ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 382/2014

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, sub număr de Dosar 7474/3/2007, reclamanta Asociația P. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și cu pârâta SC O.D. SA să se constate calitatea sa de proprietar al construcției „Extindere la baza P.” situată în București, B-dul B.N., sector 1, ridicată pe terenul proprietate a Statului Român; să se constate dobândirea dreptului de superficie asupra terenului aferent construcției și necesar exploatării acesteia, în scopul pentru care a fost edificată, urmând ca delimitarea terenului să fie efectuată pe baza unei expertize tehnice de specialitate administrate în cursul procesului; să se dispună înscrierea dreptului de superficie constituit asupra terenului, în Cartea Funciară.

În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC O.D. SA la plata sumei de 3.191.248 RON reprezentând despăgubiri egale cu valoarea actualizată a construcției, în temeiul contractului de asociere din 1 septembrie 2007. Prin cerere precizatoare formulată la 24 octombrie 2007, reclamanta a învederat cu privire la capătul de cerere având ca obiect despăgubiri că solicită obligarea pârâtei SC O.D. SA, la plata sumei de 3.191.248 RON reprezentând contravaloarea noii construcții edificate în perioada 1999-2000 „Extindere bază P.” și, respectiv la plata sumei de 3.931.582 RON despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la construcția veche, existentă la data asocierii și a lucrărilor de amenajare a terenului.

Pârâta SC O.D. SA a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea cererii principale ca neîntemeiată și, pe cale reconvențională, anularea contractului de asociere în participațiune din 1 septembrie 1997, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinare, pârâta a invocat încetarea de drept a contractului de asociere în participațiune din 1 septembrie 1997, în temeiul art. 22 lit. d) din contract. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub Dosar nr. 7475/3/2007, reclamanta Asociata P. a chemat în judecată pe pârâta SC O.D.

SA solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 3.931.582 RON, reprezentând contravaloarea actualizată a investițiilor efectuate în temeiul contractului de asociere în participațiune din 1 septembrie 1997. Prin încheierea de la 27 septembrie 2007, Tribunalul București a dispus conexarea Dosarului nr. 7475/3/2007 la Dosarul nr. 7474/3/2007, conform art. 164 C. proc. civ. În cauză au fost administrate proba cu înscrisuri, interogatorii reciproce, expertiză contabilă și expertiză topo. Prin sentința comercială nr. 5790 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Tribunalul București a fost admisă în parte acțiunea principală, a fost obligată pârâta SC O.D. SA la plata către reclamantă a sumei de 3.191.248 RON despăgubiri reprezentând contravaloarea investiției Extindere baza P. și despăgubiri în cuantum de 2.923.010 RON contravaloare investiții la construcția veche, existentă la data constituirii asociației, precum și a lucrărilor efectuate asupra terenului.

Au fost respinse celelalte capete de cerere ale acțiuni principale, ca neîntemeiate; a fost respinsă cererea reconvențională, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe, atât reclamanta Asociația P., cât și pârâta SC O.D. SA au formulat apel, iar prin decizia comercială nr. 157 din 22 martie 2010, Curtea de Apel București a admis apelurile a desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că prima instanță, în soluționarea cauzei a admis în parte acțiunea și față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice fără însă ca prin motivare să procedeze la analizarea cererii și în raport cu acest pârât, ceea ce, s-a apreciat că echivalează cu necercetarea fondului, impunându-se desființarea în tot a sentinței cu consecința trimiterii în vederea judecării unitare a cauzei.

După desființare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub număr de Dosar 7474.01/3/2007. Prin cererea formulată la data de 28 septembrie 2011, reclamanta Asociația P., față de concluziile raportului de expertiză contabilă administrat în cauză, și-a majorat pretențiile constând în contravaloarea construcției nou realizate Extindere baza P. la suma de 4.101.763 RON. La aceeași dată, SC O.D. SA a formulat precizări în ceea ce privește cererea reconvențională având ca obiect nulitatea contractului de asociere în participațiune, urmare a lipsei acordului A.G.A. SC R. SA și a acordului special al F.P.S.; lipsa cauzei imediate, în sensul absenței intenției de obligare a asociatului Asociația P., întrucât existența unui profit al asociației pe seama clubului sportiv contravine obiectului de activitate.

S-a susținut ca reclamanta a realizat un contract de închiriere cu o valoare derizorie, operațiune mascată de aparența unui contract de asociere în participațiune. Au fost reluate și sistematizate argumentele prezentate în primul ciclu procesual. Prin sentința civilă nr. 1352 din 1 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul București a fost respinsă cererea principală și cererea conexă formulate de Asociația P. și a fost respinsă cererea reconvențională. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a supus analizei cu prioritate nulitatea contractului de asociere în participațiune, apreciind cu privire la primul motiv invocat, lipsa acordului A.G.A. analizat exclusiv prin raportare la încălcarea celor dispuse prin circulara din 9 iulie 2007, prin care s-a instituit obligația obținerii avizului expres al direcțiilor de profil F.P.S., la încheierea contractelor de asociere în participațiune, pentru toate societățile la care statul este acționar.

S-a apreciat că lipsa aprobării exprese a contractului de asociere de către F.P.S., precum și încălcarea regulilor privind reprezentarea societății, de către directorul SC R. SA, nu constituie un motiv de nulitate a contractului, ci o chestiune legată de depășirea limitelor mandatului, sancționarea contractului ca excesiv, nefiind solicitată de pârâta reclamantă. Nu au fost primite nici susținerile privind existența cauzei ilicite la încheierea contractului, în speță fraudarea intereselor F.P.S., instanța reținând, raportat la art. 6 Legea nr. 58/1991 și art. 1 din Regulamentul de funcționare al F.P.S., în vigoare la data încheierii contractului, că activitatea instituției publice se desfășura conform principiilor comerciale, astfel că cele dispuse prin circulară, act intern al instituției, nu sunt prevăzute sub sancțiunea nulității actului, nefiind opozabile terților.

