ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 175/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 175/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
A.V.A.S. l-a chemat în
judecată pe I.N. și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se
dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 4081 din
12 august 1999, precum și obligarea pârâtului la plata daunelor-interese care
vor fi determinate prin expertiză în conformitate cu art. 21 alin. (2) din O.U.G.
nr. 25/2002.
În esență, reclamanta a
invocat nerespectarea de către pârât a obligațiilor asumate prin contractul de
vânzare-cumpărare de acțiuni de a efectua plățile și investițiile la care s-a
obligat motiv care o îndreptățește să solicite nu numai rezoluțiunea
contractului ci și obligarea acestuia la plata daunelor-interese.
Tribunalul București, secția
comercială, prin sentința nr. 3712/2006, a respins, ca nefondată, acțiunea
apreciind că SC R. SA ale cărei acțiuni au fost cumpărate la 12 august 1999 de
către pârât a intrat în faliment astfel că din acest moment nu se mai poate
pune problema rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare . În ce privește
al doilea capăt de cerere s-a reținut că împrejurarea declanșării procedurii
falimentului societății nu îi este imputabilă pârâtului care așa cum a
demonstrat expertiza, a înregistrat o îmbunătățire a rezultatelor financiare
însă înainte de finalizarea anului 2000 a intrat în faliment.
Sentința a fost confirmată
de Curtea de Apel București care, prin decizia nr. 12 din 12 ianuarie 2007 a
respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A.V.A.S. București.
Instanța de apel a examinat criticile formulate în cauză prin prisma art. 1020
și 1082 C. civ. și a reținut că sarcina probei este inversată în cazul
aplicării sancțiunii rezoluțiunii, creditorul fiind ținut să dovedească
neexecutarea obligației, vina debitorului fiind prezumată.
Potrivit instanței de apel
neexecutarea obligației contractuale de efectuare a investițiilor nu este
imputabilă intimatului întrucât acesta s-a aflat în imposibilitate să le mai
execute datorită declanșării procedurii insolvenței după aproximativ un an de
la încheierea contractului.
A mai reținut instanța de
apel că urmare radierii societățăii care s-a privatizat nu se mai poate pune
problema restituirii acțiunilor, a repunerii părților în situația anterioară și
că în cauză, problema care se pune este cea a riscului contractului. Cu referire
la temeiurile legale invocate de reclamanta apelantă, instanța a reținut că O.U.G.
nr. 25/2002 nu derogă de la dreptul comun în privința rezoluțiunii contractelor
sinalagmatice ci numai în ce privește nivelul despăgubirilor ce se cuvin creditorului
ca urmare a desființării contractului și că de vreme ce în cauză nu sunt
îndeplinite condițiile rezoluțiunii judiciare nu se pot acorda despăgubirile prevăzute
de art. 21 alin. (3) din O.U.G. nr. 25/2002.
Împotriva deciziei nr. 12
din 12 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs,
reclamanta A.V.A.S. București, care a invocat în sprijinul criticilor privind
nelegalitatea soluției, art. 304 alin. (9) C. proc. civ.
În argumentarea motivului
invocat autoarea a susținut că instanța de apel nu a ținut seama de fundamentul
juridic al acțiunii și anume de prevederile art. 21 din O.U.G. nr. 25/2002 alin.
(1), (1
1
) și (3), care indriduiesc A.V.A.S. să solicite și repararea
altor prejudicii provocate de cumpărător.
În concret a criticat faptul
că deși a solicitat repararea prejudiciului suferit, care urma să fie
determinat prin expertiză așa cum prevede art. 21 alin. (3) din O.U.G. nr. 25/2002,
nu i-a fost admisă completarea acestei probe deși expertiza nu a răspuns
obiectivelor, pe care le-a solicitat. În sensul aceleiași critici a susținut că
deși restituirea acțiunilor în forma lor materială nu mai este posibilă
întrucât societatea SC R. SA a intrat în faliment la aproximativ un an de la
încheierea contractului de vânzare cumpărare, A.V.A.S. este îndreptățit să
solicite despăgubiri în cuantumul cărora poate fi inclusă și valoarea
acțiunilor. Prin faptul că s-a respins refacerea expertizei
financiar-contabile, A.V.A.S. consideră că a fost împiedicat în dreptul său de
a-și determina prejudiciul real adus de cumpărător acestei instituții.
