ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 638/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 20 ianuarie 2003, sub nr. 712/2003, pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pe pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.801.627,5 dolari SUA reprezentând penalități calculate ca urmare a neefectuarii investiției la SC P. SA, conform clauzei 7.6 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 21 iulie 1998. Prin sentința civilă nr. 8842 din 26 iunie 2003, tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția comercială.

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe rolul căreia a fost înregistrată cauza, prin sentința comercială nr. 136 din 20 octombrie 2004, la rândul său a admis excepția necompetenței sale materiale și și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București secția a Vl-a comercială, în temeiul prevederilor Legii nr. 195/2004 prin care a fost modificat art. ll alin. (2) din O.U.G. nr. 58/2003. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială sub nr. 131020/2004 (26649/3/2004). La data de 6 februarie 2006, pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibUității acțiunii motivat de existența pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, a Dosarului nr. 805/2005 (nr. 5463/3/2005), înregistrat la data de 11 februarie 2005 și având ca obiect cererea A.V.A.S.

de obligare a pârâtei K.E.A.S.V.T.A.S. la realizarea investiției în sumă de 53.453.577 dolari SUA., conform clauzei 7.6 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 21 iulie 1998, sub sancțiunea plății de daune cominatorii în cuantum de 1.000.000 RON/zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii, precum și la plata sumei de 30.165.563 dolari SUA, echivalent în RON, reprezentând penalități de întârziere calculate conform clauzei 7.6.1 datorate pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate cqnform clauzei 7.6, scadente la data de 31 decembrie 2002. La data de 20 martie 2006, SC P. SA a formulat, în baza art. 49 alin. (3), art. 51 și urm. C. proc.

civ., cerere de intervenție în interesul pârâtei, prin care a solicitat încuviințarea în principiu și pe fond respingerea acțiunii reclamantei A.V.A.S., invocând totodată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului reclamantei în promovarea petitului vizând plata penalităților în considerarea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. X1/2002. Prin prin încheierea de ședință din 8 mai 2006, în temeiul art. 164 C. proc. civ., a dispus conexarea Dosarului nr. 805/2003 (5463/3/2005) la Dosarul nr. 13102/2002 (26649/3/2004). Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința comercială nr. 5804 din 13 aprilie 2009 a respins excepțiile ca neîntemeiate, a respins acțiunea formulată de reclamanta ca neîntemeiată și a admis cererea de intervenție formulată de intervenienta SC P. SA.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată precizată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.801.627,5 dolari SUA cu titlu de penalități pentru neefectuarea investiției aferente anului 1999, la efectuarea investiției în sumă de 53.453.577 dolari SUA, conform clauzei 7.6 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 21 iulie 1998, sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 1.000.000 RON/zi de întârziere de la data rămânerii definitive a hotărârii, precum și la plata sumei de 30.165.563 dolari SUA reprezentând penalități de întârziere calculate conform clauzei 7.6.1 datorate pentru neîdeplinirea obligațiilor asumate conform clauzei 7.6, scadentă la data de 31 decembrie 2002. Astfel, în limitele învestirii și în raport de probatoriile administrate, tribunalul a stabilit cadrul juridic aplicabil cauzei, reținând incidența dispozițiilor art. 27 lit. a) din O.G.

nr. 25/2002 coroborate cu cele ale clauzei 7.6 din contractul de privatizare, față de care a apreciat ca fiind îndeplinite obligațiile investitionale asumate de pârâtă în sensul că a realizat o investiție de 75 milioane dolari SUA prin includerea în volumul de investiții și a achizițiilor în sistem de leasing precum și;a aportului intelectual adus ia dezvoltarea SC P. SA. Față de abrogarea dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 25/2002 potrivit cărora doar societatea privatizată era îndreptățită la plata penalităților de întârziere aferente neexecutării obligației investitionale de către cumpărătorul investitor și în considerarea convenției părților stipulată la art. 7.6 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 21 iulie 1998, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în promovarea acțiunii ca neîntemeiată.

