ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3749/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 15 noiembrie 2004, reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată în calitate de pârât pe I.N., solicitând rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 august 1999 încheiat între părți și obligarea pârâtului la plata de daune-interese ce se vor stabili în urma efectuării unei expertize, conform art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 cu modificările și completările ulterioare. Prin sentința comercială nr. 3712 din 17 mai 2006, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1021 C. civ., neexecutarea obligației contractuale asumate neputându-se imputa pârâtului.

În acest sens, prima instanță, a avut în vedere data încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 12 august 1999 având ca obiect acțiunile SC R. SA, intervenit între reclamanta A.V.A.S., în calitate de vânzătoare și pârâtul I.N., în calitate de cumpărător și faptul că față de societatea ale cărei acțiuni formau obiectul înstrăinării s-a deschis procedura falimentului prin sentința nr. 70/SIND/2000 din 22 decembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, în Dosarul nr. 2130/2000. În raport de această situație, s-a apreciat că de la momentul respectiv, nu se mai putea pune problema realizării de către pârât a planului investițional convenit prin anexa nr. 6 la contract, împrejurarea declanșării procedurii falimentului societății nefiind imputabilă pârâtului, producerea acestui eveniment, având caracterul unui caz fortuit în sensul prevăzut de art. 1082 C. civ.

La data de 21 iunie 2004, conform sentinței pronunțate de judecătorul-sindic în Dosarul nr. 2130/2000 al Tribunalului Brașov, s-a dispus închiderea procedurii falimentului și radierea SC R. SA. Cum cererea prin care reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni din 12 august 1999 a fost formulată la data de 15 noiembrie 2004, deci, ulterior radierii, acțiunea a fost apreciată de prima instanță ca neîntemeiată, în considerarea faptului că societatea ale cărei acțiuni au format obiectul vânzării-cumpărării fusese radiată. Din perspectiva riscului pierderii fortuite a obiectului contractului s-a reținut că nu se poate dispune rezoluțiunea contractului și nici acordarea de despăgubiri (daune-interese) motivat de imposibilitatea executării obligațiilor independent de voința părților.

Împotriva sentinței comerciale nr. 3712 din 17 mai 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a declarat apel reclamanta A.V.A.S susținând că situația datoriilor societății era cunoscută pârâtului, care și-a asumat efectuarea investițiilor în acele condiții, prețul acțiunilor fiind diminuat proporțional cu datoriile societății și că în măsura în care pârâtul ar fi realizat investiția, societatea ar fi putut evita falimentul. Prin decizia comercială nr. 12 din 12 ianuarie 2007, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins apelul ca nefondat. Recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii mai sus menționate a fost admis prin decizia nr. 175 din 25 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, care a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, reținându-se aplicarea restrictivă a dispozițiilor art. 21 din O.G.

nr. 25/2001 la o situație de fapt insuficient determinată. În apel după casare, cauza a fost soluționată prin decizia civilă nr. 404 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în sensul admiterii apelului declarat de reclamanta A.V.A.S împotriva sentinței comerciale nr. 3712 din 17 mai 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 26471/3/2004, pe care a schimbat-o în parte, a admis în parte acțiunea și în consecință a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 august 1999, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a pronunța această soluție, curtea a reținut următoarele: Prin art. 8 noiembrie 1999, din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 august 1999, pârâtul I.N., în calitate de cumpărător, s-a obligat să efectueze în cadrul SC R. SA, din surse proprii sau surse atrase pe numele său, într-un interval de 4 ani, începând cu anul 1999, o investiție/aport de capital în valoare totală de 560.957,4 dolari S.U.A., în conformitate cu anexa nr. 6 la contract. Potrivit anexei nr. 6, obligația investițională aferentă anului 1999 era în cuantum de 125.227 dolari S.U.A., iar cea stabilită pentru anul 2000 era în cuantum de 187.840 dolari S.U.A., acestea nefiind realizate de pârât potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză.

Pârâtul s-a apărat invocând deschiderea procedurii falimentului societății la data de 22 decembrie 2000 conform sentinței civile nr. 70/SIND din 22 decembrie 2000 a Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios administrativ), apărarea fiind apreciată de curte ca întemeiată doar raportat la perioada ulterioară deschiderii procedurii, când pârâtul nu a mai avut posibilitatea executării obligațiilor.

Având în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă realizată în apel, din care a rezultat că insolvența a avut cauze anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și faptul că, părțile încheind contractul și negociind prețul acțiunii au fost în cunoștință de cauză în ceea ce privește poziția de piață a societății, pârâtul asumându-și obligația de realizare a investițiilor cunoscând aceste condiții, curtea a apreciat că se impunea respectarea ei până la data deschiderii procedurii falimentului, neexecutarea fiind una culpabilă și suficient de importantă cât să atragă rezoluțiunea contractului, având în vedere și obiectivele urmărite prin procesul de privatizare.

