ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3749/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3749/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 15 noiembrie

2004, reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată în calitate de pârât pe I.N.,

solicitând rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12

august 1999 încheiat între părți și obligarea pârâtului la plata de

daune-interese ce se vor stabili în urma efectuării unei expertize, conform art.

21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 cu modificările și completările ulterioare.

Prin sentința

comercială nr. 3712 din 17 mai 2006, tribunalul a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, s-a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 1021 C. civ., neexecutarea obligației contractuale

asumate neputându-se imputa pârâtului.

În acest sens,

prima instanță, a avut în vedere data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare din 12 august 1999 având ca obiect acțiunile SC R. SA, intervenit

între reclamanta A.V.A.S., în calitate de vânzătoare și pârâtul I.N., în

calitate de cumpărător și faptul că față de societatea ale cărei acțiuni formau

obiectul înstrăinării s-a deschis procedura falimentului prin sentința nr. 70/SIND/2000

din 22 decembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, în Dosarul nr. 2130/2000. În raport de această situație, s-a

apreciat că de la momentul respectiv, nu se mai putea pune problema realizării

de către pârât a planului investițional convenit prin anexa nr. 6 la contract,

împrejurarea declanșării procedurii falimentului societății nefiind imputabilă

pârâtului, producerea acestui eveniment, având caracterul unui caz fortuit în

sensul prevăzut de art. 1082 C. civ.

La data de 21

iunie 2004, conform sentinței pronunțate de judecătorul-sindic în Dosarul nr. 2130/2000

al Tribunalului Brașov, s-a dispus închiderea procedurii falimentului și

radierea SC R. SA.

Cum cererea

prin care reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare

acțiuni din 12 august 1999 a fost formulată la data de 15 noiembrie 2004, deci,

ulterior radierii, acțiunea a fost apreciată de prima instanță ca neîntemeiată,

în considerarea faptului că societatea ale cărei acțiuni au format obiectul

vânzării-cumpărării fusese radiată.

Din perspectiva

riscului pierderii fortuite a obiectului contractului s-a reținut că nu se

poate dispune rezoluțiunea contractului și nici acordarea de despăgubiri

(daune-interese) motivat de imposibilitatea executării obligațiilor independent

de voința părților.

Împotriva sentinței

comerciale nr. 3712 din 17 mai 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a

VI-a comercială, a declarat apel reclamanta A.V.A.S susținând că situația

datoriilor societății era cunoscută pârâtului, care și-a asumat efectuarea

investițiilor în acele condiții, prețul acțiunilor fiind diminuat proporțional

cu datoriile societății și că în măsura în care pârâtul ar fi realizat

investiția, societatea ar fi putut evita falimentul.

Prin decizia

comercială nr. 12 din 12 ianuarie 2007, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială,

a respins apelul ca nefondat.

Recursul

declarat de reclamantă împotriva hotărârii mai sus menționate a fost admis prin

decizia nr. 175 din 25 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, care a casat decizia recurată și a trimis cauza

spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe, reținându-se aplicarea

restrictivă a dispozițiilor art. 21 din O.G. nr. 25/2001 la o situație de fapt

insuficient determinată.

În apel după

casare, cauza a fost soluționată prin decizia civilă nr. 404 din 2 noiembrie

2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în sensul admiterii

apelului declarat de reclamanta A.V.A.S împotriva sentinței comerciale nr. 3712

din 17 mai 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

în Dosarul nr. 26471/3/2004, pe care a schimbat-o în parte, a admis în parte

acțiunea și în consecință a dispus rezoluțiunea contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 august 1999, menținând celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Pentru a

pronunța această soluție, curtea a reținut următoarele:

Prin art. 8

noiembrie 1999, din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 12 august 1999,

pârâtul I.N., în calitate de cumpărător, s-a obligat să efectueze în cadrul SC

R. SA, din surse proprii sau surse atrase pe numele său, într-un interval de 4

ani, începând cu anul 1999, o investiție/aport de capital în valoare totală de

560.957,4 dolari S.U.A., în conformitate cu anexa nr. 6 la contract.