Totodată, reținând caracterul unic și indivizibil al obligației de realizare a investițiilor, eșalonarea acestora într-un interval de 5 ani fiind apreciată doar ca modalitate de executare, prima instanță, raportând data introducerii cererii de chemare în judecată, 11 februarie 2005 la data scadenței finale a obligației investitionale, 31 decembrie 2002, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune reținând că a fost promovată înăuntrul termenului general de prescripție. Împotriva acestei hotărâri reclamanta A.V.A.S. București a formulat apel, iar pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia și intervenienta în interesul pârâtei respectiv SC P. SA Reghin au formulat cerere de aderare la apel.

Prin decizia comercială nr. 135 din 26 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, instanța a respins ca neîntemeiat apelul declarat de A.V.A.S. București, a admis cererea de aderare la apel formulată de intimata-pârâtă K.E.A.S.V.T.A.S. împotriva sentinței comerciale nr. 5804 din 13 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 26649/3/2004, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale active și în consecință a respins cererea formulată de A.V.A.S. cu privire la capătul referitor la obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere pentru neefectuarea la termen a investițiilor asumate pe perioada 1998-1999 și respectiv 2000-2002, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței de fond.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A.V.A.S. București cât și pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia. Prin decizia nr. 259 din 20 ianuarie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, învestită cu soluționarea căii extraordinare de atac, a admis recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. și de pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia împotriva deciziei comerciale nr. 135 din 26 februarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând, în esență, că judecătorii apelului au făcut o greșită aplicare a legii nesoluționând apelul pârâtei și sub aspectul criticii vizând excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În rejudecare după casare, cauza a fost înregistrată la data de 20 aprilie 2011 sub nr. 3751/2/2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, care prin decizia civilă nr. 381 din 24 octombrie 2011 a respins ca nefondat atât apelul declarat de reclamanta A.V.A.S., cât și cererea de aderare la apel formulată de pârâtă K.E.A.S.V.T.A.S. împotriva sentinței comerciale nr. 5804 din 13 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 26649/3/2004, în contradictoriu cu intimata-intervenientă SC P. SA. În motivarea soluției pronunțate, curtea a reținut următoarele: Referitor la apelul declarat de A.V.A.S..

având în vedere clauzele contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 21 iulie 1998, potrivit cărora, programul de investiții asumat de pârâtă urma să fie realizat până la data de 31 decembrie 2002, în raport de care s-a stabilit cadrul legal aplicabil, a apreciat că prima instanță, în mod corect, a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 27 din O.G. nr. 25/2002, intrată în vigoare la 2 februarie 2002 și modificată prin Legea nr. 506/2002 intrată în vigoare la 26 iunie 2002 și a stabilit că angajamentul investițional asumat de pârâtă conform art. 7.6 din contractul de privatizare este guvernat de dispozițiile art. 27 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 25/2002 în forma modificată prin Legea nr. 506/2002 și nu prin O.G.

nr. 40/2003. De asemenea, a apreciat ca fiind corectă și a menținut soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a A.V.A.S., reținând că ea derivă din dispozițiile art. 7.6.1. din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, calitate ce subzistă și în ipoteza în care dispozițiile art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 referitoare la plata penalităților de întârziere fuseseră abrogate prin O.G. nr. 27/2005. În ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor investiționale de către pârâtă, coroborând concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză cu dispozițiile art. 7.6.

din contractul de privatizare, instanța de apel a reținut că aceasta și-a îndeplinit obligația investitională asumată contractual, în sensul că a realizat o investiție de 75 milioane dolari SUA, cu un excedent valoric față cel l-a care s-a obligase, prin includerea în volumul de investiții a achizițiilor în sistem de leasing și a valorii aportului intelectual adus de pârâtă la dezvoltarea SC P. SA. Referitor la apelul declarat de pârâtă. Curtea a apreciat ca fiind nefondată critica vizând soluția de respingere a excepției prescripției parțiale a dreptului material la acțiune privind obligarea pârâtei la efectuarea investițiilor aferente anilor 1999-2001 și la plata penalităților de întârziere pe anii 2000-2001.

În acest sens a reținut că, prin clauza 7.6. din contractul de privatizare, pârâta s-a angajat ca în termen de 5 ani să realizeze din resurse proprii sau din surse atrase o investiție de 75 mii dolari SUA, obligație pentru a cărei neexecutare, s-a stipulat că la sfârștul fiecărui an datorează penalități reprezentând 30% din valoarea investiției nerealjzate până la acea dată și cumulat. În raport de clauza anterior menționată și de natura juridică unică și indivizibilă a obligației de investiție, instanța a reținut că defalcarea pe ani a programului investițional constituie doar o modalitate de executare a obligației, care nu poate conduce la schimbarea naturii unice și indivizibile a acesteia.

