.
Le requérant soutient également que l’irrecevabilité de l’appel a aussi constitué une discrimination sur la base de la fortune et des moyens financiers, contraire à l’article 14 de la Convention qui dispose que
:
«
La jouissance des droits et libertés reconnus dans la présente Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.
»
Le Gouvernement soutient que la décision d’irrecevabilité n’a pas été prise en méconnaissance de l’article 14 de la Convention, puisque cette mesure prise en application de l’article 92 alinéa 2 doit être raisonnablement justifiée compte tenu du but poursuivi par le législateur. Il ne saurait être considéré comme un traitement qui serait imposé sans raison objective et raisonnable. Les motifs retenus en l’espèce par la cour d’appel confirment cette absence de discrimination. Par ailleurs, on ne saurait comparer, comme le fait le requérant, la situation de l’Administration de la TVA à celle du contribuable en matière d’appel d’une décision rendue dans une procédure d’opposition à une contrainte. En effet, un appel de l’administration n’intervient que lorsque l’opposition est accueillie, c’est-à-dire lorsque le titre exécutoire de l’administration est annulé. Cette situation est tout à fait différente de celle dans laquelle se trouvait le requérant, puisque l’administration disposait d’un titre exécutoire, dont la validité était confirmée par la décision rendue sur opposition.
Le requérant, qui relève que la consignation a été demandée parce qu’il ne disposait pas de moyens suffisants pour payer la taxe réclamée, en déduit que celle-ci n’aurait pas été ordonnée s’il avait disposé de moyens suffisants, ce qui constitue manifestement une discrimination sur la base de la fortune d’un contribuable.
La Cour constate que ce grief est intimement lié à celui formulé sous l’angle des articles 6, 13 et 17 de la Convention, de sorte qu’il doit suivre le même sort. Il s’ensuit que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête recevable, tous moyens de fond réservés.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier
Président