Potrivit anexei

nr. 6, obligația investițională aferentă anului 1999 era în cuantum de 125.227 dolari

S.U.A., iar cea stabilită pentru anul 2000 era în cuantum de 187.840 dolari S.U.A.,

acestea nefiind realizate de pârât potrivit raportului de expertiză efectuat în

cauză.

Pârâtul s-a

apărat invocând deschiderea procedurii falimentului societății la data de 22

decembrie 2000 conform sentinței civile nr. 70/SIND din 22 decembrie 2000 a

Tribunalului Brașov, secția comercială și de contencios administrativ),

apărarea fiind apreciată de curte ca întemeiată doar raportat la perioada

ulterioară deschiderii procedurii, când pârâtul nu a mai avut posibilitatea

executării obligațiilor.

Având în vedere

concluziile raportului de expertiză contabilă realizată în apel, din care a

rezultat că insolvența a avut cauze anterioare încheierii contractului de

vânzare-cumpărare de acțiuni și faptul că, părțile încheind contractul și

negociind prețul acțiunii au fost în cunoștință de cauză în ceea ce privește

poziția de piață a societății, pârâtul asumându-și obligația de realizare a

investițiilor cunoscând aceste condiții, curtea a apreciat că se impunea

respectarea ei până la data deschiderii procedurii falimentului, neexecutarea

fiind una culpabilă și suficient de importantă cât să atragă rezoluțiunea

contractului, având în vedere și obiectivele urmărite prin procesul de

privatizare.

Referitor la

daunele-interese pretinse, instanța a reținut că, prin acțiunea formulată,

reclamanta a invocat art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002 și necesitatea

stabilirii valorii acestora printr-o expertiză, fără să detalieze însă în ce

constă prejudiciul și în lipsa unei precizări a acțiunii în acest sens, a solicitat

ca obiective ale expertizei determinarea cuantumului dividendelor încasate de

către pârât, determinarea prejudiciului ca urmare a administrării societății

ulterior încheierii contractului și diferența valorii de piață a acțiunilor.

Expertiza

contabilă efectuată în apel a concluzionat că diferența valorii de piață

estimată, actualizată cu rata inflației, calculată de la 31 martie 2001 la zi,

este de 8.687.735.000 lei, nivel la care A.V.A.S. și-a precizat pretențiile la

13 ianuarie 2010.

Referitor la

precizarea formulată de A.V.A.S. prin motivele de apel în sensul că restituirea

acțiunilor reprezintă o consecință directă a rezoluțiunii contractului, fără

însă să fi formulat o asemenea cerere de repunere a părților în situația

anterioară, eventual prin echivalent întrucât acțiunile nu mai existau,

solicitând acordarea acestei sume cu titlu de daune-interese ca urmare a

rezoluțiunii contractului, curtea a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.

În acest sens a

apreciat că instanța de casare a reținut cu caracter obligatoriu, de principiu,

că art. 21 din O.G. nr. 21/2002 dă dreptul la sume care sunt prevăzute expres

la literele a-c fără să excludă și alte daune care ar rezulta din neexecutarea

contractului, însă, în speță daunele de natura celor prevăzute la literele a-c

ale normei legale precitate nu au fost probate.

Raportat la

daunele pentru alte prejudicii cauzate de cumpărător, curtea a apreciat că

acestea trebuiau dovedite ca fiind consecința neexecutării obligațiilor

invocate în rezoluțiunea contractului, ceea ce în speță nu se poate reține

având în vedere că daunele solicitate de reclamantă, reprezentând diferența

dintre valoarea de piață a acțiunilor de la data privatizării și data încetării

activității societății, nu se datorează neexecutării de către pârât a

obligațiilor investiționale, cu atât mai mult cu cât nu s-a probat că intrarea

societății în faliment s-ar fi datorat neîndeplinirii de către pârât a acestor

obligații și nici chiar managementului defectuos al acestuia (raportul de

expertiză întocmit în fond și raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care

au condus la încetarea de plăți - filele 99 și urm. dosar fond).

Împotriva deciziei

civile nr. 404 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, în termen legal a declarat recurs, reclamanta A.V.A.S. București,

invocând în temeiul art. 304

1

coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., nelegalitatea soluției anterior pronunțate, solicitând admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului și

schimbării în tot a sentinței primei instanțe în sensul obligării pârâtului la

plata sumei de 8.687.735.000 lei stabilită prin expertiză, cu titlu de

prejudiciu.