În continuare autoarea a
criticat faptul că nu s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 21 alin.
(1) și (3) din O.U.G. nr. 25/2002, că nu s-a ținut seama pe de o parte, de
faptul că aceasta se aplică și contractelor ale căror efecte s-au produs după
intrarea ei în vigoare, iar pe de altă parte, că nu s-au avut în vedere lit.
(a) (b) și (c) ale art. 21 alin. (1) din menționata ordonanță pentru
determinarea daunelor solicitate. Tot greșit a considerat recurenta s-a reținut
de către instanță riscul contractului drept justificare pentru neadmiterea despăgubirilor
solicitate, deși în discuție era culpa cumpărătorului pentru neîndeplinirea obligațiilor
contractuale printre care se află și obligația de a realiza investițiile la
termenele stipulate.
În consecință, pentru
motivele invocate și argumentate, recurenta s-a considerat îndreptățită să
solicite admiterea recursului așa cum a fost formulat.
Intimatul, prin întâmpinare,
a răspuns criticilor formulate de recurentă și a solicitat respingerea
recursului considerând că cererea privind rezoluțiunea contractului este inadmisibilă,
în raport de prevederile art. 1021 C. civ., iar dispozițiile art. 21 din O.U.G.
nr. 25/2002 sunt subsecvente rezoluțiunii.
A mai susținut intimatul că
obligațiile care trebuiau îndeplinite nu erau esențiale astfel încât acestea nu
puteau genera rezoluțiunea contractului. Intimatul a considerat că nu poate fi
reținută culpa sa pentru neexecutarea obligației contractuale și că declanșarea
procedurii falimentului a fost generată de cauze anterioare încheierii
contractului de vânzare-cumpărare pentru care în culpă este reclamnanta -
recurentă.
Potrivit intimatului clauzele
contractului prevedeau obligații și în sarcina vânzătorului pe care acesta nu
și le-a îndeplinit, astfel că A.V.A.S. nu poate invoca propria culpă care a dus
în realitate la imposibilitatea realizării investiției. În fine, a considerat
că O.U.G. nr. 25/2002 nu-i este aplicabilă întrucât obligațiile au fost asumate
în 1999 înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 25/2002.
Recursul este fondat.
Criticile aduse deciziei,
sintetic, se reduc la înlăturarea aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 25/2002
datorită neobservării faptului că aceasta este o reglementare specială care se
coroborează cu principiile generale ce guvernează convențiile, în măsura în
care nu sunt potrivnice.
Ca instanță de control
judiciar într-o cale de atac devolutivă, Curtea de Apel trebuia mai întâi să
pornească de la criticile formulate care vizau obiectul cererii: rezoluțiunea
și determinarea daunelor interese în raport de temeiul legal invocat. Din
punctul de vedere al primului capăt de cerere față de specificul speței în care
după un an de la încheierea contractului de privatizare s-a declanșat procedura
falimentului, instanța trebuia să aibă în vedere că sunt două momente care se
impuneau a fi urmărite, momente care în cazul de față nu coincid, și anume: cel
care marchează desființarea propriu-zisă a contractului și cel al producerii
efectelor desființării prin care se deschide dreptul la acțiune în temeiul
clauzelor de răspundere asumate contractual sau care decurg din reglementări
speciale cum sunt cele prevăzute în O.U.G. nr. 25/2002.
Cele două momente deși în
legătură nu sunt interpendente în așa măsură încât neadmiterea primului să-l
înlăture pe al doilea, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 21 din O.U.G. nr.
25/2002 dau dreptul la sume care sunt prevăzute expres la lit. (a) – (c) fără
să excludă și alte daune care ar rezulta din neexecutarea contractului.
Dreptul reclamantei
apelante de a-și proba susținerile privind determinarea daunelor printr-o
expertiză este prevăzut de O.U.G. nr. 25/2002, prin urmare nu era vorba doar de
o chestiune de apreciere a instanței sub aspect probator, ci și de un drept
recunoscut de norma specială pentru determinarea daunelor care pot fi
solicitate în temeiul acesteia. Or, în măsura în care expertiza nu a răspuns la
obiectivele, care trebuiau cenzurate de instanță, în raport de răspunderea care
poate fi angajată în temeiul O.U.G. nr. 25/2002, solicitarea de completare a expertizei
era legitimă.