În considerarea acestor aspecte, raportate la data scadenței finale a obligației investiționale, 31 decembrie 2002 și la data introducerii cererii de chemare în judecată înregistrată la 11 februarie 2005, Curtea a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, reținând că a fost promovată în interiorul termenului general de prescripție. Împotriva deciziei civile nr. 381 din 24 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în termen legal au declarat recurs, atât reclamanta A.V.A.S. București, cât și pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia și intervenienta SC K.R. SA Reghin fostă SC P. SA Reghin. Reclamanta A.V.A.S. București a criticat decizia atacată invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, astfel cum a fost formulată, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului său și respingerii cererilor de aderare la apel formulate de celelalte părți, iar pe fondul cauzei admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost precizată. Pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia și-a circumscris criticile motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii sale de aderare la apel, cu consecința schimbării parțiale a hotărârii primei instanței, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei A.V.A.S.

București cu privire la capetele de cerere privind obligarea sa la plata penalităților de întârziere pentru neefectuarea la termen a investițiilor asumate pentru anii 1999 și respectiv 2000-2002, cu consecința respingerii respectivelor capete de cerere ca fiind formulate de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. Intervenienta SC K.R. SA Reghin, fostă SC P. SA Reghin și-a fondat recursul, de asemenea, pe motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, astfel cum a fost formulată, modificarea în parte a deciziei recurate și a sentinței comerciale nr. 5804/2009 pronunțată de Tribunalul București, cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantei și respingerea petitelor privind, atât obligarea pârâtei la efectuarea investițiilor nerealizate aferente anilor 1999-2001, cât și la obligarea la plata penalităților de întârziere aferente investițiilor nerealizate la termen în perioada anilor 1999-2001 și totodată, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și a lipsei interesului acesteia în promovarea acțiunii și în consecință respingerea pretenției privind plata penalităților de întârziere în temeiul contractului de vânzare-cumpărare acțiuni din 21 iulie 1998, ori ca fiind prescrisă, ori pentru promovarea cererii de o persoană fără calitate procesuală activă.

I. în dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta A.V.A.S. București a susținut următoarele: 1. Instanțele de fond au aplicat în mod eronat dispozițiile O.G. nr. 25/2002, în ceea ce privește efectele juridice produse asupra contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni in derulare la momentui intrării in vigoare a actului normativ menționat, reținând că dispozițiile art. 27 lit. e) nu sunt incidente în cauză, în considerarea respectării principiului neretroactivității, deoarece actul normativ invocat a intrat in vigoare ulterior încheierii contractului. În acest sens, a susținut că la data intrării în vigoare a O.G.

nr. 25/2002, respectiv la data de 2 februarie 2002, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 21 iulie 1998 era în derulare având în vedere că pârâta nu-și îndeplinise obligațiile asumate, iar scadența obligațiilor investiționale era la cată de 31 decembrie 2002. În raport de considerentele anterior expuse, reclamanta a susținut că prevederile contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 21 iulie 1998 referitoare la angajamentul investițional nu pot fi interpretate independent de dispozițiile O.G nr. 25/2002, care vin în sprijinul cumpărătorului și explicitează sursele din care pot fi realizate investițiile, în vederea îndeplinirii obligațiilor cumpărătorului asumate prin contract.

2. A doua critică formulată de reclamantă împotriva deciziei atacate vizează interpretarea dată clauzei 7.6 din contractul de privatizare, în raport de care instanțele de fond au reținut că pârâta și-a îndeplinit obligația investițională asumată contractual, în sensul că a realizat o investiție de 75 milioane dolari SUA, cu excedent valoric față cuantumul convenit. În acest sens a arătat că în mod eronat instanțele de fond au omologat varianta 3 din raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, prin care în volumul investițiilor au fost incluse și contractele de leasing, fără să menționeze însă, argumentele juridice care le-au format convingerea că acestea constituie investiție realizată.

