ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 559/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, sub nr. 11775/3/2008, reclamanta A.V.A.S. a chemat în judecată pe pârâta G.V.

USA Inc., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.015.640,74 DOLARI S.U.A., cu titlu de daune-interese pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate conform contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 45 din 26 septembrie 2003. Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 45 din 26 septembrie 2003; să se dispună repunerea părților în situația anterioară semnării contractului și să fie obligată reclamanta-pârâtă la plata sumei de 19.779.708,21 DOLARI S.U.A., reprezentând prejudiciul cauzat pârâtei-reclamante, după cum urmează: 196.496,21 DOLARI S.U.A., reprezentând prețul achitat pentru acțiunile SC A. SA achiziționate în baza contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 45 din 26 septembrie 2003; 6.451.670 DOLARI S.U.A., reprezentând investiția realizată în SC A. SA și nerecuperată în procedura falimentului deschisă față de aceasta din urmă; 9.810.790 DOLARI S.U.A., reprezentând profitul nerealizat de pârâta-reclamantă, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate de A.V.A.S.; 3.320.752 DOLARI S.U.A., reprezentând restituirea depozitelor constituite de dealeri pentru achiziționarea de autovehicule A. Prin sentința civilă nr. 21226 din 15 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă,

au fost respinse excepția prescripției invocată de pârâta-reclamantă și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de reclamanta-pârâtă, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea principală, a fost admisă în parte cererea reconvențională, iar reclamanta a fost obligată să restituie pârâtei suma de 196.496,21 DOLARI S.U.A., reprezentând prețul achitat pentru acțiunile SC A. SA în baza contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 45 din data de 26 septembrie 2003; restul petitelor din cererea reconvențională au fost respinse. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: - între părți a intervenit contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 45 din 26 septembrie 2003, având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor deținute de A.V.A.S.

la SC A. SA. Conform clauzelor prevăzute la art. 4.1. și 4.2, contractul a fost supus îndeplinirii unor condiții suspensive, în termen de maxim de 20 zile lucrătoare de la data semnării. Condițiile vizează amânarea nașterii drepturilor subiective și obligațiilor corelative ale părților ulterior disponibilizării unui număr de maxim 1.800 salariați ai SC A. SA și ai societăților comerciale în care aceasta este acționar majoritar, în condițiile O.U.G. nr. 8/2003 și publicării în M. Of. al României a unui Act normativ emis de Guvernul României prin care să se acorde Societății facilități pentru privatizarea SC A. SA și emiterea de către E. a unui aviz privind confirmarea dovezilor de bonitate prezentate de cumpărător.

Părțile au prelungit termenul de 20 zile prevăzut de art. 4.2., succesiv, prin acte adiționale, iar prin actul adițional nr. 3 din 05 ianuarie 2004 au constatat îndeplinirea condițiilor suspensive. Totodată, la art. 7.1 din contract părțile au stipulat cauze de încetare de drept a contractului și procedura de urmat în asemenea situații. Prin acte adiționale succesive, au prelungit termenul de 120 zile lucrătoare prevăzut la art. 7.2 pentru îndeplinirea condițiilor rezolutorii până la 03 iunie 2005. Ulterior acestui moment, părțile nu au mai încheiat nici un act adițional prin care să prelungească termenul pentru îndeplinirea condițiilor rezolutorii, să constate îndeplinirea ori să renunțe la acestea, astfel cum această posibilitate a fost convenită prin art. 7.4.

din contract. În consecință, prima instanță a constatat că la 03 iunie 2005, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni s-a desființat retroactiv, conform clauzei cuprinsă în art. 7.5. În aplicarea prevederilor art. 1019 C. civ., tribunalul a apreciat că, în intervalul de timp cuprins până la realizarea condiției rezolutorii, drepturile și obligațiile corelative ale părților există pur și simplu și trebuie executate. Astfel, a reținut că, în intervalul dintre intrarea în vigoare a contractului, 05 ianuarie 2004 și desființarea acestuia la 03 iunie 2005, pârâtei îi revenea obligația realizării de investiții în sumă de 4.000.000 DOLARI S.U.A., aferente primilor doi ani investiționali, conform Anexei 6 la contract.

În cauză s-a administrat o expertiză tehnică contabilă, ale cărei concluzii au fost în sensul că valoarea investițiilor se ridică la suma de 7.829.634,71 DOLARI S.U.A., instanța apreciind, astfel, că această obligație a fost executată. Potrivit clauzei 20.1 din contract, cumpărătoarea s-a obligat să plătească vânzătoarei o penalitate de 5 % din prețul prevăzut la art. 5, în cazul neîndeplinirii în tot sau în parte a oricăreia dintre obligațiile stipulate la art. 3.2, 10.5, 10.6, 10.11, 10.12, 10.18, 13.3, 13.4, 13.5, 13.11 și 18.3, în termen de 30 zile lucrătoare de la data notificării transmise în acest sens.