Cu privire la lipsa cauzei imediate a contractului, a absenței intenției de a se obliga a reclamantei, instanța a reținut că prin contract reclamanta s-a obligat la plata unei cote de profit, cauza imediată, constând în prefigurarea contraprestației, obținerea prin exploatarea bunurilor aduse în asociere a unui beneficiu. Au fost înlăturate și susținerile referitoare la fraudarea dispozițiilor ce reglementau cu valoare imperativă încheierea contractelor de închiriere prin licitație publică. S-a reținut că prin convenția încheiată părțile au urmărit asocierea în participațiune, contractul fiind suspus dispozițiilor art. 251 C. com., eventualului dezechilibru dintre contraprestații, lipsei de echivalență a participării la beneficii, în contractul încheiat de comercianți, opunându-se forța obligatorie a convenției reglementată de art. 969 C. civ.

În soluționarea cererilor principală și conexă, prima instanță a reținut netemeinicia acestora. Cu privire la apărarea pârâtei SC O.D. SA, prin care s-a invocat pe cale de excepție rezilierea de drept a contractului în temeiul pactului comisoriu de gradul IV prevăzut de art. 22 din contract, instanța a apreciat că dispozițiile contractuale constituie un pact comisoriu de gradul II, rezilierea nu a operat cu atât mai mult cu cât lichidarea asocierii nu s-a produs și raporturile contractuale au continuat și ulterior notificării rezilierii, prin adresa din 20 noiembrie 2003. Raportat la art. 492 C. civ.

instanța a apreciat că reclamanta nu a probat buna sa credință în ridicarea construcției asupra căreia pretinde un drept de proprietate, întrucât edificarea unei noi construcții excede listei de lucrări convenite de părți prin contract; art. 21 din contract nu are înțelesul atribuit de reclamantă, nu îndreptățește reclamanta să ridice noi construcții,ci privește lucrările de construcții în legătură cu construcțiile deja existente aduse în asociere de pârâtă; reclamanta cunoștea la momentul demarării lucrărilor de construcție că nu este proprietarul terenului și că acesta și-a exprimat dezacordul cu privire la ridicarea construcției, așa cum rezultă din notificarea din 12 iunie 2002. S-a mai reținut că noua construcție nu a făcut obiectul stingerii datoriilor bugetare ale pârâtei prin dare în plată.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect înscrierea dreptului de proprietate și superficie în cartea funciară s-a reținut, în considerarea caracterului accesoriu al acesteia, netemeinicia pentru aceleași argumente. Cu privire la cererea având ca obiect obligarea pârâtei SC O.D. SA la plata despăgubirilor constând, în temeiul art. 26 alin. (2) din contract, urmare a rezilierii contractului din culpa pârâtei, instanța a înlăturat înscrisul proces-verbal 20 decembrie 2003, în care se menționează rezilierea din culpa SC R. SA, motivat de împrejurarea că acesta nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză și, mai mult, nu se circumscrie motivului de reziliere invocat de reclamantă, darea în plată a bunurilor asocierii care s-a produs la 7 decembrie 2004, ulterior întocmirii procesului-verbal.

Instanța de fond a constatat că nu a fost legal învestită cu constatarea rezilierii contractului din motive culpabile, iar în absența unei cauze de încetare imputabile pârâtei nu poate face aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din contract. Împotriva acestei sentințe, atât reclamanta Asociația P., cât și pârâta SC O.D. SA au formulat apel, criticând hotărârea atacată pentru motive de netemeinicie și nelegalitate. A fost reiterată excepția tardivității, raportat la art. 132 C. proc. civ. și respectiv a inadmisibilității cererii precizatoare la cererea reconvențională, formulată de către pârâtă la 28 septembrie 2011, în cel de al doilea ciclu procesual, cerere prin care au fost invocate noi motive de nulitate ale contractului de asociere.

Prin decizia civilă nr. 420/2012 din 5 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, apelurile au fost respinse ca nefondate. În motivare, instanța de control judiciar, examinând cu prioritate asupra tardivității, raportat la art. 132 C. proc. civ. și a inadmisibilității precizării cererii reconvenționale, la 28 septembrie 2011, în cel de al doilea ciclu procesual, a constatat că în mod corect prima instanță a procedat la respingerea acestora constatând cererea formulată cu respectarea dispozițiilor procedurale.

În ceea ce privește inadmisibilitatea, s-a reținut că dispozițiile prohibitive prevăzute de art. 294 vizează cererile noi formulate în apel, rejudecarea cauzei, în fond după desființare, implicând reluarea procedurii, așa cum rezultă din decizia nr. 157 din 22 martie 2010 de la primul act procedural, cu respectarea dispozițiilor ce reglementează judecata în primă instanță, astfel că precizarea cererii reconvenționale, în fond după desființare este, în principiu, admisibilă. Cât privește decăderea din dreptul de a formula cererea precizatoare, raportat la art. 132 C. proc. civ. și art. 134 C. proc. civ. s-a reținut că, în speță, cererea a fost formulată la prima zi de înfățișare, care a coincis cu primul termen de judecată acordat prin repartizare aleatorie, astfel că în mod justificat a fost respinsă și această excepție.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a constatat că prin contractul de asociere din 1 septembrie 1997, Asociația P., prin președintele Consiliului de Administrație și SC R. SA, prin director general au convenit asocierea în scopul amenajării și exploatării bazei materiale, identificate în Anexa I a contractului. Prin art. 4 din contract Asociația P. s-a obligat să amenajeze spațiile de cazare, terenurile, să asfalteze drumurile de acces și cele interioare, precum și să asigure iluminatul exterior al bazei, conform Anexei II la contract, lucrări evaluate la 900.000 dolari S.U.A. Prin art. 9 din contract s-a convenit cu privire la cotele de participare ale fiecărui asociat, pentru SC R. SA 40%, dar nu mai puțin de 1.100 RON lunar, iar pentru Asociația P. 60%.