De asemenea, în considerarea dispozițiilor art. 5 din normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 25/2002, care se referă la determinarea valorii investițiilor, reclamanta a criticat includerea în volumul de investiții a aportului intelectual expertizat, arătând că, pentru a se considera investiție realizată, era necesară și înregistrarea în contabilitate a aportului intelectual, conform art. 11 din O.G. nr. 25/2002 modificată și completată, pentru a se considera investiție realizată. A mai susținut reclamanta că este îndreptățită la plata penalităților calculate în baza clauzei nr. 7.6.1 din contract, arătând că, în speță, calitatea sa procesuală activă derivă din clauzele contractuale, în contextul în care, prrin abrogarea expresă a dispozitiior art. 16 alin. (3) din O.G.

nr. 25/2002, a fost reactivată clauza penală stipulată în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, în sensul că penalitățile sunt datorate cumpărătorului, neoperând niciun moment o novație de obiect, neschimbându-se dreptul, ci doar titularul acestuia. Totodată, reclamanta a dezvoltat o serie de critici referitoare la cele 3 variante de calcul ale penalităților realizate de experți în cadrul expertizelor administrate în cauză. Sintetizând, reclamanta a arătat că valoarea investițiilor realizate de pârâta-cumpărătoare până la scadența finală, respectiv la 31 decembrie 2002, era în sumă totală de 21.546.423 dolari SUA, rămânând investiții nerealizate în sumă de 53.453.576 dolari SUA din totalul de 75.000.000.

dolari SUA, pentru care valoarea penalităților aferente investițiilor nerealizate datorate A.V.A.S. este în sumă de 31.967.191 dolari SUA. II. Pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia a criticat decizia pronunțata de instanța de apel din perspectiva menținerii soluțiilor de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și prescripției dreptului material la acțiune, reluând detaliat susținerile formulate în acest sens în cererea de aderare la apel. 1. Astfel, pârâta a arătat că prevederile art. 7.6.1 din contractul de privatizare nu justifica calitatea procesuală activă a reclamantei, în condițiile în care, la data introducerii acțiunii devenise aplicabilă norma juridică specială cuprinsă în articolul 16 alin. (3) din O.G.

nr. 25/2002 potrivit căreia penalitățile datorate de cumpărător pentru nerealizarea la termen a investițiilor reveneau societății comerciale privatizate. A mai susținut că, în raport de data intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002 și de cea a scadenței finale a obligației investiționale, 31 decembrie 2002, reținută ca atare de instanța de apel, nu există niciun dubiu asupra incidenței în cauză a prevederilor actului normativ menționat.

2. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâta a susținut că instanța de apel a interpretat în mod eronat că obligația de investiții pe care și-a asumat-o prin contractul de privatizare este unică și indivizibilă, iar eșalonarea în intervalul de 5 ani menționat în anexa la contract constituie doar modalitate de executare, arătând că obligația investițională nu poate fi calificată drept o obligație cu exigibilitate instantanee, dovadă în acest sens fiind înseși prevederile contractului de privatizare, din care rezultă că obiectul obligației de investiții constă în prestații succesive, datorate la cinci termene distincte.

În acest sens a precizat că instanța de apel a făcut confuzie între obligația având ca obiect prestații succesive și obligația având ca obiect o singura prestație a cărei plată este divizibilă, derogându-se prin convenția părților de la principiul indivizibilității plății, caz în care obligația ar fi supiusă unei scadențe unice, în raport de care penalitățile de întârziere nu s-ar stabili aferent fiecărei plăți fracționate și nu ar curge de la momente anterioare în timp scadenței finale unice a obligației investiționale. Un alt argument invocat în sprijinul susținerii potrivit căreia există mai multe scadențe și, prin urmare, mai multe plăți datorate separat, îl constituie dispozițiile art. 26 alin. (1) din O.G.

25/2002, care prevăd că nu se datorează penalități/majorări de întârziere în cazul realizării angajamentului investițional în cuantum valoric cumulat până la împlinirea ultimei scadențe anterioare datei intrării în vigoare a ordonanței, chiar dacă obligația de investiții nu a fost realizată pe obiectivele și/sau până la scadențele prevăzute în contract. A arătat că, în cauză, obligația de investiții fiind reglementată prin clauzele contractului de privatizare ca o obligație având ca obiect prestații succesive, afectată de termene suspensive, momentul începerii curgerii termenului de prescripție pentru plata fiecărei prestații este marcat, potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, de împlinirea termenului suspensiv, adică de ajungerea la scadență.

