ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1013/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1013/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 5909 din 8 iulie

2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul

declarat de pârâtul S.E. împotriva Deciziei nr. 471A din 20 septembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

A modificat în tot

decizia recurată, în sensul că a admis apelul declarat de pârâtul S.E.

împotriva Sentinței civile nr. 944 din 6 iulie 2009 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă.

A schimbat în parte

sentința în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

Înalta Curte a

reținut următoarele:

Motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care

nesocotește principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voința

părților exprimată în contract.

Prin urmare,

judecătorului nu-i este permis să treacă peste termenii conveniți de părți în

contract, stabilind alte drepturi ori obligații, interpretând greșit actul de

voință al acestora sau atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți, ori

denaturând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Dispozițiile art. 304

pct. 8 C. proc. civ. determină cu claritate domeniul de aplicare al acestui

motiv de casare, respectiv, interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății ca manifestare de voință exteriorizată cu intenția de a produce

efecte juridice, ori suport material care constată și redă manifestarea de

voință exprimată.

Referitor la acest

motiv de recurs pârâtul face vorbire de chestiuni privind actele doveditoare

ale dreptului de proprietate ale reclamantelor și calitatea de moștenitoare a

acestora, ceea ce nu justifică invocarea motivului bazat pe denaturarea actului

juridic dedus judecății prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care nu este

incident în cauză, aspectele de nelegalitate relevate fiind încadrabile în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care sunt, însă, nefondate și

urmează a fi înlăturate ca atare.

Recurentul-pârât

contestă soluția instanței de apel de respingere a excepției calității

procesuale a reclamantelor, cu motivarea că reclamantele nu sunt unicele

moștenitoare ale bunicului lor D.G. și că acțiunea în revendicare trebuie

exercitată de toți coproprietarii.

Soluția instanței de

apel pe acest aspect este legală, valorificându-se în mod corect efectele

Deciziei civile nr. 697/A din 01 martie 2001 pronunțate de Tribunalul

București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. 708/2001, în soluționarea

acțiunii de partaj între moștenitorii defunctei P.L. (soțul supraviețuitor

P.N.A., pe de o parte, și fiicele P.B. și P.V.M., pe de altă parte).

Totodată, P.L. a avut

calitatea de proprietar exclusiv asupra bunurilor ce au reprezentat

proprietatea tatălui acesteia, D.G. - așadar, și asupra cotei-părți de 7/8 din

imobilul din str. C., dobândită prin contract de vânzare-cumpărare autentificat

sub nr. xxx/1924 de fostul Tribunal Ilfov, secția Notariat, din care face parte

apartamentul în litigiu.

Astfel, fiica P.L.

este succesor al lui D.G., conform certificatului de moștenitor din 02 aprilie

1999 eliberat de BNP C.E., alături de soția supraviețuitoare, D.M., totodată, a

cumpărat dreptul asupra părții din moștenire dobândite de D.M., prin contractul

de vânzare-cumpărare a unei moșteniri din 29 septembrie 1999 întocmit la

același notar, încheiat cu numita P.S., unica moștenitoare legală a lui D.M.,

astfel cum atestă certificatul de moștenitor nr. YY/1999 supliment la

certificatul de moștenitor nr. qqq/1997.

În ceea ce privește

calitatea numitei P.S. de unic succesor legal al defunctei D.M., în cursul

judecării apelului s-au făcut demersuri la solicitarea pârâtului S.E., prin

intermediul instanței de judecată, pentru depunerea la dosar a certificatului

de moștenitor nr. qqq/1997, din conținutul căruia rezultă că există doi

succesori cu titlu particular, pentru alte imobile decât cel în litigiu,

indicate expres prin testament de către D.M.

Ca atare, a fost

dovedită calitatea de unic succesor legal al numitei P.S. care a înstrăinat

către P.L. drepturile dobândite pe cale succesorală prin certificatul de

moștenitor nr. YY/1999, dovedindu-se, așadar, calitatea procesuală a

reclamantelor în prezenta cauză, în calitate de moștenitoare ale numitei P.L.,

motiv pentru care, în mod corect, instanța de apel a respins excepția cu acest

obiect.

În ceea ce privește,

însă, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta își

găsește aplicarea în speță, în condițiile în care decizia de apel cuprinde

motive străine de natura pricinii.

Astfel, analizând

fondul cererii în revendicare, instanța de apel, confirmând hotărârea primei

instanțe, a pornit de la premisa că apartamentul în litigiu, dobândit de către

recurentul-pârât prin contractul de vânzare-cumpărare din 4 septembrie 1997,

încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost restituit în natură reclamantelor

prin Sentința civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București,

pronunțată în contradictoriu cu Primăria municipiului București. S-a reținut,

așadar, autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești și s-a

considerat că titlul reclamantelor este preferabil față de cel al pârâtului.