Prin art. 7 din contract, părțile au convenit ca drepturile dobândite din asociere, constând în achiziții mijloace fixe, obiecte de inventar, dotări, investiții, altele decât cele cuprinse în Anexele I și II, realizate cu respectarea art. 15 din contract, în temeiul hotărârii Consiliului de Asociere, să aibă regimul coproprietății. Conform art. 21 din contract Asociația P. este și rămâne proprietara lucrărilor proprii de construcții, investiții și amenajări, a obiectelor de inventar și a mijloacelor fixe aduse ca aport și a celor nedecontate la asociere. Instanța de apel a constatat că potrivit art. 22 alin. (1) lit. d) asocierea încetează de drept dacă SC R. SA nu i se plătește cota de participare la profit, timp de 6 luni consecutiv, conform art. 24, în cazul încetării contractului, indiferent de cauze, urmând a se proceda la lichidare, de către Consiliul de Asociere.

Din cuprinsul art. 26, așa cum a fost modificat prin actul adițional din 2 septembrie 1997 rezultă că Asociația P. este îndreptățită a primi o despăgubire echivalentă cu valoarea la zi, din momentul lichidării numai în cazul încetării contractului de asociere conform art. 22 alin. (1) lit. a), prin acordul părților sau din motive imputabile SC R. SA. Prin adresa din 20 noiembrie 2003 SC R. SA a notificat în condițiile art. 22 alin. (1) lit. d) din contract, încetarea de drept a contractului pentru neîndeplinirea obligației de plată a cotei minime de participare la profit, pe o durată de 6 luni consecutiv, dispunând convocarea pentru data de 20 decembrie 2003, în vederea lichidării asocierii conform art. 24 din contract.

Prin procesul-verbal încheiat la 20 decembrie 2003 s-a consemnat obiectul convocării „rezilierea de drept a contractului de asociere datorită culpei exclusive a asociaților SC R. SA”. Din cuprinsul adresei din 23 ianuarie 2004 a rezultat că părțile au convenit cu privire la demararea procedurii de lichidare a asocierii conform art. 24, art. 25 și art. 26 din contract, precizându-se că asocierea nu poate continua decât în condițiile încheierii unui nou contract. Așa cum rezultă din certificatul de furnizare informații din 6 iunie 2007, prin încheierea judecătorului delegat din 20 mai 2004 s-a dispus menționarea în registrul comerțului a hotărârii AGEA SC O.D. SA din 19 martie 2004 și a hotărârii AGEA din 19 martie 2004 și a proiectului de fuziune prin absorbție, prin încheierea de la 22 iulie 2004 dispunându-se radierea SC R. SA ca urmare a fuziunii prin absorbție cu SC O.D.

SA. Plățile ulterioare aferente anului 2004 consemnate de reclamant în favoarea SC R. SA nu au fost acceptate, prin adresa din 1 noiembrie 2004 SC O.D. SA comunicând că plata nu are suport legal, „neavând la baza un contract semnat de cele două societăți”, dispunând returnarea sumelor. Ulterior notificării din 1 iulie 2004 prin care reclamanta se prevalează de existența contractului de asociere din 1 septembrie 1997, cu adresa din 14 decembrie 2004 SC O.D. SA, în considerarea calității sale de succesor în drepturi al SC R. SA acceptă plata reprezentând redevența aferentă perioadei august 2000-noiembrie 2004. Prin adresa din 22 noiembrie 2004 A.N.A.F., D.G.A.M.G. a comunicat SC O.D.

SA avizarea favorabilă privind stingerea creanțelor fiscale datorate la buget prin trecerea în proprietatea statului a bunurilor proprietatea societății, sens în care a fost încheiat procesul verbal pentru trecere în proprietatea publică a statului din 7 decembrie 2004 și, respectiv decizia nr. 130 din 29 noiembrie 2004 emisă de Ministerul Finanțelor Publice, în lista bunurilor nefiind inclusă și construcția în litigiu. Asociația P. a ridicat pe terenul aparținând SC R. SA o nouă construcție, obiectiv denumit „Extindere Bază Sportivă P.”, sens în care a încheiat contractul de antrepriză din 2 noiembrie 1999, precum și o serie de contracte de furnizare. Prin adresa din 23 noiembrie 1999 SC R. SA referitor la adresa din 26 octombrie 1999, a solicitat Asociației P. să nu mai efectueze niciun act material și juridic referitor la baza sportivă.

Prin adresa din 12 iunie 2002, SC R. SA a notificat și a somat reclamanta să înceteze deîndată toate lucrările de construcții pe care le efectuează pe terenul proprietatea SC R. SA și să le desființeze pe cele deja efectuate, până la 15 iulie 2002, fiind ridicate fără acordul proprietarului terenului. S-a constatat că prin adresa din 18 iunie 2002, SC R. SA a revenit cu o nouă somație, solicitând încetarea lucrărilor de construcție pe terenul proprietatea sa, fără acordul proprietarului, subliniind că dispozițiile art. 21 nu îndreptățesc asociatul să ridice noi construcții fără acordul proprietarului. Apreciind că prevalează soluționarea cererii în constatarea nulității contractului de asociere, curtea de apel a analizat prioritar apelul SC O.D.

SA. Cu privire la primul motiv de nulitate, circumscris lipsei consimțământului valabil exprimat al societății ca urmare a încălcării limitelor mandatului, cu nerespectarea dispozițiilor art. 143 Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și a dispozițiilor de ordin intern așa cum acestea au fost dispuse prin circulara din 9 iulie 1997, s-a reținut că art. 143 Legea nr. 31/1990 nu își găsește aplicarea, întrucât contractul de asociere în participațiune nu este menționat în cuprinsul textului de lege, legiuitorul apreciind că pentru forma de asociere reglementată de art. 251 C. com. nu este necesară aprobarea expresă a adunării generale extraordinare a acționarilor. S-a arătat că asocierea în participațiune, astfel cum aceasta este definită prin art. 251 C. com.

nu poate fi asimilată închirierii, care presupune înstrăinarea dreptului de folosință al bunului pe o perioadă determinată în schimbul unei sume fixe, de natura asocierii în participațiune fiind exploatarea în comun a bunurilor aduse în asociere, participarea comună la afacerile comerciale, împărțirea câștigurilor și pierderilor. Exceptarea de la dispozițiile art. 143 din Legea nr. 31/1990 a justificat emiterea circularei din 9 iulie 1997 F.P.S. prin care se prevedea necesitatea acordului expres al F.P.S. cu privire inclusiv la încheierea contractelor de asociere în participațiune, măsură, neinstituită prin dispoziții legale imperative, ci printr-un act cu valoare administrativă, de gestionare internă a activității cu consecințe similare celor încălcării limitelor mandatului.