În raport de cele arătate, pârâta a opinat că dreptul reclamantei la acțiune cu privire la obligarea sa la efectuarea investițiilor pretins nerealizate aferente anilor 1999-2001 s-a prescris. Pârâta apreciază că situația este similară și în ceea ce privește petitul privind obligarea sa la efectuarea investițiilor pretins nerealizate pentru anii 1999-2002, petit formulat la data de 11 februarie 2005, prin acțiunea obiect al Dosarului conexat nr. 5463/3/2005. Referitor la plata penalităților de întârziere pentru neefectuarea la termen a investițiilor asumate aferent arilor 2000-2001, pârâta a susținut că sunt aplicabile prevederile art. 26 2 din O.G.

nr. 25/2002, în raport de care termenul de prescripție a început să curgă de la data de 31 decembrie 2001, întrucât actul normativ a intrat în vigoare la 2 februarie 2002, iar ultima scadență, prevăzută în contract, era anterioară datei de 2 februarie 2002, astfel că există scadențe contractuale anterioare intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002, ultima dintre acestea fiind data de 31 decembrie 2001, iar cererea reclamantei privind plata acestora a fost introdusă la data de 11 februarie 2005. III. Intervenienta SC K.R.

SA Reghin fostă SC P. SA Reghin a criticat decizia recurată sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei și a lipsei interesului acesteia în obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere și a excepției prescripției parțiale a dreptului material la acțiune atât în ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la efectuarea investițiilor pretins nerealizate integral în perioada anilor 1999-2001, cât și în ce privește petitul referitor la plata penalităților de întârziere pentru neefectuarea ia termen a investițiilor în perioada anilor 1999-2001, considerând că instanța de apel a interpretat greșit situația de fapt și a aplicat greșit dispozițiile legale în privința celor două excepții invocate în cauză.

1. În ceea ce privește excepția prescripției parțiale a dreptului material la acțiune al reclamantei, intervenienta a arătat că instanța de apel a reținut, în mod incorect, că eșalonarea obligației de investiție reprezintă doalr o modalitate de executare și nu de divizare în mai multe obligații anuale, aspect în considerarea căruia, în raport de data scadenței finale 31 decembrie 2002, a apreciat cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 11 februarie 2005, ca fiind introdusă înăuntrul termenului general de prescripție.

Intervenienta și-a fundamentat această critică pe maniera în care reclamanta și-a formulat petitele în cadrul acțiunii introductive în raport de volumele de investiții pe care le considerat nerealizate de pârâtă în anii de referință din programul investițional, prevăzut în anexa contractului din 21 iulie 1998, susținând că modul de prezentare a pretențiilor reclamantei nu este în concordanță cu caracterul unic și indivizibil al obligației reținută de instanța de apel. A mai susținut că în cadrul analizei incidenței prescripției dreptului material la acțiune nu poate fi admisibilă cererea de chemare în judecată prin care se solicită pretenții cu valori calculate la diferite scadențe anuale, în contextul în care obligația generatoare este apreciată ca având scadență unică la sfârșitul programului de investiții.

în raport de aceste susțineri, întrucât reclamanta a solicitat penalitățile în cuantum de 1.801.627,5 dolari SUA, aferente volumului de investiții nerealizat până la data de 31 decembrie 1999, prin cererea înregistrată la instanță la data de 20 ianuarie 2003, a arătat că dreptul la acțiune este prescris prin împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 1 și art. 3 din decretul nr. 167/1958, situația fiind similară și în ceea ce privește volumul de investiții pretins nerealizate în anii 1999 (6.005.425 dolari SUA), 2000 (13.889.300 dolari SUA), 2001 (7.308.852 dolari SUA) și penalitățile aferente până la data 31 decembrie 2000 (5.968.417 dolari SUA) și data de 31 decembrie 2001 (8.161.073 dolari SUA), solicitate de reclamantă prin cererea depusă la instanță la data de 11 februarie 2005. 2. Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A.V.A.S., apreciată de instanța de apel ca neîntemeiată în considerarea clauzelor contractului de vânzare-cumpărare acțiuni din 21 iulie 1998, încheiat între reclamantă și pârâtă, intervenienta a susținut că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (3) din O.G.

