ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1013/2013

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 5909 din 8 iulie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de pârâtul S.E. împotriva Deciziei nr. 471A din 20 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A modificat în tot decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de pârâtul S.E. împotriva Sentinței civile nr. 944 din 6 iulie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. A schimbat în parte sentința în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Înalta Curte a reținut următoarele: Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. sancționează hotărârea care nesocotește principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința părților exprimată în contract. Prin urmare, judecătorului nu-i este permis să treacă peste termenii conveniți de părți în contract, stabilind alte drepturi ori obligații, interpretând greșit actul de voință al acestora sau atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți, ori denaturând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. determină cu claritate domeniul de aplicare al acestui motiv de casare, respectiv, interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății ca manifestare de voință exteriorizată cu intenția de a produce efecte juridice, ori suport material care constată și redă manifestarea de voință exprimată.

Referitor la acest motiv de recurs pârâtul face vorbire de chestiuni privind actele doveditoare ale dreptului de proprietate ale reclamantelor și calitatea de moștenitoare a acestora, ceea ce nu justifică invocarea motivului bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecății prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care nu este incident în cauză, aspectele de nelegalitate relevate fiind încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care sunt, însă, nefondate și urmează a fi înlăturate ca atare. Recurentul-pârât contestă soluția instanței de apel de respingere a excepției calității procesuale a reclamantelor, cu motivarea că reclamantele nu sunt unicele moștenitoare ale bunicului lor D.G.

și că acțiunea în revendicare trebuie exercitată de toți coproprietarii. Soluția instanței de apel pe acest aspect este legală, valorificându-se în mod corect efectele Deciziei civile nr. 697/A din 01 martie 2001 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. 708/2001, în soluționarea acțiunii de partaj între moștenitorii defunctei P.L. (soțul supraviețuitor P.N.A., pe de o parte, și fiicele P.B. și P.V.M., pe de altă parte). Totodată, P.L. a avut calitatea de proprietar exclusiv asupra bunurilor ce au reprezentat proprietatea tatălui acesteia, D.G. - așadar, și asupra cotei-părți de 7/8 din imobilul din str. C., dobândită prin contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xxx/1924 de fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat, din care face parte apartamentul în litigiu.

Astfel, fiica P.L. este succesor al lui D.G., conform certificatului de moștenitor din 02 aprilie 1999 eliberat de BNP C.E., alături de soția supraviețuitoare, D.M., totodată, a cumpărat dreptul asupra părții din moștenire dobândite de D.M., prin contractul de vânzare-cumpărare a unei moșteniri din 29 septembrie 1999 întocmit la același notar, încheiat cu numita P.S., unica moștenitoare legală a lui D.M., astfel cum atestă certificatul de moștenitor nr. YY/1999 supliment la certificatul de moștenitor nr. qqq/1997. În ceea ce privește calitatea numitei P.S. de unic succesor legal al defunctei D.M., în cursul judecării apelului s-au făcut demersuri la solicitarea pârâtului S.E., prin intermediul instanței de judecată, pentru depunerea la dosar a certificatului de moștenitor nr. qqq/1997, din conținutul căruia rezultă că există doi succesori cu titlu particular, pentru alte imobile decât cel în litigiu, indicate expres prin testament de către D.M.

Ca atare, a fost dovedită calitatea de unic succesor legal al numitei P.S. care a înstrăinat către P.L. drepturile dobândite pe cale succesorală prin certificatul de moștenitor nr. YY/1999, dovedindu-se, așadar, calitatea procesuală a reclamantelor în prezenta cauză, în calitate de moștenitoare ale numitei P.L., motiv pentru care, în mod corect, instanța de apel a respins excepția cu acest obiect. În ceea ce privește, însă, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta își găsește aplicarea în speță, în condițiile în care decizia de apel cuprinde motive străine de natura pricinii.