Sub aspectul efectelor
produse, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, intră sub incidența ordonanței
mai sus numite, iar prejudiciul reclamat este determinabil potrivit aceleeași
reglementări.
Prin art. 21 alin. (1
1
)
lit. (a) și (b) din O.U.G. nr. 25/2002 legiuitorul a stabilit din ce se compun daunele-interese
datorate de cumpărător în timp ce dispozițiile art. 21 alin. (2) și (3) din
același act normativ dau posibilitatea angajării răspunderii și pentru alte
prejudicii cauzate de cumpărător.
Prin urmare se face
distincție între răspunderea care decurge din contract și răspunderea legală
pentru care este obligatoriu a fi probată îndeplinirea condițiilor răspunderii
civile, respectiv fapta culpabilă, prejudiciul și legătura de cauzalitate între
faptă și prejudiciul reclamat.
În speță, nu s-a făcut
această distincție și mai mult s-a introdus ca element de apreciere „cauza
străină”, respectiv împrejurarea fortuită, falimentul, care a fost apreciată ca
determinantă în neexecutarea obligațiilor și de aici s-a ajuns la problema
riscului contractului.
Instanța însă nu a observat
că deschiderea procedurii și apoi radierea societății s-a produs după o
perioadă de timp, anterior căreia intimatului îi revenea obligații pe care le-a
asumat concret și ca atare exonerarea de răspundere a debitorului apreciată
prin prisma cazului fortuit nu acoperea întreaga perioadă. Mai mult exonerarea
poate să intervină în cazul unor împrejurări de fapt independente de culpa
debitorului determinante pentru neexecutarea contractului, chestiune care se examinează
distinct în cazul celor două alineate ale art. 21 menționate mai sus.
Contractul de
vînzare-cumpărare încheiat între părțile în proces este în strânsă legătură cu
privatizarea societății așa încât obligațiile intimatului deși asumate față de
vânzător erau în legătură cu societatea comercială iar intrarea societății în
stare de insolvență nu este străină de obligațiile acestui contract care au
fost asumate personal de cumpărător.
Datorită nedeterminării
momentului când a intervenit imposibilitatea executării contractului, care
trebuia să fie independentă de orice culpă imputabilă vreuneia din părți,
consecințele riscului contractului au fost aplicate dincolo de prevederile O.U.G.
nr. 25/2002 ceea ce a dus la concluzia că toate obligațiile au devenit
imposibil de executat. Acest mod de abordare nesocotește faptul că temeiul
juridic al regulii riscului contractului se găsește în reciprocitatea și
interdependența obligațiilor cu distincțiile specifice contractului de
privatizare prin vânzare de acțiuni.
Dincolo de aceste
chestiuni era de observat că dispozițiile art. 21 alin. (1) din O.U.G. nr. 25/2002
lit (a) și (b) își găsesc corespondent în clauzele sancționatoare determinate
la încheierea contractului, unele dintre sancțiuni funcționând ca o adevărată
clauză penală în timp ce determinarea altor daune așa cum s-a arătat deja sunt
condiționate de probe întrucât în această ultimă ipoteză culpa nu este
prezumată, dovadă fiind prevederile din ordonanță care trimit la proba cu
expertiză.
Neimplicarea pârâtului
în conducerea societății și faptul că nu i s-a atras răspunderea în procedura
falimentului nu sunt de natură să înlăture răspunderea acestuia în temeiul
contractului în condițiile dispozițiilor normelor speciale și principiilor
generale ale răspunderii în măsura în care acestea din urmă sunt aplicabile.
Față de cele ce preced
este evident că prin respingerea apelului s-a confirmat o soluție prin care s-au
aplicat restrictiv dispozițiile art. 21 din O.U.G. nr. 25/2002 la o situație de
fapt insuficient determinată și întrucât fundamentarea aplicării acestora nu a
avut în vedere și chestiunile mai sus arătate de care depinde aplicarea legii
și exercitarea controlului de nelegalitate în recurs, potrivit art. 304 alin. (9),
art. 314 și 312 C. proc. civ., recursul se va admite în sensul dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de
reclamanta A.V.A.S. BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 12 din 12
ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, casează
decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 25 ianuarie 2008.