Din cuprinsul adresei din 18 noiembrie 1999 s-a constatat însă că în AGA SC R. SA de la 25 iulie 1997 reprezentanții F.P.S. au comunicat avizul de principiu la încheierea contractului, mandatul acestora fiind contestat de F.P.S. S-a apreciat astfel, că prima instanță în mod corect a constatat că eventuala încălcare a mandatului de către reprezentanții F.P.S. în AGA SC R. SA nu constituie un motiv de nulitate a contractului, întrucât, validitatea votului acționarului F.P.S. nu era condiționată de dispoziții imperative opozabile terților. Încălcarea limitelor mandatului acordat de către reprezentanții F.P.S. implică exclusiv răspunderea acestora, în temeiul raporturilor de mandat. În aceste condiții, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 143 din Legea nr. 31/1990 și existența avizului de principiu al F.P.S.

comunicat în AGA SC R. SA de la 25 iulie 1997 instanța de apel a reținut ca fiind valabil exprimat consimțământul SC R. SA, prin director general, la încheierea contractului de asociere în participațiune. Cât privește lipsa cauzei și, respectiv a cauzei ilicite la încheierea contractului, raportat și la prevederile art. 966 C. civ. și ale art. 968 C. civ., s-a reținut că, în speță, cauza contractului de asociere în participațiune o constituie participarea asociaților, în comun la beneficiile și pierderile asocierii, prin participare comună neînțelegându-se, în mod necesar, participare egală. S-a constatat că prin art. 9 din contract părțile au stipulat cu privire la cotele de participare la profitul net al activităților derulate pentru SC R. SA 40% din profitul realizat, nu mai puțin de 1.100 RON/lunar, iar Asociației P. 60%.

Prin urmare, la încheierea contractului de asociere în participațiune SC R. SA a avut reprezentarea scopului urmărit, realizarea de beneficii din asociere chiar și în situația în care acesta nu realiza profit fiind îndreptățită a primi o cotă minimă de participare la asociere. Au fost înlăturate și susținerile vizând existența unei disproporții între contra prestații, întrucât participarea la beneficii nu implică împărțirea egală a profitului obținut din asociere, pe de o parte și, în condițiile în care SC R. SA și-a rezervat dreptul de a percepe, indiferent de profitul realizat o cotă minimă lunar, nu poate invoca existența unei leziuni. Totodată, controlul profitului realizat din asociere este o chestiune care ține de executarea valabilă a contractului și care se supune dispozițiilor art. 251 și urm. C. com.

precum și prevederilor contractuale, respectiv cap. IV Conducerea și administrarea Asocierii, art. 14 și art. 15 pct. 3 Controlul gestiunii asocierii fiind asigurat de Consiliul de Asociere. Nu au putut fi primite criticile vizând eludarea dispozițiilor imperative privind încheierea contractului de închiriere prin licitație publică conform legislației speciale, pentru rațiuni identice celor pentru care au fost înlăturate argumentele întemeiate pe dispozițiile art. 143 Legea nr. 31/1990. S-a reținut că legea nu interzicea încheierea contractului de asociere în participațiune care, are un alt conținut și o altă finalitate decât cele reglementate prin contractul de închiriere.

Așa fiind, s-a apreciat că prima instanță, în mod întemeiat a respins cererea reconvențională, constatând valabilitatea contractului de asociere în participațiune din 1 septembrie 1997. În soluționarea apelului formulat de Asociația P., instanța de control judiciar a supus analizei, cu prioritate, excepția rezilierii de drept a contractului, în temeiul pactului comisoriu prevăzut de art. 22 alin. (1) lit. d) din contract, așa cum aceasta a fost invocată prin întâmpinare și reiterată în motivele de apel de către SC O.D. SA. S-a constatat că prin adresa din 20 noiembrie 2003 SC R. SA a notificat reclamantei, urmare a încălcării cu repetabilitate a contractului de asociere, întrucât nu a achitat cota de participare la profit timp de 6 luni consecutiv, rezilierea de drept a contractului.

Este de principiu că rezoluțiunea judiciară reglementată de art. 1020-art. 1021 C. civ. nu este de ordine publică, reglementările având valoare supletivă, rezultă că prin contract părțile pot stipula cauze exprese prin care să convină desființarea de plin drept a contractului, în cazul neexecutării obligațiilor. Prima instanță nu a dat eficiență prevederilor contractuale apreciind că acestea au valoarea unui pact comisoriu de gradul II. Clauza cuprinsă în art. 22 alin. (1) lit. d) din contract: „Asocierea stabilită prin prezentul contract, încetează de plin drept, în cazul în care societății SC R. SA nu i se plătește cota de participare la profit, timp de 6 luni, consecutiv” are valoarea unui pact comisoriu de gradul IV, conform identificării și circumstanțierii acestora în doctrina și practica judiciară.

Părțile au convenit, pentru situația reținută, desființarea de plin drept, într-adevăr, fără a se menționa expres sintagma „fără punere în întârziere” însă în privința raporturilor comerciale, la data stabilirii acestora, erau incidente dispozițiile art. 44 C. com. potrivit cărora, în obligațiunile comerciale judecătorul nu poate acorda termenul de gratie permis de art. 1021 C. civ. Astfel, reține instanța de apel, o atare o mențiune în contract ar fi fost redundantă. Învestită cu cerere în constatarea rezilierii de drept a contractului instanța de apel a constatat atât existența în contract a unui pact comisoriu de gradul IV, cât și faptul intervenirii acestuia. Reclamanta nu a produs probe din care să rezulte efectuarea de plăți în conformitate cu art. 9 din contract, respectiv plata cotei minime de asociere anterior anului 2004, cele cuprinse în adresa din 25 noiembrie 2003 nefiind însoțite de documentele de plată aferente.