Referitor la daunele-interese pretinse, instanța a reținut că, prin acțiunea formulată, reclamanta a invocat art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 și necesitatea stabilirii valorii acestora printr-o expertiză, fără să detalieze însă în ce constă prejudiciul și în lipsa unei precizări a acțiunii în acest sens, a solicitat ca obiective ale expertizei determinarea cuantumului dividendelor încasate de către pârât, determinarea prejudiciului ca urmare a administrării societății ulterior încheierii contractului și diferența valorii de piață a acțiunilor. Expertiza contabilă efectuată în apel a concluzionat că diferența valorii de piață estimată, actualizată cu rata inflației, calculată de la 31 martie 2001 la zi, este de 8.687.735.000 lei, nivel la care A.V.A.S.

și-a precizat pretențiile la 13 ianuarie 2010. Referitor la precizarea formulată de A.V.A.S. prin motivele de apel în sensul că restituirea acțiunilor reprezintă o consecință directă a rezoluțiunii contractului, fără însă să fi formulat o asemenea cerere de repunere a părților în situația anterioară, eventual prin echivalent întrucât acțiunile nu mai existau, solicitând acordarea acestei sume cu titlu de daune-interese ca urmare a rezoluțiunii contractului, curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată. În acest sens a apreciat că instanța de casare a reținut cu caracter obligatoriu, de principiu, că art. 21 din O.G. nr. 21/2002 dă dreptul la sume care sunt prevăzute expres la literele a-c fără să excludă și alte daune care ar rezulta din neexecutarea contractului, însă, în speță daunele de natura celor prevăzute la literele a-c ale normei legale precitate nu au fost probate.

Raportat la daunele pentru alte prejudicii cauzate de cumpărător, curtea a apreciat că acestea trebuiau dovedite ca fiind consecința neexecutării obligațiilor invocate în rezoluțiunea contractului, ceea ce în speță nu se poate reține având în vedere că daunele solicitate de reclamantă, reprezentând diferența dintre valoarea de piață a acțiunilor de la data privatizării și data încetării activității societății, nu se datorează neexecutării de către pârât a obligațiilor investiționale, cu atât mai mult cu cât nu s-a probat că intrarea societății în faliment s-ar fi datorat neîndeplinirii de către pârât a acestor obligații și nici chiar managementului defectuos al acestuia (raportul de expertiză întocmit în fond și raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la încetarea de plăți - filele 99 și urm. dosar fond).

Împotriva deciziei civile nr. 404 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în termen legal a declarat recurs, reclamanta A.V.A.S. București, invocând în temeiul art. 304 1 coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nelegalitatea soluției anterior pronunțate, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și schimbării în tot a sentinței primei instanțe în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 8.687.735.000 lei stabilită prin expertiză, cu titlu de prejudiciu. în esență, reclamanta a invocat dispozițiile art. 21 alin. (1), alin. (1 1 ) și alin. (3) din O.G.

nr. 25/2002 care, în opinia sa au fost încălcate, motivat de faptul că aceste dispoziții prevăd obligația cumpărătorului de a achita în cazul desființării contractului de vânzare-cumpărare și daunele-interese reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului și alte prejudicii cauzate vânzătorului, acestea urmând a fi determinate pe calea unei expertize tehnice contabile. A mai susținut că prin expertiza contabilă administrată în apel, având ca obiective determinarea prejudiciului cauzat prin administrarea societății după vânzarea acțiunilor și stabilirea valorii de piață a acțiunilor la data desființării contractului, s-a concluzionat că diferența valorii de piață estimată a acțiunilor, actualizată cu rata inflației, calculată de la 31 martie 2001 la zi, este de 8.687.735.000 lei, cuantum la care și-a precizat pretențiile.

A arătat că întrucât restituirea acțiunilor este o consecință directă a rezoluțiunii contractului, care însă nu mai poate fi realizată având în vedere intrarea în faliment și radierea SC R. SA, datorită nerealizării de către pârât a planului investițional, A.V.A.S. este îndreptățită la repararea prejudiciului cauzat și obligarea pârâtului la plata contravalorii acțiunilor actualizate la valoarea de piață. De asemenea, a susținut că, în mod greșit, instanța a apreciat că nu poate fi reținută culpa pârâtului și de asemenea că în mod eronat aceasta a considerat că trebuia să facă dovada prejudiciului, în condițiile în care s-au solicitat daune pe temei contractual și în baza legii speciale și nu în baza răspunderii civile delictuale.

Pârâtul I.N. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Preliminar se constată, că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., invocate de reclamantă, având în vedere că decizia atacată a fost pronunțată în faza procesuală a apelului și prin raportare la înseși prevederile respectivei norme legale, potrivit căreia sunt susceptibile de a fi cenzurate sub toate aspectele hotărârile atacate cu recurs, doar în măsura în care sunt susceptibile de verificare în două grade de jurisdicție.