nr. 25/2002 și a art. 9 alin. (2) din normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 25/2002 în vigoare atât la data introducerii de către reclamată a acțiunii principale, 20 ianuarie 2003, cât și la data la care introducerii acțiunii conexe, 11 februarie 2005. Textele legale invocate atestă că autoritatea nu este titularul dreptului de a orimi valoarea penalităților de întârziere, fiind aplicabile, ca norme juridice speciale. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente: I. Recursul reclamantei A.V.A.S. București. 1.ln mod corect au reținut instanțele de fond că, în cauză sunt aplicabile art. 7.6 din contractul de privatizare și că nu sunt incidente dispozițiile art. 27 lit. e) din O.G.

nr. 25/2002, care prevăd că achiziționarea unui bun în regim de leasing poate fi considerată realizare a investiției asumate prin contract, dacă bunul ce face obiectul contractului de leasing este achitat integral, iar dreptul de proprietate asupra bunului este transferai societății, în condițiile în care achiziționarea de către pârâtă de echipamente tehnologice destinate dezvoltării activității SC P. SA s-a făcut prin încheierea unor contracte de leasing financiar în perioada anilor 2000-2001, deci anterior datei de 2 februarie 2002, când a intrat în vigoare actul normativ menționat. Argumentele avute în vedere de instanțele de fond sunt susținute de dispozițiile art. 27 alin. (2) din O.G.

nr. 25/2002 potrivit cărora: „prevederile alin. (1) se aplică și pentru obligațiile contractuale neexecutate pentru care scadența este anterioară dacei intrării în vigoare a prezentei ordonanțe, dacă părțile convin astfel prin act adițional la contract", în contextul în care părțile nu au încheiat un act adițional în acest sens. Astfel, critica dezvoltată de reclamantă în sensul că în mod eronat s-a reținut că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 lit. e) din O.G. nr. 25/2002, deoarece la data intrării în vigoare a O.G.

nr. 25/2002, respectiv la 2 februarie 2002, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 21 iulie 1998 era în derulare întrucât pârâta nu-și îndeplinise obligațiile asumate, iar scadența obligațiilor investiționale era la data de 31 decembrie 2002, este nefondată, textul legal invocat fiind incident doar în condițiile limitativ prevăzute de legiuitor, respectiv dacă părțile au prevăzut expres această eventualitate printr-un act adițional la contractul de privatizare, situație care nu se regăsește în speță. 2. Deși, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc.

civ., care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, reclamanta a indicat interpretarea eronată a clauzei 7.6 din contractul de privatizare, în raport de care instanțele de fond au reținut că pârâta și-a îndeplinit obligația investițională asumată contract-ual, realizând o investiție de 75 milioane dolari SUA, cu excedent valoric față cuantumul convenit, Înalta Curte constată că în acest sens reclamanta a criticat în fapt omologarea variantei nr. 3 din raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, prin care în volumul investițiilor au fost incluse și contractele de leasing, aspecte care nu formează obiectul motivului de nelegalitate evocat.

în atare situație, criticile amintite nu vor fi analizate având în vedere că instanța de recurs este ținută să cenzureze hotărârea atacată exclusiv din perspectiva motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., în condițiile în care pct. 10 și 11 ale normei precitate, care permiteau verificarea hotărârii recurate sub acest aspect, au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005 și respectiv prin art. l pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Similară este situația și în ceea ce privește critica asupra includerii în volumul de investiții a aportului intelectual expertizat, arătând că, pentru a se considera investiție realizată, era necesară și înregistrarea în contabilitate a aportului intelectual, conform art. 11 din O.G.

nr. 25/2002 modificată și completată, precum și criticile referitoare la cele 3 variante de calcul ale penalităților realizate de experți în cadrul expertizelor administrate, aspecte ce ține de administrarea și interpretarea probatoriului și care nu poate face obiectul cenzurii în faza procesuală a recursului, pentru argumentele anterior expuse. II. Recursul pârâtei K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia Referitor la critica dezvoltată în legătură cu soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește petitul privind plata penalităților de întârziere, potrivit căreia pârâta susține că prevederile art. 7.6.1 din contractul de privatizare reținute în fundamentare de instanțele de fond, nu justifică calitatea procesuală activă a reclamantei, în condițiile în care, la data introducerii acțiunii devenise aplicabilă norma juridică specială cuprinsă în art. 16 alin. (3) din O.G.