Astfel, în temeiul pactului comisoriu de cel mai înalt grad, contractul de asociere în participațiune a fost reziliat la data notificării, respectiv 20 noiembrie 2003, din culpa exclusivă a Asociației P. S-a constatat că ulterior părțile au demarat negocierile privind lichidarea asocierii conform art. 24, art. 25 și art. 26 din contract, așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la 20 decembrie 2003. S-a reținut că mențiunea confuză din cuprinsul procesului verbal cu privire la „rezilierea de drept a contractului din culpa exclusivă a asociaților SC R. SA” nu constituie o eroare materială, aceasta fiind interpretată prin coroborare cu probele deja analizate, în sensul că rezilierea a operat de plin drept din culpa exclusivă a partenerului contractual, asociatul societății comerciale SC R. SA, respectiv, Asociația P. Cât privește, capătul de cerere conex având ca obiect obligarea SC O.D.

SA la plata despăgubirilor în cuantum de 3.931.582 RON în temeiul art. 26 alin. (2) din contractul de asociere din 1 septembrie 1997, așa cum a fost modificat prin actul adițional din 2 septembrie 1997, potrivit căruia „în situația în care asocierea încetează din motivul prevăzut la art. 22 alin. (1) lit. a) sau din oricare alt motiv neprevăzut și imputabil SC R. SA, Asociația P. va primi o despăgubire echivalentă cu valoarea la zi, de la momentul lichidării a bunurilor sau drepturilor care au constituit aportul acesteia. Dacă asocierea încetează din orice alt motiv neprevăzut de art. 22, motiv imputabil Asociației P. bunurile asocierii trec în proprietatea SC R. SA fără despăgubiri, cu respectarea regulilor privind lichidarea asocierii”.

S-a constatat că, în forma sa inițială, art. 26 alin. (2) din contract prevedea dreptul la despăgubiri al Asociației P. și pentru situația desființării contractului în condițiile art. 22 alin. (1) lit. d), dispoziție asupra căreia părțile au revenit în mod expres prin actul adițional. Astfel, părțile au convenit dreptul la despăgubiri al Asociației P. numai în cazul desființării conform art. 22 alin. (1) lit. a) prin acordul părților sau în cazul desființării din culpa SC R. SA, în caz contrar urmând a fi aplicate regulile lichidării asocierii, cu respectarea art. 21 din contract. S-a reținut că instanța nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect lichidarea asocierii, cu respectarea art. 21 din contract, care se referă la bunurile aduse ca aport la asociere cu respectarea contractului, ci cu o cerere în despăgubiri conform art. 26 alin. (2) din contract, dispoziții ce reglementează sancționarea cocontractantului pentru rezilierea culpabilă a contractului.

Reclamanta și-a argumentat cererea în despăgubiri susținând că, în cauză, ulterior notificării rezilierii de plin drept, la 20 noiembrie 2003, contractul nu a fost desființat, ci raporturile juridice dintre părți au continuat în temeiul aceluiași contract care și-a păstrat valabilitatea. De asemenea, a susținut că desființarea contractului a operat din motive imputabile coasociatului, constând în înstrăinarea obiectului asocierii, imobile și terenuri conform procesului-verbal de trecere în proprietatea publică a statului din 7 decembrie 2004, în apel precizând și temeiul de drept respectiv art. 1523 pct. 2 C. civ. și art. 1525 alin. (2) C. civ.

Aceste argumente nu au putut fi primite, întrucât poziția constantă și fermă a SC R. SA a fost în sensul lichidării asocierii convenite prin contractul din 1 septembrie 1997 și eventual al continuării colaborării, însă numai în temeiul unui nou contract, în acest sens fiind adresa din 23 ianuarie 2004. În ceea ce privește încheierea contractelor de furnizare utilități, cu menționarea Asociației P. în calitate de subconsumator, s-a apreciat că acestea nu fac dovada continuării raporturilor contractuale, ci menținerea în funcțiune a bazei sportive pe perioada lichidării asocierii. Cât privește corespondența purtată ulterior fuziunii prin absorbție, intervenită la 22 iulie 2004, de către SC O.D.

SA și plățile efectuate, conform ordinului de plată din 16 decembrie 2004, în temeiul contractului din 1 septembrie 1997, înregistrat în evidențele Asociației P. s-a reținut că acestea nu probează continuarea raporturilor comerciale, întrucât la data fuziunii contractul era reziliat de drept pentru neplata cotei minime de asociere, conform art. 22 alin. (1) lit. d) din contract, plata efectuată cu ordinul de plată din 16 decembrie 2004, pentru perioada august 2000-noiembrie 2004 confirmând însăși neîndeplinirea obligațiilor asumate de Asociația P. conform contractului. În consecința, în concordanță cu cele reținute de prima instanță s-a apreciat că reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri în temeiul art. 26 alin. (2) din contract, urmare a rezilierii contractului din culpa sa, în condițiile art. 22 alin. (1) lit. d) din contract.

În raport de prevederile art. 492, art. 494 C. civ., examinând probatoriul administrat în cauză, având în vedere prevederile contractuale, instanța de apel a apreciat că în mod întemeiat prima instanța a dispus și respingerea capetelor de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al Asociației P. asupra construcției Extindere baza P., al dobândirii unui drept de superficie asupra terenului aferent construcției și, respectiv, al înscrierii acestuia în cartea funciară. Aceasta întrucât, reclamanta nu îndeplinește condițiile constructorului de bună credința iar, în calitate de constructor de rea credință, nu este îndreptățit la despăgubiri, întrucât proprietarul terenului, la data ridicării construcției a comunicat explicit dezacordul și ulterior a solicitat ridicarea construcției.