Urmare celor anterior expuse, Înalta Curte, va examina hotărârea recurată exclusiv din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pe care și-a întemeiat recursul reclamanta A.V.A.S. București și care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Criticile formulate de reclamantă vizează teza a doua a articolului menționat care privește aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 21 alin. (1), alin. (1 1 ) și alin. (3), din O.G. nr. 25/2002, varianta în vigoare la data promovării acțiunii introductive, prin care se dispune că: „(1) în cazul desființării contractului pe cale convențională sau judiciară Autoritatea va reține de la cumpărător toate sumele achitate de acesta în contul contractului, reprezentând, după caz, avans, rate, dobânzi, penalități achitate cu orice titlu, până la desființarea acestuia.

(1 1 ) în cazul desființării contractului pe cale convențională sau judiciară, pentru prejudicii cauzate Autorității, cumpărătorul este obligat la plata daunelor-interese constituite din: a) sumele reprezentând dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente și neachitate până la data desființării contractului, precum și penalitățile datorate ca urmare a neîndeplinirii celorlalte obligații contractuale; b) sumele reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a contractului; c) sumele prevăzute de H.G. nr. 1.045/2001 privind recuperarea onorariilor de succes plătite consultanților de către Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului în cadrul Programului pentru Ajustarea Sectorului Privat (PSAL).

(1 2 ) Prevederile alin. (1) și (1 1 ) se aplică și proceselor în curs de judecată având ca obiect desființarea contractului, începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe. (2) Pentru prejudiciile cauzate societății de către cumpărător, aceasta poate cere instanței judecătorești daune-interese (3) Stabilirea prejudiciilor și a întinderii daunelor-interese prevăzute la alin. (2), precum și a celor provocate Autorității se va face, la solicitarea societății/ autorității, pe baza unei expertize întocmite de persoane fizice și/ sau juridice abilitate prin lege pentru astfel de operațiuni. În alin. (2) și (3) al articolului mai sus menționat se prevede dreptul A.V.A.S. de a se adresa instanței judecătorești și de a solicita daunele-interese cauzate de cumpărător societății cât și modalitatea de determinare a întinderii daunelor interese printr-o expertiză întocmită la cererea sa.

Din economia memoriului de recurs nu rezultă cu claritate, pentru neacordarea căror daune critică reclamanta decizia atacată, dar referitor la cele expres prevăzute la lit. a)-c) ale art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, nu dezvoltă nicio critică evidentă, astfel că, Înalta Curte înlătură orice eventual echivoc ce ar putea purta referitor la greșita aplicare a acestor norme, având în vedere, pe de o parte lipsa unei argumentații a recurentei în acest sens și pe de altă parte, motivarea instanței de apel, care analizând cererea din această perspectivă a respins-o motivat de lipsa dovezilor, ceea ce poate constitui eventual element de netemeinicie a hotărârii și nicidecum de nelegalitate, astfel încât nu poate fi supus cenzurii instanței de recurs, care este ținută să se pronunțate exclusiv asupra motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. - 1-9 C. proc.

civ. Referitor la categoria daunelor pentru alte prejudicii cauzate de cumpărător, prevăzută la art. 21 alin. (2) și (3) O.G. nr. 25/2002, acestea trebuie să fie consecința neexecutării obligațiilor invocate în rezoluțiunea contractului. Așa cum însăși reclamanta A.V.A.S. a afirmat în argumentarea recursului, expertiza a fost efectuată, dar în raport de inexistența unui petit prin care să se solicite repunerea părților în situația anterioară și în lipsa dovezilor care să ateste fapta culpabilă a pârâtului și prejudiciul, acordarea daunelor-interese pretinse în baza dispozițiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 a fost respinsă. Argumentele reclamantei aduc spre examinare netemeinicia soluției pe aspectul neacordării daunelor prin rediscutarea probelor, critici care nu se regăsesc în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., invocat. Este necontestat faptul că dispozițiile ordonanței puse în discuție de reclamantă dau dreptul la dividende, dar acordarea acestora depinde de proba lor, care însă nu a fost făcută de A.V.A.S., din analiza raportului de expertiză efectuat la fond, rezultând că falimentul SC R. SA s-a datorat unor cauze anterioare momentului privatizării societății, respectiv vânzării acțiunilor acesteia, societatea lucrând în pierdere, în lipsa unui management defectuos ulterior vânzării astfel că nu s-au încasat de către pârât dividende. în aceste condiții, daunele interese constând în dividende nu s-au acordat, instanța de apel stabilind corect că nu sunt îndeplinite cerințele art. 21 alin. (1) din O.G.