în esență,

reclamanta a invocat dispozițiile art. 21 alin. (1), alin. (1

1

) și alin.

(3) din O.G. nr. 25/2002 care, în opinia sa au fost încălcate, motivat de

faptul că aceste dispoziții prevăd obligația cumpărătorului de a achita în

cazul desființării contractului de vânzare-cumpărare și daunele-interese

reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a

contractului și alte prejudicii cauzate vânzătorului, acestea urmând a fi

determinate pe calea unei expertize tehnice contabile.

A mai susținut

că prin expertiza contabilă administrată în apel, având ca obiective

determinarea prejudiciului cauzat prin administrarea societății după vânzarea

acțiunilor și stabilirea valorii de piață a acțiunilor la data desființării

contractului, s-a concluzionat că diferența valorii de piață estimată a

acțiunilor, actualizată cu rata inflației, calculată de la 31 martie 2001 la

zi, este de 8.687.735.000 lei, cuantum la care și-a precizat pretențiile.

A arătat că

întrucât restituirea acțiunilor este o consecință directă a rezoluțiunii

contractului, care însă nu mai poate fi realizată având în vedere intrarea în

faliment și radierea SC R. SA, datorită nerealizării de către pârât a planului

investițional, A.V.A.S. este îndreptățită la repararea prejudiciului cauzat și

obligarea pârâtului la plata contravalorii acțiunilor actualizate la valoarea

de piață. De asemenea, a susținut că, în mod greșit, instanța a apreciat că nu

poate fi reținută culpa pârâtului și de asemenea că în mod eronat aceasta a

considerat că trebuia să facă dovada prejudiciului, în condițiile în care s-au

solicitat daune pe temei contractual și în baza legii speciale și nu în baza

răspunderii civile delictuale.

Pârâtul I.N. a

depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurilor de drept invocate, înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Preliminar se

constată, că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 304

1

C.

proc. civ., invocate de reclamantă, având în vedere că decizia atacată a fost

pronunțată în faza procesuală a apelului și prin raportare la înseși

prevederile respectivei norme legale, potrivit căreia sunt susceptibile de a fi

cenzurate sub toate aspectele hotărârile atacate cu recurs, doar în măsura în

care sunt susceptibile de verificare în două grade de jurisdicție.

Urmare celor

anterior expuse, Înalta Curte, va examina hotărârea recurată exclusiv din

perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., pe care și-a întemeiat recursul reclamanta A.V.A.S. București și

care vizează cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal,

ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Criticile

formulate de reclamantă vizează teza a doua a articolului menționat care

privește aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 21 alin. (1), alin. (1

1

)

și alin. (3), din O.G. nr. 25/2002, varianta în vigoare la data promovării

acțiunii introductive, prin care se dispune că:

„(1) în cazul

desființării contractului pe cale convențională sau judiciară Autoritatea va

reține de la cumpărător toate sumele achitate de acesta în contul contractului,

reprezentând, după caz, avans, rate, dobânzi, penalități achitate cu orice

titlu, până la desființarea acestuia.

(1

1

)

în cazul desființării contractului pe cale convențională sau judiciară, pentru

prejudicii cauzate Autorității, cumpărătorul este obligat la plata

daunelor-interese constituite din:

a) sumele reprezentând

dobânzile și penalitățile datorate pentru ratele scadente și neachitate până la

data desființării contractului, precum și penalitățile datorate ca urmare a

neîndeplinirii celorlalte obligații contractuale;

b) sumele

reprezentând dividendele încasate de cumpărător în perioada de valabilitate a

contractului;

c) sumele

prevăzute de H.G. nr. 1.045/2001 privind recuperarea onorariilor de succes

plătite consultanților de către Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea

Participațiilor Statului în cadrul Programului pentru Ajustarea Sectorului

Privat (PSAL).

(1

2

)

Prevederile alin. (1) și (1

1

) se aplică și proceselor în curs de judecată

având ca obiect desființarea contractului, începute înainte de intrarea în

vigoare a prezentei ordonanțe.