Față de economia clauzei penale anterior menționate, tribunalul a reținut că obligația de prezentare a documentelor, reglementată de art. 10.13 și art. 15.3 și invocată de reclamantă ca temei al răspunderii contractuale, nu se regăsește în domeniul de incidență al clauzei penale și a înlăturat aserțiunea reclamantei în sensul că neîndeplinirea formalităților de certificare a îndeplinirii obligațiilor contractuale echivalează în fapt cu neîndeplinirea obligațiilor investiționale.

Referitor la obligațiile asumate prin art. 10.8, de menținere a unui anumit număr de salariați ai societății în urma disponibilizării menționate la art. 4.1.1, și prin art. 10.11, de a nu decide dizolvarea și lichidarea voluntară a societății sau declanșarea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului la cererea debitorului, tribunalul a apreciat că nu poate fi reținută culpa pârâtei, dat fiind că deschiderea la 26 ianuarie 2005 a procedurii reorganizării judiciare și falimentului împotriva debitoarei SC A. SA nu s-a făcut la cererea sa, ci a creditorilor SC S.A. SA, SC M.E.P. SRL, SC R.G. SRL și a unui număr de 405 salariați. Având în vedere caracterul judiciar al procedurii, tribunalul a apreciat că nu pot fi considerate imputabile pârâtei măsurile dispuse pentru redresarea activității debitoarei, inclusiv disponibilizările de personal.

Astfel, în considerarea celor anterior expuse și a faptului că reclamanta nu a dovedit încălcarea obligațiilor stipulate în sarcina pârâtei la art. 10.12, art. 13.5, art. 13.11 și art. 18.3, prima instanță a respins ca nefondată cererea introductivă. Asupra cererii reconvenționale, s-a reținut că obligațiile A.V.A.S. în legătură cu acordarea facilităților fiscale menționate în capitolul „Condiții rezolutorii” (art. 7.1.1. - art. 7.1.8.) din contract, nu derivă din clauzele amintite, ci din prevederile O.U.G. nr. 114/2003 privind privatizarea SC A. SA prin care Guvernul a aprobat scutirea de la plată a obligațiilor bugetare restante, datorate și neachitate la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor deținute de stat.

În raport de conținutul dispozițiilor art. 1 alin. (7) și art. 7 din O.U.G. nr. 114/2003, tribunalul a reținut că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile ce îi reveneau referitor la înlesnirile la plată, respectiv aceea de a solicita instituțiilor publice creditoare emiterea certificatelor de obligații bugetare și de a notifica Consiliului Concurenței, în numele ministerelor și al celorlalte instituții, ajutoarele de stat. În acest sens, a consemnat că la 23 februarie 2004 a fost emis Ordinul Comun al A.P.A.P.S. și al M.F.P. privind acordarea de înlesniri la plata creanțelor, datorate și neachitate de SC A. SA și că, în urma demersurilor reclamantei, D.R.V. Craiova a emis certificatul nr. 31670 din 27 mai 2005 cu privire la acordarea înlesnirilor la plata obligațiilor bugetare datorate în vamă și neachitate de SC A. SA; D.G.F.P.J.

Argeș a emis Decizia nr. 408 din 25 octombrie 2004 prin care au fost scutite de la plată obligațiile bugetare restante datorate de SC A. SA în sumă totală de 1.566.044.966.683 ROL; M.F.P., A.N.A.F. și A.N.V. au emis certificatul de obligații bugetare nr. 14.849.2005.j Cu privire la notificarea către C.C. a ajutorului de stat, tribunalul reținut că aceasta nu a putut fi transmisă, deoarece beneficiarul măsurilor de sprijin, SC A. SA, nu a furnizat informațiile suplimentare solicitate în conformitate cu cerințele prevăzute de dispozițiile Legii nr. 143/2003 și din Regulamentul Consiliului. Prin urmare, tribunalul a constatat că întocmirea planului de restructurare, a studiului de piață și a altor documente relevante pentru acordarea ajutorului de stat excede obligațiilor stabilite în sarcina A.V.A.S.

prin O.U.G. nr. 114/2003 și a înlăturat ca lipsită de suport probator afirmația pârâtei în sensul că eșecul procedurii de autorizare a ajutorului de stat îi este imputabil reclamantei. Referitor la clauza înserată în art. 7.5 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, tribunalul a apreciat că nu are semnificația unui pact comisoriu de ultim grad, întrucât nu face referire la culpa contractuală, aspect esențial în calificarea acesteia, având în vedere că numai partea care a executat sau care se declară gata să execute contractul este îndreptățită să dea eficiență pactului comisoriu. în plus, clauza respectivă nu conține nici o stipulație referitoare la repararea prejudiciului cauzat de partea care a încălcat contractul, repunerea părților în situația anterioară limitându-se la restituirea către cumpărător a sumelor plătite în contul prețului, respectiv la restituirea acțiunilor, libere de orice sarcini, către vânzător.