Cât privește noul proprietar la terenului Statul Român, s-a reținut că acesta nu a fost acționat în judecată pentru despăgubiri nici prin Ministerul Finanțelor Publice, nici prin Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului în administrarea căruia se află. S-a apreciat, ca fiind corect respinse atât capătul de cerere, formulat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC O.D. SA având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra construcției Extindere baza P., cât și capătul subsidiar, formulat în contradictoriu cu SC O.D. SA având ca obiect despăgubiri în cuantum de 4.101.763 RON, reprezentând valoarea la zi a investiției. S-a reținut ca fiind întemeiată soluția de respingere a cererilor privind dreptul de superficie și de înscriere al acestuia în cartea finciară, dat fiind raportul accesoriu al acestora, față de cererea în constatarea dreptului de proprietate asupra construcției.

Așa fiind, în condițiile în care s-a constatat că reclamanta nu a probat exercitarea unui drept de proprietate valabil constituit asupra construcției, s-a arătat că aceasta nu putea fi îndreptățită să solicite recunoaștere unui drept de superficie asupra terenului. Pornind de la prevederile art. 492 și art. 494 C. civ., având în vedere prevederile contractuale și probele administarte în cauză, s-a apreciat că reclamanta nu îndeplinește condițiile constructorului de bună credința iar, în calitate de constructor de rea credință, s-a reținut că nu este îndreptățit la despăgubiri, întrucât proprietarul terenului, la data ridicării construcției a comunicat explicit dezacordul și ulterior a solicitat ridicarea construcției.

În ceea ce privește noul proprietar la terenului, s-a reținut că Statul Român nu a fost acționat în judecată pentru despăgubiri nici prin Ministerul Finanțelor Publice nici prin Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului în administrarea căruia se află. Prin urmare, s-a apreciat astfel că în mod corect au fost respinse atât capătul de cerere, formulat în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC O.D. SA având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra construcției Extindere baza P., cât și capătul subsidiar, formulat în contradictoriu cu SC O.D. SA având ca obiect despăgubiri în cuantum de 4.101.763 RON, reprezentând valoarea la zi a investiției.

Dat fiind raportul accesoriu al cererilor privind dreptul de superficie și de înscriere al acestuia în cartea funciară, față de cea în constatarea dreptului de proprietate asupra construcției, pentru rațiuni identice, instanța de apel a reținut ca fiid întemeiată soluția respingerii acestora. Dreptul de superficie, drept real, implică suprapunerea a două drepturi de proprietate, exercitate de doi proprietari deosebiți, dreptul superficiarului asupra construcției și dreptul proprietarului asupra terenului, constituind o derogare de la art. 482 C. civ. Or, în cauză, reclamanta nu a probat exercitarea unui drept de proprietate valabil constituit asupra construcției pentru a fi îndreptățită a solicita recunoaștere unui drept de superficie asupra terenului.

În termen legal, împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta Asociația P. București a declarat recurs, invocând în drept, dispozițiile art. 304 pct. 6, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de apel s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut și a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, hotărârea atacată cuprinzând, totodată, și motive străine de pricină. În motivare, susține, în esență, că instanța nu a fost învestită cu o cerere în constatarea rezilierii de drept a contractului de asociere în participațiune a reclamantei Asociația P. Pârâta reclamantă SC O.D.

SA a invocat prin întâmpinare ca apărare, nu ca excepție, cum greșit a reținut instanța de apel, faptul că, în cauză, contractul de asociere în participațiune ar fi încetat de plin drept din culpa Asociației P., neformulând prin cererea reconvențională vreun petit sau vreo cerere prin care să fi solicitat constatarea rezilierii de drept a contractului. Prin urmare, în lipsa unei cereri în sensul constatării rezilierii de drept a contractului din culpa reclamantei, pronunțarea instanței de apel pe o astfel de cerere, apreciază recurenta, este vădit nelegală. Mai mult decât atât, chiar dacă s-ar admite, că s-ar fi formulat o cerere în sensul celor susținute de instanța de apel, iar prima instanță ar fi soluționat greșit o astfel de cerere, apelanta SC O.D.

SA nu a formulat critici asupra acestui aspect prin apelul declarat. Prin urmare, neformulând critici pe acest aspect, motivarea primei instanței pe pretinsa cerere de constatare a rezilierii de drept a contractului, în fapt o apărare a pârâtei, a intrat în puterea de lucru judecat, nemaiputând face obiect de judecată în apel. Totodată, în opinia recurentei, instanța a reținut în mod eronat faptul că SC O.D. SA ar fi formulat critici, prin apelul declarat, asupra modului în care prima instanță s-a pronunțat pe apărarea sa relativă la rezilierea de drept a contractului din culpa reclamantei. Tot pe acest aspect, al rezilierii contractului de asociere din sa preciza că contractul de asociere nu a încetat la data invocată de SC O.D.

SA și reținută de instanța de apel, respectiv 20 noiembrie 2003, când reclamantei i-a fost comunicată notificarea, ci din contră relațiile contractuale au continuat. Consideră că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul de asociere în participațiune, reținând că recurenta nu ar fi achitat cota de participare la profit [art. 22 alin. (1) lit. d) din contract] și astfel ar fi devenit aplicabil pactul comisoriu de gradul IV prevăzut la art. 22 din contract. Arată că Asociația P. București și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale, astfel că nu se poate considera contractul rezolvit de plin drept astfel cum a reținut instanța de apel.

Hotărârea recurată, susține reclamanta, cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii, dat fiind că prima instanță nu a reținut niciodată că reclamanta nu ar fi îndreptățităla despăgubiri în temeiul art. 26 alin. (2) din contract, urmare a rezilierii contractului din culpa sa, în condițiile art. 22 alin. (1) lit. d) din contract. Prima instanță, din contră, primul paragraf, a reținut că nu poate fi primită apărarea SC O.D. SA privind încetarea de plin drept a convenției din culpa reclamantei, apreciind doar că darea în plată nu este suficientă pentru pentru a atrage eficacitatea art. 26 alin. (2) din contract. Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante, considerentul instanței de apel este străin de pricină.