Astfel, analizând fondul cererii în revendicare, instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a pornit de la premisa că apartamentul în litigiu, dobândit de către recurentul-pârât prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 septembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost restituit în natură reclamantelor prin Sentința civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, pronunțată în contradictoriu cu Primăria municipiului București. S-a reținut, așadar, autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești și s-a considerat că titlul reclamantelor este preferabil față de cel al pârâtului. Or, premisa pe care s-a întemeiat soluția instanței de apel este greșită, deoarece apartamentul în litigiu nu a făcut obiectul cererii în revendicare soluționate prin Sentința civilă nr. 1035/1998, ca atare, acea hotărâre judecătorească nu are putere de lucru judecat în cauză, nefiind un mijloc de probă relevant.

Este de precizat că această constatare nu impune o soluție de casare a deciziei recurate în baza art 312 alin. (5) sau 314 C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, s-a intrat în cercetarea fondului iar, pe de altă parte, s-au administrat toate probele necesare soluționării cauzei, iar situația de fapt, astfel cum este redată în hotărârea primei instanțe și reflectată de probatoriul administrat, nu este contestată de niciuna dintre părți. Ca atare, pe baza situației de fapt certe și în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dată fiind existența motivelor străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei recurate, este posibilă modificarea deciziei și rejudecarea apelului pârâtului.

Pe temeiul raportului de expertiză specialitatea construcții întocmit de expert M.S. în cursul judecății în primă instanță, tribunalul a constatat că imobilul construcție din str. C. (ce a aparținut lui D.G.) este compus din mai multe corpuri de clădire, apartamentul vândut pârâtului S.E. aflându-se la parterul ultimului corp din acest ansamblu. Acest corp este format din parter și un etaj.

La termenul de judecată din 3 noiembrie 2008, în fața tribunalului, reclamantele, prin apărător, au arătat că apartamentul revendicat de la pârât, obiect al prezentei cauze, nu face parte din imobilul primit ca dotă, restituit prin Sentința civilă nr. 1035/1998, aspect confirmat și de concluziile raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de inginer V.V., în care s-a reținut faptul că "imobilul din strada A. ocupat de pârât nu a făcut parte din proprietatea dotală stabilită prin contractul de căsătorie". De altfel, și în fața instanței de recurs, apărătorul reclamantelor, la interpelarea Înaltei Curți, a arătat că imobilul în care se află apartamentul în litigiu este diferit de cel ce a fost restituit reclamantelor în baza Sentinței civile nr. 1035/1998.

Din cuprinsul acelei hotărâri, rezultă că s-a dispus restituirea, către reclamante, a imobilului situat în București, str. C., compus din teren, subsol, parter și două etaje, or, după cum s-a arătat, apartamentul în litigiu este situat într-un corp de clădire format din parte și un singur etaj, ce a rămas în proprietatea lui D.G. după încheierea actului dotai. Or, lipsa de identitate între imobilul revendicat de la pârât și cel asupra căruia s-a statuat prin Sentința civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei sector 1 București indică faptul că în speță nu se pune problema autorității de lucru judecat a acelei hotărâri judecătorești și atestă că, în privința apartamentului în litigiu, nu s-a dispus restituirea către proprietarul deposedat de către stat.

Acest fapt este relevant în contextul analizei presupuse de soluționarea cererii în revendicare, în contextul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii, precum și al dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocate explicit prin motivele de recurs, în actuala orientare a jurisprudenței Curții Europene. Potrivit deciziei pronunțate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acțiune în revendicare se prevalează de un "bun" în sensul Convenției, dispozițiile acestui instrument internațional au prioritate față de prevederile legii naționale - respectiv Legea nr. 10/2001.

Este esențial, așadar, ca reclamantele să facă dovada că dețin un "bun" în sensul Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cauzele împotriva României și, mai ales, în cauza Atanasiu ș.a., din 15 octombrie 2010. După cum rezultă din această jurisprudența, aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui "bun actual", cât și a unei "speranțe legitime"de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Dacă în jurisprudența anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza Străin, cauza Porțeanu, cauza Andreescu Murăreț și alții, etc), în cauza Atanasiu s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În speță, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamantelor decât o creanță constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop), recunoaștere care s-ar fi realizat direct în procedura Legii nr. 10/2001 (inițiată, dealtfel, de către reclamante), dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără să fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Proprietarul care nu deține un "bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că, în speță, reclamantele nu au un drept la restituire care să le îndreptățească la restituirea posesiei, fiind lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului statului constituit prin naționalizarea imobilului în care se află apartamentul în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950.