Având în vedere și că acordarea ajutorului de stat și autorizarea acestuia nu intră în sfera de competență deferită de lege reclamantei-pârâte A.V.A.S., tribunalul a apreciat că prin clauza 7.5 părțile au convenit desființarea contractului prin efectul condiției rezolutorii, fără ca vreuna dintre ele să fie considerată în culpă. Mai mult, chiar și în ipoteza în care notificarea ajutorului de stat ar fi fost transmisă Consiliului Concurenței cu toată documentația necesară conform prevederilor Regulamentului, emiterea deciziei de autorizare nu devenea o simplă formalitate, Consiliul Concurenței având abilitatea de a decide, conform art. 12 alin. (2) din Legea nr. 143/1999, inclusiv de a interzice acordarea ajutorului de stat, în cazul în care aprecia că acesta denaturează semnificativ mediul concurențial normal și afectează aplicarea corespunzătoare a acordurilor internaționale la care România este parte.

În acest sens, tribunalul a constatat că emiterea unei decizii de neautorizare de către Consiliul Concurentei a făcut obiectul unei alte condiții rezolutorii a cărei îndeplinire atrage desființarea retroactivă a contractului, potrivit art. 7.6.5., și în acest caz, părțile nefăcând referire la culpa contractuală și nici la plata unor eventuale daune-interese. Pe cale de consecință, tribunalul a apreciat ca neîntemeiate capetele din cererea reconvențională prin care pârâta a solicitat constatarea rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din culpa reclamantei și obligarea acesteia la plata de daune-interese. Totodată, a admis petitul privind repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului și a dispus restituirea prestațiilor astfel cum părțile au convenit prin art. 7.5.

Împotriva acestei sentințe, A.V.A.S. a declarat apel, solicitând schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii principale și respingerii cererii reconvenționale. În motivare, reclamanta a susținut că în mod greșit prima instanță a constatat că pârâta nu este în culpă în condițiile în care, în ciuda demersurilor întreprinse pentru acordarea facilităților fiscale, aceasta nu a fost niciodată preocupată să-și îndeplinească obligațiile asumate prin contract. Prin decizia civilă nr. 499/2012 din 12 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat. Instanța de prim control judiciar și-a argumentat soluția, reținând ca fiind justă hotărârea atacată, apreciind că prima instanță a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente la situația de fapt riguros stabilită, ca urmare a unei analize judicioase și coroborate a probatoriilor administrate.

Împotriva deciziei civile nr. 499/2012 din 12 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, în termen legal, a formulat recurs reclamanta A.A.A.S., întemeindu-și criticile pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. și solicitând, în principal, modificarea în tot a acesteia, în sensul admiterii apelului, cu consecința schimbării hotărârii primei instanțe în sensul admiterii acțiunii introductive și respingerii cererii reconvenționale, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanța a dat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor O.G.

nr. 25/2002 și a principiului statuat la art. 969 C. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a susținut că în mod eronat instanța de control a apreciat ca fiind just argumentul pentru care tribunalul a înlăturat necesitatea prezentării de documente justificative de către pârâta cumpărătoare în dovedirea realizării investițiilor prevăzute la art. 10.18, art. 13.6, art. 14.1, art. 15.1 din contractul de privatizare, apreciind că neîndeplinirea acestor obligații nu intră în domeniul de incidență a clauzei penale; că prin însușirea concluziilor raportului de expertiză, potrivit cărora pârâta a depășit volumul investițional la care s-a obligat prin contractul de privatizare, au fost încălcate dispozițiile art. 969 C. civ., întrucât majoritatea investițiilor se regăsesc pe teritoriul Statelor Unite, contrar înțelegerii părților; că pârâta nu a dovedit îndeplinirea obligației de lansare în producție a unui nou model de autoturism de teren și de punere în practică a măsurilor necesare acestei producții, în conformitate cu Anexa 8 la prezentul contract și că potrivit art. 20.1, pârâta datorează penalități de 5 % din prețul de cumpărare; că instanțele de fond nu au interpretat corect probele depuse în susținerea neîndeplinirii obligațiilor stipulate la art. 10.18, art. 13.6, art. 14.1, art. 15.1, respectiv o serie de înscrisuri, adrese și certificate de audit emise de SC A.E.