Or, premisa pe care

s-a întemeiat soluția instanței de apel este greșită, deoarece apartamentul în

litigiu nu a făcut obiectul cererii în revendicare soluționate prin Sentința

civilă nr. 1035/1998, ca atare, acea hotărâre judecătorească nu are putere de

lucru judecat în cauză, nefiind un mijloc de probă relevant.

Este de precizat că

această constatare nu impune o soluție de casare a deciziei recurate în baza

art 312 alin. (5) sau 314 C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, s-a intrat în

cercetarea fondului iar, pe de altă parte, s-au administrat toate probele

necesare soluționării cauzei, iar situația de fapt, astfel cum este redată în

hotărârea primei instanțe și reflectată de probatoriul administrat, nu este

contestată de niciuna dintre părți.

Ca atare, pe baza

situației de fapt certe și în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 7

C. proc. civ., dată fiind existența motivelor străine de natura pricinii în

cuprinsul deciziei recurate, este posibilă modificarea deciziei și rejudecarea

apelului pârâtului.

Pe temeiul raportului

de expertiză specialitatea construcții întocmit de expert M.S. în cursul

judecății în primă instanță, tribunalul a constatat că imobilul construcție din

str. C. (ce a aparținut lui D.G.) este compus din mai multe corpuri de clădire,

apartamentul vândut pârâtului S.E. aflându-se la parterul ultimului corp din

acest ansamblu. Acest corp este format din parter și un etaj.

La termenul de

judecată din 3 noiembrie 2008, în fața tribunalului, reclamantele, prin

apărător, au arătat că apartamentul revendicat de la pârât, obiect al prezentei

cauze, nu face parte din imobilul primit ca dotă, restituit prin Sentința

civilă nr. 1035/1998, aspect confirmat și de concluziile raportului de

expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de inginer V.V., în care s-a reținut

faptul că "imobilul din strada A. ocupat de pârât nu a făcut parte din

proprietatea dotală stabilită prin contractul de căsătorie".

De altfel, și în fața

instanței de recurs, apărătorul reclamantelor, la interpelarea Înaltei Curți, a

arătat că imobilul în care se află apartamentul în litigiu este diferit de cel

ce a fost restituit reclamantelor în baza Sentinței civile nr. 1035/1998.

Din cuprinsul acelei

hotărâri, rezultă că s-a dispus restituirea, către reclamante, a imobilului

situat în București, str. C., compus din teren, subsol, parter și două etaje,

or, după cum s-a arătat, apartamentul în litigiu este situat într-un corp de

clădire format din parte și un singur etaj, ce a rămas în proprietatea lui D.G.

după încheierea actului dotai.

Or, lipsa de

identitate între imobilul revendicat de la pârât și cel asupra căruia s-a

statuat prin Sentința civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei sector 1 București

indică faptul că în speță nu se pune problema autorității de lucru judecat a

acelei hotărâri judecătorești și atestă că, în privința apartamentului în

litigiu, nu s-a dispus restituirea către proprietarul deposedat de către stat.

Acest fapt este

relevant în contextul analizei presupuse de soluționarea cererii în

revendicare, în contextul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite într-un recurs în interesul legii,

precum și al dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, invocate

explicit prin motivele de recurs, în actuala orientare a jurisprudenței Curții

Europene.

Potrivit deciziei

pronunțate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acțiune în

revendicare se prevalează de un "bun" în sensul Convenției,

dispozițiile acestui instrument internațional au prioritate față de prevederile

legii naționale - respectiv Legea nr. 10/2001.

Este esențial,

așadar, ca reclamantele să facă dovada că dețin un "bun" în sensul

Convenției, noțiune explicitată și dezvoltată în jurisprudența Curții Europene,

inclusiv în cauzele împotriva României și, mai ales, în cauza Atanasiu ș.a.,

din 15 octombrie 2010.

După cum rezultă din

această jurisprudența, aprecierea existenței unui "bun" în

patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii

explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în

cea dezvoltată, atât a unui "bun actual", cât și a unei

"speranțe legitime"de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Dacă în jurisprudența

anterioară a Curții Europene simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești,

chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata

nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul

1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza Străin, cauza

Porțeanu, cauza Andreescu Murăreț și alții, etc), în cauza Atanasiu s-a arătat

că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați

abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

În speță, în absența

unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea

bunului, nu poate fi recunoscută reclamantelor decât o creanță constând în

despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Legii

nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l

elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în

acest scop), recunoaștere care s-ar fi realizat direct în procedura Legii nr.