nr. 25/2002 potrivit căreia penalitățile datorate de cumpărător pentru nerealizarea la termen a investițiilor reveneau societății comerciale privatizate, este nefondată în considerarea următoarelor: Pârâta a susținut că, în raport de data intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002 din 2 februarie 2002 și de cea a scadenței finale a obligației investiționale, 31 decembrie 2002, reținută ca atare de instanța de apel, nu există niciun dubiu asupra incidenței în cauză a prevederilor art. 16 alin. (3) din actul normativ menționat. Norma legală invocată a fost în vigoare în intervalul restrâns de timp cuprins între 26 iulie 2002 și 2 februarie 2003, fiind introdusă prin art. 23 din Legea nr. 506/2002 și abrogată prin art. 17 din O.G.

nr. 40/2003. Cum cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă a fost înregistrată la data de 20 ianuarie 2003 sub nr. 712/2003, pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, care s-a dezînvestit prin sentința civilă nr. 8842 din 26 iunie 2003, admițând excepția necompetenței sale materiale și declinând competența soluționării cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția comercială, iar acțiunea conexă a fost înregistrată pe rolul aceleiași instanțe la 11 februarie 2005, cele două cauze fiind conexate prin încheierea de ședință din 8 mai 2006, instanța pronunțându-se asupra excepției lipsei calității procesuale active a A.V.A.S prin sentința comercială nr. 5804 din 13 aprilie 2009, nu se poate reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 16 alin. (3) din O.G.

nr. 25/2002 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 506/2002, fiind o chestiune de succesiune a legilor în timp, care nu poate fi soluționată cu încălcarea principiului potrivit căruia legea civilă nu ultraactivează. Interpretând succesiunea legilor în timp, cum calitatea părților contractante constituie condiție de fond j a actului juridic aceasta urmează a fi analizată în raport de legea în vigoare la data încheierii actului, în cauză aceasta fiind reprezentată de voința părților, respectiv clauzele contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 21 iulie 1998, legea specială intrând în vigoare mult după momentul nașterii actului juridic și fiind astfel de natură să influențeze efectele acestuia produse sub imperiul său, nu și condițiile de fond și de formă ale actului, care rămân guvernate de legea veche, sub imperiul căreia s-au născut.

Astfel, calitatea procesuală activă a A.V.A.S. privind plata penalităților ca și consecință a nerealizării la scadență a investițiilor asumate derivă din clauzele contractuale, respectiv cap. 7.6.1. din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 428/1998 care prevăd: „Cumpărătorul se obligă ca în condițiile în care la sfârșitul fiecărui an de efectuare a investițiilor nu a realizat planul de investiții aferent fiecărui an să achite vânzătorului 30% din valoarea investițiilor nerealizate până la acea dată", fiind corect reținută de instanța de apel. În concluzie, se reține că excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes referitoare la petitul privind penalitățile de întârziere, indiferent de aplicabilitatea dispozițiilor art. 16 alin. (3) din O.G.

nr. 25/2002 coroborat cu art. 9 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 25/2002 sau ale O.G. nr. 27/2005 pct. 10 care modifica art. 16 alin. (1) și abrogă art. 16 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002, sunt nefondate și în raport de art. 7.6.1 din contractul nr. 428/1998, reclamanta are calitate procesuală activă și interes in formularea acțiunii deduse judecății. 2. Referitor la criticile aduse soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate și urmează să le respingă, motivat de următoarele considerente: Faptul că instanțele de fond au reținut în mod corect că obligația de investiții are obiect unic și indivizibil și că eșalonarea în tranșe aferente fiecăruia dintre cei 5 ani prevăzuți în anexa nr. 1 la contractul de privatizare, constituie o facilitate acordată cumpărătorului în executarea obligației asumate, rezultă din chiar formularea clauzei 7.6.1 din contract.

