ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3182/2006
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3182/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată
sub nr. 4877/2004, la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios
administrativ și fiscal, reclamanta SC S.G. SA București a solicitat anularea
deciziei nr. 22 din 21 octombrie 2004, prin care a fost respinsă contestația
reclamantei împotriva deciziei Ministerului Finanțelor Publice nr. 10426 din 27
iulie 2004, reprezentând titlu de creanță în baza căruia au fost emise cinci
titluri executorii (nr. 2052 - 2056 din 9 septembrie 2004) de către pârâta Direcția
Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
La termenul din 6 aprilie
2006, în rejudecarea cauzei după casare (dosar nr. 2618/2005), reclamanta a
invocat excepția de nelegalitate a Ordinului Ministerului Finanțelor Publice
nr. 531/2003, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Prin sentința civilă nr. 939
din 19 aprilie 2006, instanța a respins excepția de nelegalitate.
Au fost respinse, ca
inadmisibile, cererile privind desființarea titlurilor executorii și
întoarcerea executării.
Pentru a respinge excepția
ca neîntemeiată, instanța a reținut că reclamanta a invocat inopozabilitatea
față de terți a ordinului Ministerului Finanțelor Publice, întrucât nu a fost
publicat în Monitorul Oficial, dar și nelegalitatea lui, întrucât adaugă la
lege, fiind contrar dispozițiilor art. 12 din O.G. nr. 61/2002 privind
colectarea creanțelor bugetare, ca act cu forță juridică superioară.
A apreciat instanța că
nepublicarea ordinului în Monitorul Oficial nu-l face impozabil reclamantei,
care nu este un terț în litigiul dedus judecății.
A mai considerat aceasta că
„Instrucțiunile privind îmbunătățirea evidenței pe plătitori persoane
juridice”, aprobate prin Ordinul nr. 531/2003, au caracterul unui document
intern aplicabil strict, în ceea ce privește competențele specifice organelor
fiscale.
În fine, a constatat
instanța că de ordinul contestat prin excepție nu depinde soluționarea cauzei
în fond, întrucât problema de drept dedusă judecății (în litigiul fiscal) este:
efectul declarațiilor rectificative față de majorările de întârziere și
penalitățile datorate de reclamantă, în raport cu dispozițiile O.G. nr.
61/2002, în vigoare la data formulării acțiunii.
Împotriva părții din
hotărâre privind respingerea excepției de nelegalitate, a formulat recurs în
termen și separat, reclamanta, cererea făcând obiectul cauzei de față și fiind
legal scutită de plata taxei de timbru.
În motivarea cererii,
recurenta invocă o contradicție între motivele de respingere ale instanței
care, pe de o parte, reține că de actul atacat nu depinde soluționarea cauzei,
dar pe de altă parte îl consideră opozabil și aplicabil reclamantei.
Susține recurenta că
soluționarea în fond depinde de aplicarea Ordinului nr. 531/2003, întrucât în
sarcina ei s-au reținut penalități de întârziere și dobânzi aferente
impozitului pe venitul persoanelor juridice nerezidente, obligații fiscale pe
care ea le consideră nedatorate și care au fost calculate cu încălcarea Codului
de procedură fiscală.
În argumentarea
caracterului nelegal și netemeinic al deciziei atacate, recurenta susține că
prin declarațiile fiscale aferente lunilor ianuarie - mai și august - decembrie
2001, lunilor februarie - mai și iulie - decembrie 2002, precum și lunilor
ianuarie, martie, mai și august 2003, reclamanta însăși a declarat în mod
greșit o obligație fiscală de plată de 5.868.648.781 lei reprezentând „impozit
pe veniturile realizate de persoane fizice și juridice nerezidente”, iar din
acest motiv a înregistrat ulterior la organul fiscal, declarații rectificative
de care acesta a luat act și le-a scăzut din ceea ce datora.
În aceste condiții,
consideră recurenta, că obligația fiscală accesorie la acel impozit greșit
calculat ca datorat și constând în penalități și majorări, nu mai trebuia
calculată în sarcina societății.
Arată recurenta că organul
fiscal a justificat acest calcul de accesorii prin dispozițiile
„Instrucțiunilor….”, aprobate prin Ordinul Ministerului Finanțelor Publice, nr.
