ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 992/2008

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 263

din 10 decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de

petentul R.G. împotriva rezoluției din 24 septembrie 2007 emisă în dosarul nr. 1230/P/2007

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a rezoluției nr. 1635/II-2/2007

din 25 octombrie 2007 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București.

A menținut soluția atacată.

A obligat petentul la

cheltuieli judiciare către stat în sumă de 200 lei, din care suma de 100 lei

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu a fost avansată din

fondul Ministerului Justiției.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs petiționarul pentru motivele arătate în partea introductivă a

prezentei decizii.

Examinând recursul declarat

de petiționar sub toate aspectele conform art. 385

6

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, urmând a fi respins

ca atare.

Din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului se constată că la 9 august 2007 s-a înregistrat la

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București plângerea numitului R.G.

împotriva judecătorului, M.I.L. de la Judecătoria Sectorului 4 București, în

legătură cu modalitatea în care, fiind delegat pentru supravegherea executării

pedepselor, a soluționat dosarul nr. 347/2007 al acestei instanțe.

Fiind audiat, la 18

septembrie 2007, petiționarul a arătat că dosarul sus-menționat a avut ca

obiect sesizarea sa referitoare la împrejurarea că, în cursul judecării unei

cauze penale în care era arestat (dosarul nr. 368/4/2007 al aceleiași

instanțe), la termenul din data de 7 iunie 2007, nu i-au fost scoase cătușele,

deși judecătorul a dispus în acest sens; sesizarea a fost respinsă, deși din

audierea înregistrării ședinței și analiza transcrierii acesteia, a rezultat că

aspectele pe care le învederase sunt reale. Numitul R.G. a arătat că, în

legătură cu aceste aspecte, înțelege să formuleze plângere penală împotriva

judecătorului M.I.L., pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art.

268 și art. 289 C. pen.

Prin rezoluția din 24

septembrie 2007 dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București în

dosarul nr. 1230/P/2007 s-a dispus în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10

lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de judecătorul M.I.L.

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzută de art. 246, art. 268 și art. 289

C. pen.

Organul de urmărire penală

în motivarea rezoluției a arătat că în sarcina magistratului mai sus menționat nu

se poate reține săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 268 C. pen., deoarece

aceasta constă în fapta de a pune în mișcare acțiunea penală, de a dispune

arestarea, de a trimite în judecată sau a condamna o persoană, știind că este

nevinovată.

Or, în cauză a fost vorba de

soluționarea unei cereri privind drepturile deținuților, iar nu de un dosar

penal care să implice o dispoziție de natura celei cerute pentru existența

infracțiunii de represiune nedreaptă.

S-a mai arătat, de asemenea

că, în speță nu sunt incidente nici dispozițiile art. 246 și 289 C. pen., având

în vedere că cenzurarea unei hotărâri judecătorești, inclusiv în ceea ce

privește aprecierea probelor, se poate realiza doar prin exercitarea căilor de

atac, orice alte modalități, între care și soluționarea unor plângeri penale

împotriva magistraților, reprezentând o încălcare a principiului independenței

puterii judecătorești, consacrat în numeroase norme interne și internaționale.

Prin rezoluția nr. 1635/II-2/2007

din 25 octombrie 2007 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii

formulate de petent și s-a menținut soluția de neîncepere a urmăririi penale

dispusă în dosarul nr. 1230/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, ca fiind legală și temeinică.

Instanțele judecătorești

sunt suverane a aprecia atât probatoriul administrat în cauză cât și textele de

lege care sunt aplicabile dându-le interpretarea pe care o consideră

corespunzătoare iar soluțiile pronunțate de acestea nu echivalează cu

exercitarea abuzivă a atribuțiilor ce le revin potrivit legii magistraților și

prin urmare nu pot conduce prin ele însele la reținerea unor infracțiuni de

abuz în serviciu sau de fals.

Răspunderea penală a

magistraților poate fi pusă în discuție numai în situațiile în care aceștia

și-au exercitat funcția cu rea-credință, adică au cunoscut caracterul vădit

nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale

ale unei persoane.

În speță, se constată că nu

există elemente care să genereze cel puțin suspiciuni în sensul unei atitudini

de rea-credință a intimatei în soluționarea cauzei și având în vedere că

reaua-credință nu se prezumă, în mod corect s-a apreciat că nu se justifică începerea

urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246, art.

268 și art. 289 C. pen.

Pentru considerentele mai

sus arătate unite cu cele ale sentinței penale atacate, Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționar, obligându-l pe acesta

la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul R.G. împotriva sentinței penale nr. 263 din

10 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar

la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 18 martie 2008.