ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 175/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 175/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: A.V.A.S. l-a chemat în judecată pe I.N. și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța să se dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 4081 din 12 august 1999, precum și obligarea pârâtului la plata daunelor-interese care vor fi determinate prin expertiză în conformitate cu art. 21 alin. (2) din O.U.G. nr. 25/2002. În esență, reclamanta a invocat nerespectarea de către pârât a obligațiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni de a efectua plățile și investițiile la care s-a obligat motiv care o îndreptățește să solicite nu numai rezoluțiunea contractului ci și obligarea acestuia la plata daunelor-interese.
Tribunalul București, secția comercială, prin sentința nr. 3712/2006, a respins, ca nefondată, acțiunea apreciind că SC R. SA ale cărei acțiuni au fost cumpărate la 12 august 1999 de către pârât a intrat în faliment astfel că din acest moment nu se mai poate pune problema rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare . În ce privește al doilea capăt de cerere s-a reținut că împrejurarea declanșării procedurii falimentului societății nu îi este imputabilă pârâtului care așa cum a demonstrat expertiza, a înregistrat o îmbunătățire a rezultatelor financiare însă înainte de finalizarea anului 2000 a intrat în faliment. Sentința a fost confirmată de Curtea de Apel București care, prin decizia nr. 12 din 12 ianuarie 2007 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A.V.A.S.
București. Instanța de apel a examinat criticile formulate în cauză prin prisma art. 1020 și 1082 C. civ. și a reținut că sarcina probei este inversată în cazul aplicării sancțiunii rezoluțiunii, creditorul fiind ținut să dovedească neexecutarea obligației, vina debitorului fiind prezumată. Potrivit instanței de apel neexecutarea obligației contractuale de efectuare a investițiilor nu este imputabilă intimatului întrucât acesta s-a aflat în imposibilitate să le mai execute datorită declanșării procedurii insolvenței după aproximativ un an de la încheierea contractului. A mai reținut instanța de apel că urmare radierii societățăii care s-a privatizat nu se mai poate pune problema restituirii acțiunilor, a repunerii părților în situația anterioară și că în cauză, problema care se pune este cea a riscului contractului.
Cu referire la temeiurile legale invocate de reclamanta apelantă, instanța a reținut că O.U.G. nr. 25/2002 nu derogă de la dreptul comun în privința rezoluțiunii contractelor sinalagmatice ci numai în ce privește nivelul despăgubirilor ce se cuvin creditorului ca urmare a desființării contractului și că de vreme ce în cauză nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii judiciare nu se pot acorda despăgubirile prevăzute de art. 21 alin. (3) din O.U.G. nr. 25/2002. Împotriva deciziei nr. 12 din 12 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs, reclamanta A.V.A.S. București, care a invocat în sprijinul criticilor privind nelegalitatea soluției, art. 304 alin. (9) C. proc.
civ. În argumentarea motivului invocat autoarea a susținut că instanța de apel nu a ținut seama de fundamentul juridic al acțiunii și anume de prevederile art. 21 din O.U.G. nr. 25/2002 alin. (1), (1 1 ) și (3), care indriduiesc A.V.A.S. să solicite și repararea altor prejudicii provocate de cumpărător. În concret a criticat faptul că deși a solicitat repararea prejudiciului suferit, care urma să fie determinat prin expertiză așa cum prevede art. 21 alin. (3) din O.U.G. nr. 25/2002, nu i-a fost admisă completarea acestei probe deși expertiza nu a răspuns obiectivelor, pe care le-a solicitat. În sensul aceleiași critici a susținut că deși restituirea acțiunilor în forma lor materială nu mai este posibilă întrucât societatea SC R. SA a intrat în faliment la aproximativ un an de la încheierea contractului de vânzare cumpărare, A.V.A.S.
este îndreptățit să solicite despăgubiri în cuantumul cărora poate fi inclusă și valoarea acțiunilor. Prin faptul că s-a respins refacerea expertizei financiar-contabile, A.V.A.S. consideră că a fost împiedicat în dreptul său de a-și determina prejudiciul real adus de cumpărător acestei instituții. În continuare autoarea a criticat faptul că nu s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 25/2002, că nu s-a ținut seama pe de o parte, de faptul că aceasta se aplică și contractelor ale căror efecte s-au produs după intrarea ei în vigoare, iar pe de altă parte, că nu s-au avut în vedere lit. (a) (b) și (c) ale art. 21 alin. (1) din menționata ordonanță pentru determinarea daunelor solicitate.