De asemenea, instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a făcut o greșită aplicare la lege a art. 494 C. civ. Instanța a interpretat greșit art. 21 din contractul de asociere în participațiune din 1 septembrie 1997, care prevede că Asociația P. „este și rămâne proprietara lucrărilor proprii, construcții, investiții, amenajări a obiectelor de inventar și mijloacelor fixe aduse ca aport și a celor nedecontate la asociere suportând cheltuielile cu amortizare”. Astfel, tot ceea ce reclamanta a realizat în cadrul asocierii (amenajări, lucrări, investiții, construcții) este și rămâne proprietatea acesteia la încetarea asocierii, nefiind aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din contract, atâta vreme cât contractul nu a încetat din culpa sa.

Realizarea unei noi construcții, face parte din categoria investițiilor asupra cărora părțile au convenit că pot fi făcute, iar art. 7 dădea dreptul reclamantei dar și obligația să realizeze investiții. Or, dacă asocierea a încetat din culpa cocontractantului său care a dat bunul adus în asociere în plată, așa cum prevede contractul de asociere, reclamanta rămâne proprietarea acestei investiții, indiferent dacă a realizat-o în calitate de constructor de bună sau de rea credință. Instanța de apel a reținut că în temeiul art. 494 C. civ. proprietarul terenului ar fi optat pentru obligarea constructorului, respectiv a recurentei, la ridicarea lucrărilor, rezervându-și dreptul de a solicita daune interese.

Arată că Tribunalul Suprem într-o decizie de îndrumare a statuat că nu se poate deduce reaua credință numai din simplul fapt că reclamanta a construit știind că terenul aparține altei persoane Același Tribunal Suprem a mai reținut că instanțele sunt obligate să observe, printre altele, dacă proprietarul terenului nu a acceptat efectuarea lucrărilor. Or, de vreme de SC O.D. SA, între momentul finalizării construcției și momentul dării în plată, nu a solicitat în instanță ridicarea construcției finalizată, mai mult decât atât a dat terenul în plată cu clădirea proprietatea reclamantei pe el, înseamnă că a acceptat efectuarea clădirii, rămânând în pasivitate timp de 2 ani după finalizarea lucrării.

Prin urmare, prin acceptarea efectuării clădirii SC O.D. SA a invocat accesiunea, dovadă fiind și faptul că a dat bunul în plată cu clădirea proprietatea reclamantei pe el, iar prin acceptarea clădirii proprietarul terenului trebuie să plătească, contravaloarea materialelor și prețul muncii, chiar dacă ar fi fost de rea credință. Faptul că SC O.D. SA a acceptat clădirea și nu ridicarea acesteia rezultă și din acțiunile acesteia. În ipoteza în care s-ar admite că respectiva construcție ridicată fără autorizație nu a fost preluată de stat prin convenția de dare în plată atunci ar fi trebuit să se admită primul capăt de cerere (constatarea dreptului meu de proprietate, în temeiul art. 21 din contract), iar dacă construcția a fost preluată, atunci cei care au dispus de ea trebuie să ne despăgubească cu contravaloarea ei.

Sub un alt aspect, apreciază că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 132 și art. 134 C. proc. civ., relativ la posibilitatea/admisibilitatea modificării cererii reconvenționale în rejudecare, reținând că precizarea cererii reconvenționale, în fond după desființare este, în principiu, admisibilă. S-a susținut și s-a demonstrat, susține recurenta, că atât în fața primei instanțe cât și în fața instanței de apel că cererea completatoare și precizatoare formulată de SC O.D. SA în al doilea ciclu procesual este tardivă în raport de prevederile art. 132 raportat la art. 134 C. proc. civ., dispoziții care prevăd că modificarea acțiunii se poate face până la prima zi de înfățișare, iar, în speță, prima zi de înfățișare a avut loc în primul ciclu procesual.

Consideră că instanța de apel, reținând în contra probatoriului administrat, faptul că respectivul contract de asociere în participațiune ar fi încetat de plin drept în temeiul pactului comisoriu de grad IV menționat în art. 22 din contract, a interpretat greșit dispozițiile art. 26 alin. (2) din contract și a aplicat greșit la speță dispozițiile art. 1523 pct. 2 și art. 1525 alin. (2) C. civ., conform căruia societatea încetează prin pierderea lucrului. Este de principiu că asocierea în participațiune este un contract încheiat între două sau mai multe persoane care se obligă, fiecare față de cealaltă, să pună în comun aportul lor material și sau de muncă spre a constitui un fond și să desfășoare împreună o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun, iar foloasele sau pierderile vor fi împărțite între ele.

Este, de asemenea, de principiu că în ipoteza în care bunul adus în asociere de către oricare dintre asociați piere sau se pierde, contractul se desființează în temeiul legii, având în vedere faptul că scopul asocierii în participațiune nu mai poate fi îndeplinit. În materie de asociere se aplică cu prioritate dispozițiile Titlului VIII al C. civ. (despre contractul de societate), modurile după care încetează societatea fiind, în principal, cele reținute de art. 1523 C.l civ., în speță fiind aplicabil art. 1523 pct. 2 și art. 1525 alin. (2) C. civ., conform căruia societatea încetează prin pierderea lucrului. În speță, susține recurenta-reclamantă, contractul de asociere a încetat, în fapt, ca urmare a dării în plată a imobilului obiect al asocierii de către pârâta reclamantă SC O.D.

SA. Operațiunea de dare în plată a fost convenită de către SC O.D. SA cu Ministerul Finanțelor Publice fără ca acest lucru să-i fi fost adus la cunoștință reclamantei. Nu este de ignorat pentru aprecierea poziției SC O.D. SA faptul că nici Ministerului Finanțelor Publice nu i s-a adus la cunoștință existența contractului de asociere în privința bunului care a făcut obiect de asociere și a constituit aportul autoarei pârâte-reclamante în contractul de asociere. Potrivit art. 163 C. proc. fisc., forma în vigoare la data încheierii procesului de dare în plată, prevede că bunurile care au făcut obiectul dării în plată trec în proprietatea publică a statului. Bunurile proprietate publică a statului sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, regimul proprietății publice fiind reglementat de Legea nr. 213/1998.