531/2003, astfel încât este evident că de acest act depinde soluționarea cauzei
în fond.
În mod concret susține
recurenta că dispozițiile art. 6.1 parag. 3 din Instrucțiuni prevăd tocmai
efectul declarațiilor rectificative asupra accesoriilor „de la data depunerii
declarației rectificative”, în sensul că accesoriile calculate anterior nu se modifică.
Această dispoziție este
criticată de recurentă, ca nelegală, întrucât în speță obligația principală a
fost recunoscută de organul fiscal, ca inexistentă (după depunerea
declarațiilor rectificative), astfel încât accesoriile nu trebuiau calculate,
nefiind nici ele existente.
În combaterea acestei
dispoziții din Instrucțiuni, recurenta invocă dispozițiile art. 6 alin. (1) și
art. 12 din O.G. nr. 61/2002, precum și ale art. 20 lit. d) C. proc. fisc.
Recursul nu se fondează.
Nu există contradicție în
considerentele instanței de fond, întrucât constatarea acesteia privind
opozabilitatea actului inclusiv reclamantei, răspundea unei excepții formale
invocate de către aceasta din urmă: nepublicarea ordinului în Monitorul
Oficial, ca motiv de nelegalitate de plano a actului.
Problema măsurii în care de
actul administrativ atacat pe calea excepției de nelegalitate depinde
soluționarea în fond a cauzei reprezintă fine de neprimire a excepției de
nelegalitate, în sensul că, dacă acel act nu este direct incident în fond,
excepția va fi respinsă ca inadmisibilă.
Or, această problemă a
admisibilității în principiu a excepției are prioritate în examinare față de
orice alte critici de formă sau de fond care s-ar aduce actului atacat ca
nelegal și care țin de examinarea în fond a excepției de nelegalitate.
Instanța de fond a
reținut în mod corect că de actul atacat nu depinde soluționarea în fond a
litigiului fiscal, din două motive:
Pe de o parte Instrucțiunile
se adresează direcțiilor generale județene ale finanțelor publice și au drept
scop îmbunătățirea organizării evidenței pe plătitori persoane juridice,
inclusiv referitor la procedura pentru corecția unor erori la obligațiile la
bugetul de stat pe perioadele așa zis „închise”.
Textul criticat de recurentă
prevede că în cazul depunerii declarațiilor rectificative, în varianta
diminuării obligației, această diminuare are efect asupra accesoriilor de la
data depunerii declarației, iar accesoriile calculate anterior nu se modifică.
Textul dă instrucțiuni și cu
privire la varianta în care declarația rectificativă are ca efect suplimentarea
obligației. Dar ambele variante sunt descrise în principiu și cu exemple „de
școală”, pentru uzul organelor fiscale.
Pe de altă parte,
soluționarea în fond a cauzei se va face sub incidența actelor normative
speciale aplicabile în materia impozitului pe veniturile realizate de persoane
fizice și juridice nerezidente aplicabile la data depunerii declarațiilor
rectificative. Și este atributul instanței de fond de a stabili în mod concret:
existența și întinderea obligațiilor principale, iar în funcție de aceasta
existența și întinderea obligațiilor accesorii, în controlul exercitat asupra
legalității și temeiniciei deciziilor atacate.
Argumentele recurentei
privind netemeinicia și nelegalitate obligațiilor fiscale accesorii stabilite
de organul fiscal privesc fondul însuși al cauzei deduse judecății, astfel
încât ele nu pot fi reținute în recursul de față având ca obiect excepția de
nelegalitate.
În fine, nu există o
contradicție între dispozițiile art. 6.1 parag. 3 din Instrucțiuni și
dispozițiilor O.G. nr. 61/2002 și ale Codului de procedură fiscală, întrucât
primele nu prevăd că accesoriile s-ar datora în situația în care obligația
principală este inexistentă, ci deslușesc cu privire la maniera de calcul al
penalităților și majorărilor în cazul în care o obligație principală este fie
diminuată, fie suplimentată prin declarații de rectificare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de SC S.G. SA București împotriva soluției asupra excepției de nelegalitate a
Ordinului nr. 531/2003, emis de Ministerul Finanțelor Publice, cuprinsă în
sentința civilă nr. 939 din 19 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția
a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 2 octombrie 2006.