Tot greșit a considerat recurenta s-a reținut de către instanță riscul contractului drept justificare pentru neadmiterea despăgubirilor solicitate, deși în discuție era culpa cumpărătorului pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale printre care se află și obligația de a realiza investițiile la termenele stipulate. În consecință, pentru motivele invocate și argumentate, recurenta s-a considerat îndreptățită să solicite admiterea recursului așa cum a fost formulat. Intimatul, prin întâmpinare, a răspuns criticilor formulate de recurentă și a solicitat respingerea recursului considerând că cererea privind rezoluțiunea contractului este inadmisibilă, în raport de prevederile art. 1021 C. civ., iar dispozițiile art. 21 din O.U.G.
nr. 25/2002 sunt subsecvente rezoluțiunii. A mai susținut intimatul că obligațiile care trebuiau îndeplinite nu erau esențiale astfel încât acestea nu puteau genera rezoluțiunea contractului. Intimatul a considerat că nu poate fi reținută culpa sa pentru neexecutarea obligației contractuale și că declanșarea procedurii falimentului a fost generată de cauze anterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru care în culpă este reclamnanta - recurentă. Potrivit intimatului clauzele contractului prevedeau obligații și în sarcina vânzătorului pe care acesta nu și le-a îndeplinit, astfel că A.V.A.S. nu poate invoca propria culpă care a dus în realitate la imposibilitatea realizării investiției.
În fine, a considerat că O.U.G. nr. 25/2002 nu-i este aplicabilă întrucât obligațiile au fost asumate în 1999 înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 25/2002. Recursul este fondat.
Criticile aduse deciziei, sintetic, se reduc la înlăturarea aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 25/2002 datorită neobservării faptului că aceasta este o reglementare specială care se coroborează cu principiile generale ce guvernează convențiile, în măsura în care nu sunt potrivnice. Ca instanță de control judiciar într-o cale de atac devolutivă, Curtea de Apel trebuia mai întâi să pornească de la criticile formulate care vizau obiectul cererii: rezoluțiunea și determinarea daunelor interese în raport de temeiul legal invocat. Din punctul de vedere al primului capăt de cerere față de specificul speței în care după un an de la încheierea contractului de privatizare s-a declanșat procedura falimentului, instanța trebuia să aibă în vedere că sunt două momente care se impuneau a fi urmărite, momente care în cazul de față nu coincid, și anume: cel care marchează desființarea propriu-zisă a contractului și cel al producerii efectelor desființării prin care se deschide dreptul la acțiune în temeiul clauzelor de răspundere asumate contractual sau care decurg din reglementări speciale cum sunt cele prevăzute în O.U.G. nr. 25/2002.
Cele două momente deși în legătură nu sunt interpendente în așa măsură încât neadmiterea primului să-l înlăture pe al doilea, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 21 din O.U.G. nr. 25/2002 dau dreptul la sume care sunt prevăzute expres la lit. (a) – (c) fără să excludă și alte daune care ar rezulta din neexecutarea contractului.
Dreptul reclamantei apelante de a-și proba susținerile privind determinarea daunelor printr-o expertiză este prevăzut de O.U.G. nr. 25/2002, prin urmare nu era vorba doar de o chestiune de apreciere a instanței sub aspect probator, ci și de un drept recunoscut de norma specială pentru determinarea daunelor care pot fi solicitate în temeiul acesteia. Or, în măsura în care expertiza nu a răspuns la obiectivele, care trebuiau cenzurate de instanță, în raport de răspunderea care poate fi angajată în temeiul O.U.G. nr. 25/2002, solicitarea de completare a expertizei era legitimă.