(2) Pentru

prejudiciile cauzate societății de către cumpărător, aceasta poate cere

instanței judecătorești daune-interese

(3) Stabilirea

prejudiciilor și a întinderii daunelor-interese prevăzute la alin. (2), precum

și a celor provocate Autorității se va face, la solicitarea societății/ autorității,

pe baza unei expertize întocmite de persoane fizice și/ sau juridice abilitate

prin lege pentru astfel de operațiuni.

În alin. (2) și

(3) al articolului mai sus menționat se prevede dreptul A.V.A.S. de a se adresa

instanței judecătorești și de a solicita daunele-interese cauzate de cumpărător

societății cât și modalitatea de determinare a întinderii daunelor interese

printr-o expertiză întocmită la cererea sa.

Din economia

memoriului de recurs nu rezultă cu claritate, pentru neacordarea căror daune

critică reclamanta decizia atacată, dar referitor la cele expres prevăzute la lit.

a)-c) ale art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, nu dezvoltă nicio critică

evidentă, astfel că, Înalta Curte înlătură orice eventual echivoc ce ar putea

purta referitor la greșita aplicare a acestor norme, având în vedere, pe de o

parte lipsa unei argumentații a recurentei în acest sens și pe de altă parte,

motivarea instanței de apel, care analizând cererea din această perspectivă a

respins-o motivat de lipsa dovezilor, ceea ce poate constitui eventual element

de netemeinicie a hotărârii și nicidecum de nelegalitate, astfel încât nu poate

fi supus cenzurii instanței de recurs, care este ținută să se pronunțate

exclusiv asupra motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de

dispozițiile art. 304 pct. - 1-9 C. proc. civ.

Referitor la

categoria daunelor pentru alte prejudicii cauzate de cumpărător, prevăzută la art.

21 alin. (2) și (3) O.G. nr. 25/2002, acestea trebuie să fie consecința neexecutării

obligațiilor invocate în rezoluțiunea contractului.

Așa cum însăși

reclamanta A.V.A.S. a afirmat în argumentarea recursului, expertiza a fost

efectuată, dar în raport de inexistența unui petit prin care să se solicite

repunerea părților în situația anterioară și în lipsa dovezilor care să ateste

fapta culpabilă a pârâtului și prejudiciul, acordarea daunelor-interese

pretinse în baza dispozițiilor art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 25/2002 a fost

respinsă.

Argumentele

reclamantei aduc spre examinare netemeinicia soluției pe aspectul neacordării

daunelor prin rediscutarea probelor, critici care nu se regăsesc în motivul

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat. Este necontestat faptul că

dispozițiile ordonanței puse în discuție de reclamantă dau dreptul la

dividende, dar acordarea acestora depinde de proba lor, care însă nu a fost

făcută de A.V.A.S., din analiza raportului de expertiză efectuat la fond,

rezultând că falimentul SC R. SA s-a datorat unor cauze anterioare  momentului

privatizării  societății,  respectiv  vânzării acțiunilor acesteia, societatea

lucrând în pierdere, în lipsa unui management defectuos ulterior vânzării

astfel că nu s-au încasat de către pârât dividende. în aceste condiții, daunele

interese constând în dividende nu s-au acordat, instanța de apel stabilind

corect că nu sunt îndeplinite cerințele art. 21 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002.

Din raportul de expertiză efectuat la instanța de fond a rezultat că valorile

activului net în perioada 1999-2000 au avut o evoluție descendentă, care în

anul 2000, respectiv la data de 22 decembrie 2000, a dus la deschiderea

procedurii de lichidare judiciară a societății privatizate. Dincolo de faptul

că acțiunea a fost introdusă la data de 15 noiembrie 2004, la 4 ani de la data

intrării SC R. SA în procedura insolvenței și nu ar putea viza decât o anumită

perioadă, consacrarea dreptului de încasare a dividendelor prin dispozițiile

ordonanței puse în discuție nu înlătură sarcina probei așa încât susținerile și

argumentele A.V.A.S. nu vor fi reținute. Ceea ce recurenta nu a demonstrat și

nu s-a confirmat nici prin raportul de expertiză este încasarea dividendelor de

către cumpărător, aceasta fiind o cerință a textului invocat în recurs. Textul

se referă expres la „sumele reprezentând dividende încasate de cumpărător...”

ceea ce în speță nu s-a dovedit.