10/2001 (inițiată, dealtfel, de către reclamante), dată fiind îndeplinirea

condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără

să fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie

nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată

și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Proprietarul care nu

deține un "bun actual" în accepțiunea dată de hotărârea pilot

anterior evocată nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de

legea specială, astfel încât se constată că, în speță, reclamantele nu au un

drept la restituire care să le îndreptățească la restituirea posesiei, fiind

lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori nelegalității titlului

statului constituit prin naționalizarea imobilului în care se află apartamentul

în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950.

Pentru aceste motive,

acțiunea reclamantelor nu poate fi primită, fiind inutilă evaluarea cerinței

existenței unui "bun" și în patrimoniul pârâtului.

Împotriva acestei

decizii, la data de 5 aprilie 2012, P.B. și P.V.M. - decedată, acțiunea fiind

continuată de moștenitorul P.M., au formulat contestație în anulare, invocând

în drept art. 318 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor contestației în anulare s-a invocat că instanța nu a analizat

justețea recursului și a pretențiilor deduse judecății, ignorând în totalitate

necesitatea comparării titlurilor de proprietate a părților, făcând abstracție

de principiul "nemo dat quod non habet", înlăturând consacrarea

legislativă a nevalabilității titlului de proprietate a statului în baza

Decretului abuziv nr. 92/1950, instanța supremă, reținând în mod greșit, în

favoarea reclamantelor existența unei creanțe constând în despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În mod cu totul

greșit s-a invocat și existența hotărârii pilot declanșate în vederea

schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această

reținere fiind străină de natura pricinii, căci reclamantele au solicitat

restituirea în natură a imobilului iar nu despăgubiri. Procedura reglementată

de legea specială, privind acordarea de despăgubiri, are menirea de a guverna raporturile

juridice dintre foștii proprietari și stat, iar legislația în vigoare, vechiul

C. civ. cât și Constituția, protejează și garantează dreptul de proprietate,

consacrând imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare.

Greșit s-a reținut că

nu are relevanță legalitatea ori nelegalitatea titlului statului în baza

Decretului nr. 92/1950.

Referitor la Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, invocate de către instanță,

și aici s-a făcut o greșeală de interpretare a conținutului acesteia și că prin

modul greșit în care a fost interpretată, contestatoarele au fost grav

prejudiciate.

Din această decizie

se reține că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude

posibilitatea de a se apela la acțiunea în revendicare, iar într-o asemenea

acțiune, reclamantele se pot prevala de existența unui bun în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului și al Curții Europene a Drepturilor Omului.

În plus prin decizia

criticată, nu s-a reținut un adevăr notoriu: Fondul Proprietatea nu funcționează

în prezent într-o manieră care să acorde despăgubiri efective și echitabile și

în plus nu se asigură nici un termen rezonabil la plata unei despăgubiri.

Până în prezent,

autoritățile române nu au efectuat niciun demers în modificarea legislației în

materia imobilelor naționalizate abuziv și nici în materia despăgubirilor

aferente.

Contestația în

anulare este nefondată.

Art. 318 C. proc.

civ. prevede două motive pentru exercitarea contestației în anulare specială,

respectiv: dezlegarea dată prin hotărârea instanței de recurs este rezultatul

unei greșeli materiale și respingând recursul sau admițându-l în parte,

instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare

sau de casare.

Prezenta contestație

în anulare este întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ.,

contestatoarea susținând că hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei

greșeli materiale.

Art. 318 C. proc.

civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv

de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de

rezolvare a unui incident procedural. Dacă s-ar da examinării unei hotărâri în

cadrul contestației în anulare limite mai largi, ar însemna să se schimbe

caracterul contestației în anulare de cale de atac extraordinară, privind

anumite neregularități prevăzute de lege, ceea ce nu este în spiritul

reglementării date de lege acestei instituții.

Or, în cauza de față

nu se poate reține acest motiv al contestației în anulare, neputându-se susține

că instanța a săvârșit greșeli de ordin procedural, care să fi avut darea unei

soluții greșite, întrucât hotărârea pronunțată este rezultatul unei analize a

întregului material probator existent la dosarul cauzei. Prin contestația în

anulare sunt reluate solicitările vizând fondul cauzei, solicitări ce au fost

invocate atât la judecata cauzei în fond cât și în calea de atac a recursului,

fiind avute în vedere de către instanță la soluționarea cauzei.

Pentru aceste

considerente și în temeiul art. 320 C. proc. civ., Curtea va respinge

contestația în anulare ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de contestatorii P.B. și P.V.M. - decedată, pentru aceasta

din urmă contestația în anulare fiind continuată de moștenitorul P.M. împotriva

Deciziei nr. 5909 din 8 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 februarie 2013.

Procesat

de GGC - NN