Pentru aceste motive, acțiunea reclamantelor nu poate fi primită, fiind inutilă evaluarea cerinței existenței unui "bun" și în patrimoniul pârâtului. Împotriva acestei decizii, la data de 5 aprilie 2012, P.B. și P.V.M. - decedată, acțiunea fiind continuată de moștenitorul P.M., au formulat contestație în anulare, invocând în drept art. 318 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor contestației în anulare s-a invocat că instanța nu a analizat justețea recursului și a pretențiilor deduse judecății, ignorând în totalitate necesitatea comparării titlurilor de proprietate a părților, făcând abstracție de principiul "nemo dat quod non habet", înlăturând consacrarea legislativă a nevalabilității titlului de proprietate a statului în baza Decretului abuziv nr. 92/1950, instanța supremă, reținând în mod greșit, în favoarea reclamantelor existența unei creanțe constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În mod cu totul greșit s-a invocat și existența hotărârii pilot declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această reținere fiind străină de natura pricinii, căci reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului iar nu despăgubiri. Procedura reglementată de legea specială, privind acordarea de despăgubiri, are menirea de a guverna raporturile juridice dintre foștii proprietari și stat, iar legislația în vigoare, vechiul C. civ. cât și Constituția, protejează și garantează dreptul de proprietate, consacrând imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare. Greșit s-a reținut că nu are relevanță legalitatea ori nelegalitatea titlului statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Referitor la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocate de către instanță, și aici s-a făcut o greșeală de interpretare a conținutului acesteia și că prin modul greșit în care a fost interpretată, contestatoarele au fost grav prejudiciate. Din această decizie se reține că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se apela la acțiunea în revendicare, iar într-o asemenea acțiune, reclamantele se pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și al Curții Europene a Drepturilor Omului. În plus prin decizia criticată, nu s-a reținut un adevăr notoriu: Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-o manieră care să acorde despăgubiri efective și echitabile și în plus nu se asigură nici un termen rezonabil la plata unei despăgubiri.

Până în prezent, autoritățile române nu au efectuat niciun demers în modificarea legislației în materia imobilelor naționalizate abuziv și nici în materia despăgubirilor aferente. Contestația în anulare este nefondată. Art. 318 C. proc. civ. prevede două motive pentru exercitarea contestației în anulare specială, respectiv: dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale și respingând recursul sau admițându-l în parte, instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare. Prezenta contestație în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., contestatoarea susținând că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale.

Art. 318 C. proc. civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar da examinării unei hotărâri în cadrul contestației în anulare limite mai largi, ar însemna să se schimbe caracterul contestației în anulare de cale de atac extraordinară, privind anumite neregularități prevăzute de lege, ceea ce nu este în spiritul reglementării date de lege acestei instituții. Or, în cauza de față nu se poate reține acest motiv al contestației în anulare, neputându-se susține că instanța a săvârșit greșeli de ordin procedural, care să fi avut darea unei soluții greșite, întrucât hotărârea pronunțată este rezultatul unei analize a întregului material probator existent la dosarul cauzei.

Prin contestația în anulare sunt reluate solicitările vizând fondul cauzei, solicitări ce au fost invocate atât la judecata cauzei în fond cât și în calea de atac a recursului, fiind avute în vedere de către instanță la soluționarea cauzei. Pentru aceste considerente și în temeiul art. 320 C. proc. civ., Curtea va respinge contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorii P.B. și P.V.M. - decedată, pentru aceasta din urmă contestația în anulare fiind continuată de moștenitorul P.M. împotriva Deciziei nr. 5909 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 februarie 2013. Procesat de GGC - NN