Critica vizând

respingerea pretențiilor recurentei de acordare de daune interese constând în

contravaloarea acțiunilor actualizată cu valoarea de piață la data desființării

contractului, motivat de faptul că restituirea acțiunilor este o consecință

directă a^ rezoluțiunii contractului, urmează a fi respinsă ca nefondată de

înalta Curte, întrucât reclamanta nu a învestit instanța cu un capăt de cerere

distinct având ca obiect repunerea părților starea anterioară, iar conform

principiului disponibilității, reclamanta este cea care fixează cadrul

procesual, instanța fiind ținută să se pronunțe exclusiv asupra petitelor cu

care a fost învestită.

Or, reclamanta

a solicitat în temeiul legii speciale, daune interese conform art. 21 alin. (2)

și (3) din O.G. nr. 25/2002, petit pe care avea obligația să-l dovedească,

conform principiului probațio incumbit actori, consacrat de dispozițiile art.

1169 C. civ. În acest sens, se constată că, daunele solicitate de reclamantă,

reprezentând diferența dintre valoarea de piață a acțiunilor la data

privatizării și data desființării contractului, nu se datorează neexecutării de

către pârât a obligațiilor investiționale, cu atât mai mult cu cât, reclamanta

a promovat acțiunea în rezoluțiunea contractului la 4 ani de la data intrării

societății privatizate în procedura insolvenței, sub acest aspect acționând

nediligent în raport de interesul său în obținerea prestației corelative a

pârâtului cumpărător de executare a planului investițional stabilit în anexa nr.

6 la contractul de vânzare cumpărare de acțiuni. Sub acest aspect, reclamanta

își invocă practic propria culpă, în contextul în care, dacă ar fi acționat

diligent, ar fi putut solicita desființarea contractului pentru neexecutarea

obligației de către pârât încă din primul an prevăzut în anexă pentru

realizarea planului investițional - 1999.

De asemenea

nefondată este și critica recurentei asupra faptului că instanța de apel a

apreciat greșit că nu poate fi reținută culpa pârâtului și că în mod eronat

aceasta a reținut că reclamanta trebuia să facă dovada prejudiciului, în

condițiile în care s-a solicitat acoperirea acestuia pe temei contractual și în

baza legii speciale și nu în baza răspunderii civile delictuale, înalta Curte

constatând că reclamanta se află într-o eroare gravă cu privire la instituțiile

de drept privind răspunderea civilă contractuală și sarcina probei.

Astfel, în

cadrul răspunderii contractuale, contractul este singurul care dovedește

preexistenta obligației, față de culpa debitorului de a nu o fi executat,

astfel că obiectul probei în cadrul acestei răspunderi constă în stabilirea

culpei contractuale și a întinderii prejudiciului.

Or, în speță,

analizând probatoriul administrat, curtea a reținut că nu s-a probat că

intrarea societății în faliment s-ar fi datorat neîndeplinirii de către pârât a

obligațiilor investiționale și nici măcar managementului defectuos al acestuia,

aspecte rezultând din raportul de expertiză întocmit la fond și raportul asupra

cauzelor și împrejurărilor care au condus la încetarea de plăți - filele 99 și

urm. dosar fond.

Nu în ultimul

rând trebuie reținut că pentru a fi în ipoteza a doua a art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. trebuie ca instanța, recurgând la textele de lege aplicabile

litigiului să le fi dat o greșită interpretare sau faptele reținute să fi fost

greșit calificate, or aceste situații nu se regăsesc în speță.

În baza

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., având în vedere că recurenta - reclamantă

A.V.A.S. București a căzut în pretenții, înalta Curte va respinge cererea

acesteia de obligare a intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată,

constând în onorariul de expert. De asemenea, va respinge și cererea

intimatului - pârât I.N. privind obligarea recurentei-reclamante la plata

cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta fază procesuală, motivat de

faptul că la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri în susținerea acestor

pretenții.

Așa fiind,

potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul se va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. București împotriva deciziei

civile nr. 404 din 2 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă.

Respinge cererea

intimatului pârât de obligare a recurentei - reclamante la plata cheltuielilor

de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 2 octombrie 2012.