SRL. Ploiești, care nefiind întocmite cu respectarea formei prevăzute de Anexa 1 la Normele de aplicare a O.G. nr. 25/2002 aprobate prin H.G. nr. 489/2003, în opinia reclamantei nu atestă îndeplinirea obligațiilor, similară fiind situația în ceea ce privește lipsa declarației pe proprie răspundere a reprezentantului legal al cumpărătorului, autentificată și însoțită de documente justificative; că instanțele de fond au apreciat greșit culpa evidentă a pârâtei-cumpărătoare care s-a sustras obligațiilor ce îi incumbau, falimentul SC A. SA fiind dovada nerespectării programului investițional asumat în vederea rentabilizării societății, a cărui realizare incumba exclusiv pârâtei, în calitate de acționar majoritar.

În susținerea acestor critici a arătat că litigiul dedus judecății derivă dintr-un contract sinalagmatic translativ de proprietate cu caracter special încheiat în condițiile legilor privatizării, ale cărui clauze au aceeași importanță, întrucât scopul contractului este asigurarea continuării și dezvoltării activității societății privatizate. A mai susținut că instanțele de fond, înlăturând apărările formulate în acest sens și admițând că o investiție auxiliară societății privatizate ar corespunde prevederilor contractuale, au încălcat voința părților exprimată în contract. De asemenea, a arătat reclamanta că, în mod greșit, s-a trecut peste prevederile speciale ale clauzei penale, analizând-o evaziv, iar nu exhaustiv.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., reclamanta a susținut că instanțele de fond, constatând încetarea contractului de privatizare ca efect al îndeplinirii condiției rezolutorii prevăzute la art. 7.5., s-au pronunțat în afara cadrului procesual, în condițiile în care pârâta, prin cererea reconvențională, a solicitat rezolutiunea judiciară a contractului de privatizare din culpa A.A.A.S. cu consecința repunerii părților în situația anterioară. A mai susținut că soluția de desființare a contractului este una eronată, întrucât între părți s-au încheiat mai multe acte adiționale, ultimul prelungind termenul pentru îndeplinirea obligației prevăzute la art. 7.1 până la data de 03 iunie 2005 și că, întrucât la 26 ianuarie 2005 s-a deschis procedura falimentului împotriva SC A. SA, obligația prevăzută la clauza menționată sub condiție rezolutorie ai rămas fără obiect.

În susținerea opiniei anterior expuse, reclamanta a arătat că intervenirea falimentului societății privatizate a condus, în mod indubitabil la suspendarea clauzei rezolutorii și rămânerea ei fără obiect la momentul închiderii procedurii, întrucât obligația asumată sub condiție rezolutorie viza în mod direct procesul de privatizare. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Reclamanta A.A.A.S., în cuprinsul memoriului depus la dosar, a formulat o serie de critici pe care Ie-a subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc.

civ. Exercitarea căilor de atac are ca efect realizarea controlului judiciar de către instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut de art. 129 din Constituție, care vizează elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care se promovează. Conform art. 299 alin. (1) C. proc. civ., obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunțată în etapa procesuală a apelului și ca atare recursul nu poate fi exercitat omisso medio. Cauza recursului constă în verificarea legalității hotărârii ce se atacă, calea extraordinară fiind admisibilă în măsura în care se regăsește unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Astfel, recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul analizei instanței inferioare, și care, implicit au fost invocate în fața acesteia. Această concluzie se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului impune verificarea de către instanța de prim control judiciar a situației de fapt și aplicării legii de prima instanță, în limitele cererii de apel; de aceea, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări și susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac.

În speță, din verificarea memoriilor de apel și recurs, depuse de reclamantă, raportat la considerentele deciziei atacate, rezultă în mod indubitabil că niciuna dintre criticile formulate în recurs nu a fost invocată în fața instanței de apel și, ca atare, nu a făcut obiectul cenzurii acesteia. Regula potrivit căreia recursul nu poate fi exercitat omisso medio se aplică nu numai în situația în care partea nemulțumită de soluția adoptată în primă instanță nu a declarat apel, ci și în cazul în care sentința a fost apelată, însă numai pentru alte motive decât cele invocate în recurs, așa cum este cazul de față. Astfel, în raport de cele anterior expuse, reținând că în recursul pendinte, reclamanta a formulat exclusiv critici omisso medio, ce nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefundat, recursul declarat de reclamanta A.A.A.S. București împotriva deciziei civile nr. 499/2012 din 12 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 februarie 2014.