Prin clauza menționată, părțile au stabilit în sarcina cumpărătorului, pentru cazul nerealizării volumului investițional aferent fiecărui an, ooligația de a achita vânzătorului 30% din valoarea investiției nerealizate până la acea dată și cumulat. Din menționarea sancțiunii plății penalităților "și cumulat" se evidențiază caracterul unic și indivizibil al obligației, voința părților materializată în clauza invocată, fiind în sensul defalcării obligației ca modalitate de executare, ce nu schimbă natura juridică indivizibilă a acesteia. De altfel, în același sens s-a dispus prin decizia nr. 1927/1975 a Tribunalului Suprem, prin care s-a reținut că plata succesivă a prețului, este o prestație unică, contractul cu plata în rate fiind unul cu executare instantanee.

Prof. dr. F.D. în nota 303 din Contracte speciale Ed. Actami București 1999 invocă raportat la această decizie calcularea separată a prescripției pentru fiecare rată, pentru fiecare prestație succesivă, termenul de prescripție începând să curgă de la data stabilită în contract pentru plata ultimei rate și pentru ratele plătite anterior, având în vedere că nu poate fi vorba despre o vânzare succesivă, un astfel de contract nefiind un contract cu executare succesivă. Astfel, Înalta Curte reține că nu poate fi primită critica pârâtei potrivit căreia instanța de apei ar fi făcut confuzie între obligația având ca obiect prestații succesive și obligația având ca obiect o singura prestație a cărei plată este divizibilă, având în vedere că pârâta însăși face confuzie între accepțiunea divizibilității plății în cadrul obligațiilor solidare și noțiunea executării unice și respectiv succesive.

Nici argumentul constând în incidența dispozițiilor art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, care prevăd că nu se datorează penalități/majorări de întârziere în cazul realizării angajamentului investițional în cuantum valoric cumulat până la împlinirea ultimei scadențe anterioare datei intrării în vigoare a ordonanței, chiar dacă obligația de investiții nu a fost realizată pe obiectivele și/sau până la scadențele prevăzute în contract, nu poate fi primit așa cum susține pârâta în sprijinul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În raport de cele arătate, având în vedere data scadenței finale a obligației investiționale, respectiv 31 decembrie 2002 și data introducerii cererii de chemare în judecată înregistrată la 11 februarie 2005, se reține că petitul privind obligarea pârâtei la efectuarea investițiilor nerealizate aferente anilor 1999-2002, a fost formulat în interiorul termenului general de prescripție prevăzut de art. 3 din decretul nr. 167/1958. Situația este similară și în ceea ce privește petitul referitor la plata penalităților de întârziere pentru neefectuarea ia termen a investițiilor asumate aferent anilor 2000-2002, dispozițiile art. 26 2 din O.G.

nr. 25/2002, nefiind incidente în rapct de faptul că termenul de prescripție a început să curgă de la data de 31 decembrie 2002, iar actul normativ a intrat în vigoare la 2 februarie 2002, ultima scadență, prevăzută în contract, fiind ulterioară datei de 2 februarie 2002, astfel că nu există scadențe contractuale anterioare intrării în vigoare a O.G. nr. 25/2002, iar cererea reclamantei privind plata acestora a fost introdusă la data de 20 ianuarie 2003. III. Recursul intervenientei SC K.R.

SA Reghin fostă SC P. SA Reghin urmează a fi respins pentru aceleași argumente menționate în sprijinul soluției de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și a lipsei interesului acesteia în obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere și a excepției prescripției parțiale a dreptului material la acțiune atât în ce privește capătul de cerere privind obligarea pârâtei la efectuarea investițiilor pretins nerealizate integral în perioada anilor 1999-2001, cât și în ce privește petitul referitor la plata penalităților de întârziere pentru neefectuarea la termen a investițiilor în perioada anilor 1999-200, cu mențiunea că intervenienta utilizează pro causa cu cele două date ale introducerii cererii principale, 20 ianuarie 2003 și a cererii conexe, 11 februarie 2005, după cum îi este profitabil.

Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A.D.S. București împotriva sentinței civile nr. 22/2012 din 16 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând hotărârea atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta A.V.A.S. București, de pârâta K.E.A.S.V.T.A.S. Turcia și de intervenienta SC K.R. SA Reghin fostă SC P. SA Reghin împotriva deciziei civile nr. 381 din 24 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2013.