Sub aspectul efectelor produse, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, intră sub incidența ordonanței mai sus numite, iar prejudiciul reclamat este determinabil potrivit aceleeași reglementări.
Prin art. 21 alin. (1 1 ) lit. (a) și (b) din O.U.G. nr. 25/2002 legiuitorul a stabilit din ce se compun daunele-interese datorate de cumpărător în timp ce dispozițiile art. 21 alin. (2) și (3) din același act normativ dau posibilitatea angajării răspunderii și pentru alte prejudicii cauzate de cumpărător. Prin urmare se face distincție între răspunderea care decurge din contract și răspunderea legală pentru care este obligatoriu a fi probată îndeplinirea condițiilor răspunderii civile, respectiv fapta culpabilă, prejudiciul și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciul reclamat. În speță, nu s-a făcut această distincție și mai mult s-a introdus ca element de apreciere „cauza străină”, respectiv împrejurarea fortuită, falimentul, care a fost apreciată ca determinantă în neexecutarea obligațiilor și de aici s-a ajuns la problema riscului contractului. Instanța însă nu a observat că deschiderea procedurii și apoi radierea societății s-a produs după o perioadă de timp, anterior căreia intimatului îi revenea obligații pe care le-a asumat concret și ca atare exonerarea de răspundere a debitorului apreciată prin prisma cazului fortuit nu acoperea întreaga perioadă. Mai mult exonerarea poate să intervină în cazul unor împrejurări de fapt independente de culpa debitorului determinante pentru neexecutarea contractului, chestiune care se examinează distinct în cazul celor două alineate ale art. 21 menționate mai sus.
Contractul de vînzare-cumpărare încheiat între părțile în proces este în strânsă legătură cu privatizarea societății așa încât obligațiile intimatului deși asumate față de vânzător erau în legătură cu societatea comercială iar intrarea societății în stare de insolvență nu este străină de obligațiile acestui contract care au fost asumate personal de cumpărător.
Datorită nedeterminării momentului când a intervenit imposibilitatea executării contractului, care trebuia să fie independentă de orice culpă imputabilă vreuneia din părți, consecințele riscului contractului au fost aplicate dincolo de prevederile O.U.G. nr. 25/2002 ceea ce a dus la concluzia că toate obligațiile au devenit imposibil de executat. Acest mod de abordare nesocotește faptul că temeiul juridic al regulii riscului contractului se găsește în reciprocitatea și interdependența obligațiilor cu distincțiile specifice contractului de privatizare prin vânzare de acțiuni.
Dincolo de aceste chestiuni era de observat că dispozițiile art. 21 alin. (1) din O.U.G. nr. 25/2002 lit (a) și (b) își găsesc corespondent în clauzele sancționatoare determinate la încheierea contractului, unele dintre sancțiuni funcționând ca o adevărată clauză penală în timp ce determinarea altor daune așa cum s-a arătat deja sunt condiționate de probe întrucât în această ultimă ipoteză culpa nu este prezumată, dovadă fiind prevederile din ordonanță care trimit la proba cu expertiză.
Neimplicarea pârâtului în conducerea societății și faptul că nu i s-a atras răspunderea în procedura falimentului nu sunt de natură să înlăture răspunderea acestuia în temeiul contractului în condițiile dispozițiilor normelor speciale și principiilor generale ale răspunderii în măsura în care acestea din urmă sunt aplicabile.
Față de cele ce preced este evident că prin respingerea apelului s-a confirmat o soluție prin care s-au aplicat restrictiv dispozițiile art. 21 din O.U.G. nr. 25/2002 la o situație de fapt insuficient determinată și întrucât fundamentarea aplicării acestora nu a avut în vedere și chestiunile mai sus arătate de care depinde aplicarea legii și exercitarea controlului de nelegalitate în recurs, potrivit art. 304 alin. (9), art. 314 și 312 C. proc. civ., recursul se va admite în sensul dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.V.A.S. BUCUREȘTI împotriva deciziei comerciale nr. 12 din 12 ianuarie 2007 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, casează decizia atacată și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecare. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2008.
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.