nr. 25/2002. Din raportul de expertiză efectuat la instanța de fond a rezultat că valorile activului net în perioada 1999-2000 au avut o evoluție descendentă, care în anul 2000, respectiv la data de 22 decembrie 2000, a dus la deschiderea procedurii de lichidare judiciară a societății privatizate. Dincolo de faptul că acțiunea a fost introdusă la data de 15 noiembrie 2004, la 4 ani de la data intrării SC R. SA în procedura insolvenței și nu ar putea viza decât o anumită perioadă, consacrarea dreptului de încasare a dividendelor prin dispozițiile ordonanței puse în discuție nu înlătură sarcina probei așa încât susținerile și argumentele A.V.A.S. nu vor fi reținute. Ceea ce recurenta nu a demonstrat și nu s-a confirmat nici prin raportul de expertiză este încasarea dividendelor de către cumpărător, aceasta fiind o cerință a textului invocat în recurs.

Textul se referă expres la „sumele reprezentând dividende încasate de cumpărător...” ceea ce în speță nu s-a dovedit. Critica vizând respingerea pretențiilor recurentei de acordare de daune interese constând în contravaloarea acțiunilor actualizată cu valoarea de piață la data desființării contractului, motivat de faptul că restituirea acțiunilor este o consecință directă a^ rezoluțiunii contractului, urmează a fi respinsă ca nefondată de înalta Curte, întrucât reclamanta nu a învestit instanța cu un capăt de cerere distinct având ca obiect repunerea părților starea anterioară, iar conform principiului disponibilității, reclamanta este cea care fixează cadrul procesual, instanța fiind ținută să se pronunțe exclusiv asupra petitelor cu care a fost învestită.

Or, reclamanta a solicitat în temeiul legii speciale, daune interese conform art. 21 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 25/2002, petit pe care avea obligația să-l dovedească, conform principiului probațio incumbit actori, consacrat de dispozițiile art. 1169 C. civ. În acest sens, se constată că, daunele solicitate de reclamantă, reprezentând diferența dintre valoarea de piață a acțiunilor la data privatizării și data desființării contractului, nu se datorează neexecutării de către pârât a obligațiilor investiționale, cu atât mai mult cu cât, reclamanta a promovat acțiunea în rezoluțiunea contractului la 4 ani de la data intrării societății privatizate în procedura insolvenței, sub acest aspect acționând nediligent în raport de interesul său în obținerea prestației corelative a pârâtului cumpărător de executare a planului investițional stabilit în anexa nr. 6 la contractul de vânzare cumpărare de acțiuni.

Sub acest aspect, reclamanta își invocă practic propria culpă, în contextul în care, dacă ar fi acționat diligent, ar fi putut solicita desființarea contractului pentru neexecutarea obligației de către pârât încă din primul an prevăzut în anexă pentru realizarea planului investițional - 1999. De asemenea nefondată este și critica recurentei asupra faptului că instanța de apel a apreciat greșit că nu poate fi reținută culpa pârâtului și că în mod eronat aceasta a reținut că reclamanta trebuia să facă dovada prejudiciului, în condițiile în care s-a solicitat acoperirea acestuia pe temei contractual și în baza legii speciale și nu în baza răspunderii civile delictuale, înalta Curte constatând că reclamanta se află într-o eroare gravă cu privire la instituțiile de drept privind răspunderea civilă contractuală și sarcina probei.

Astfel, în cadrul răspunderii contractuale, contractul este singurul care dovedește preexistenta obligației, față de culpa debitorului de a nu o fi executat, astfel că obiectul probei în cadrul acestei răspunderi constă în stabilirea culpei contractuale și a întinderii prejudiciului. Or, în speță, analizând probatoriul administrat, curtea a reținut că nu s-a probat că intrarea societății în faliment s-ar fi datorat neîndeplinirii de către pârât a obligațiilor investiționale și nici măcar managementului defectuos al acestuia, aspecte rezultând din raportul de expertiză întocmit la fond și raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au condus la încetarea de plăți - filele 99 și urm. dosar fond.

Nu în ultimul rând trebuie reținut că pentru a fi în ipoteza a doua a art. 304 pct. 9 C. proc. civ. trebuie ca instanța, recurgând la textele de lege aplicabile litigiului să le fi dat o greșită interpretare sau faptele reținute să fi fost greșit calificate, or aceste situații nu se regăsesc în speță. În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere că recurenta - reclamantă A.V.A.S. București a căzut în pretenții, înalta Curte va respinge cererea acesteia de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de expert. De asemenea, va respinge și cererea intimatului - pârât I.N. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta fază procesuală, motivat de faptul că la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri în susținerea acestor pretenții.

Așa fiind, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei civile nr. 404 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Respinge cererea intimatului pârât de obligare a recurentei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2012.