Așa fiind, ca efect al dării în plată și al trecerii bunului în domeniul public aportul asociatului a încetat a mai exista în patrimoniul asociatului nostru, apreciază că se află în prezența motivului de încetare a societății prevăzut de art. 1523 pct. 2 C. civ. și art. 1525 alin. (2) C. civ. Ca urmare a încetării contractului de asociere din culpa asociatului său, având în vedere că acesta a dispus de bunul adus în asociere împreună cu toate investițiile, amenajările și îmbunătățirile aduse de noi aportului adus, devin aplicabile în speță dispozițiile art. 26 alin. (2) din contractul de asociere, care prevăd că Asociația P. va primi de la SC R. SA o despăgubire echivalentă cu valoarea la zi, de la momentul lichidării, a bunurilor și/sau drepturilor care au constituit aportul Asociației P., precum și a oricăror bunuri sau drepturi obținute în orice mod de asociație, pe toată durata asocierii, din care se scad amortizările.

Așa fiind, consideră că este îndreptățită la plata despăgubirilor constând în îmbunătățirile aduse bunului adus aport în asociere de către SC R. SA, în temeiul art. 26 alin. (2) din contractul de asociere în participațiune încheiat. Intimata-pârâtă SC O.D. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat. Analizând decizia recurată, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed: În speță, instanța de apel s-a pronunțat cu respectarea cerințelor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., cu garantarea principiului instituit de textul de lege menționat „tantum devolutum, tantum judicatum”, așa încât, motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. nu este incident având în vedere că nu poate fi reținută împrejurarea că instanța ar fi acordat ceea ce nu s-a cerut, astfel cum pretinde recurenta. Este de necontestat că instanțele au datoria de a se pronunța numai asupra a ceea ce s-a cerut, potrivit art. 129 C. proc. civ., principiul disponibilității fiind respectat în cauză, în raport de voința reală a reclamantei și scopul urmărit prin promovarea acțiunii (în speță reclamanta a solicitat să se constate calitatea sa de proprietar al construcției „Extindere la baza P.”, să se constate dobândirea dreptului de superficie asupra terenului aferent construcției, să se dispună înscrierea dreptului de superficie constituit asupra terenului, în cartea funciară, obligarea pârâtei SC O.D.

SA la despăgubiri reprezentând contravaloarea noii construcții edificate în perioada 1999-2000 „Extindere bază P.” și, respectiv la despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate la construcția veche), față de limitele în care aceasta a înțeles să învestească instanța de fond și să-și argumenteze pretențiile, dar criticile formulate se rețin a fi nefondate. În cauză, instanța de apel a verificat, cu respectarea art. 295 alin. (1) C. proc. civ., aplicarea legii de către instanța de fond, raportat la scopul urmărit prin promovarea acțiunii, în limitele în care apelanta-reclamantă a înțeles să învestească instanța de control judiciar și să-și argumenteze susținerile, ținând cont și de apărările formulate de pârâtă, dar și de motivele de apel invocate de aceasta, iar faptul că soluția pronunțată nu a corespuns voinței reclamantei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casarea decizie recurate.

Instanța de apel nu pronunță o soluție diferită de cea a primei instanțe, doar argumentează logico-juridic hotărârea pronunțată, cu respectarea cerințelor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit exigențelor unei instanțe de control judiciar, neputând fi primite criticile recurentei vizând împrejurarea că instanța nu a fost învestită „cu o cerere de reziliere a contractului” și, prin urmare, că hotărârea atacată ar cuprinde motive străine de natura pricinii în înțelesul pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentei-reclamantei, pârâta a reiterat în apel apărarea sa privitoare la rezilerea contractului din culpa reclamantei și a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul greșitei calificări a pactului comisoriu stipulat în favoarea sa, arătând că învestește instanța de apel cu această verificare.

În cauză, ambele instanțe au reținut legal împrejurarea că asocierea în participațiunea a încetat din motive neimputabile pârâtei SC R. SA. Amplu argumentat și legal motivat, instanța de apel a reținut cu justețe existența în contractul de asociere în participațiune a unui pact comisoriu de gradul IV, cât și intervenirea acestuia, clauza stipulată la art. 22 alin. (1) lit. d) din contract conform căreia: „asocierea stabilită prin prezentul contract, încetează de plin drept, în cazul în care societății SC R. SA nu i se plătește cota de participare la profit, timp de 6 luni, consecutiv” având valoarea unui pact comisoriu de gradul IV.

În condițiile în care, reclamanta nu a produs probe din care să rezulte efectuarea de plăți, în conformitate cu art. 9 din contract (plata cotei minime de asociere anterior anului 2004), este evident că în temeiul pactului comisoriu de cel mai înalt grad, contractul de asociere în participațiune a fost reziliat la data notificării, respectiv 20 noiembrie 2003, din culpa exclusivă a Asociației P., aspect reținut în mod corect de către instanța de apel ca o subliniere a constatării unei situații juridice născute deja (rezilierea). Așa fiind, susținerile recurentei vizând o plată ulterioară „încetării de plin drept” nu-și găsesc justificarea în lipsa dovezii plăților efectuate 6 luni consecutiv conform clauzei convenită de părți.

Reiterând criticile din apel, recurenta suține, totodată, că ulterior notificării rezilierii de plin drept, la 20 noiembrie 2003, contractul nu a fost desființat, că raporturile juridice dintre părți au continuat în temeiul aceluiași contract care și-a păstrat valabilitatea. În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar (încheierea contractelor de furnizare utilități, corespondența purtată ulterior fuziunii prin absorbție etc.) exced competenței instanței de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 304 C. proc. civ. Nu pot fi primite nici criticile recurentei vizând rezilierea contractului din cauze imputabile exclusiv SC O.D.

SA, în raport de dispozițiile art. 1523 alin. (2) C. civ. și art. 1525 alin. (2) din același cod potrivit c