ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3126/2013

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 25 februarie 2011, reclamanții B.Ș.D. și M.M. au chemat în judecată pe pârâta Consiliul Județean Gorj - Muzeul Județean „A.Ș.” (Muzeul Arhitecturii Populare Curtișoara), solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să achite reclamanților chiria cuvenită pentru bunurile imobile proprietatea acestora, restituite prin Dispoziția de restituire nr. 178 din 14 martie 2006, începând cu data de 14 martie 2006 la zi, în conformitate cu disp. art. 16. alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 3427 din 13 aprilie 2011 pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Tg-Jiu invocată de reclamanții B.Ș.D.

și M.M., cu privire la acțiunea civilă în pretenții formulată în contradictoriu cu pârâta Consiliul Județean Gorj - Muzeul Județean „A.Ș.” (Muzeul Arhitecturii Populare Curtișoara). S-a declinat competența de soluționare în favoarea Secției Civile a Tribunalului Gorj, judecătoria relevând că pretențiile reclamanților depășesc cuantumul de 500.000 lei, astfel că în raport de disp. art. 2 lit. b) C. proc. civ. competenta în primă instanță revine tribunalului. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Gorj sub nr. 7616/95/2011. Prin Sentința civilă nr. 123 din 29 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Gorj s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada martie 2006 - februarie 2008, excepție invocată de pârâta Consiliul Județean Gorj - Muzeul Județean „A.Ș.” (Muzeul Arhitecturii Populare Curtișoara).

A fost admisă în parte acțiunea formulată reclamanții B.Ș.D. și M.M., cu privire la acțiunea civilă în pretenții formulată în contradictoriu cu pârâta Consiliul Județean Gorj - Muzeul Județean „A.Ș.” (Muzeul Arhitecturii Populare Curtișoara). A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 40.776,35 lei, chiria aferentă perioadei februarie 2008 - decembrie 2011. A fost respinsă acțiunea în pretenții pentru perioada martie 2006 - februarie 2008 ca fiind prescris dreptul material la acțiune. A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 7.907 lei cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele: Prin dispoziția de restituire nr. 178 din 14 martie 2006 emisă de Primarul municipiului Tg.

Jiu, a fost restituită în natură reclamanților suprafața de 5.312 ha. și construcțiile constitutive ale culei Constantin Neamțu situate în localitatea Curtișoara județul Gorj. De asemenea, s-au restituit și următoarele construcții existente pe teren: C.C., conacul C.N., garaj pentru mașini, fosta casă grădinarului, castel pentru apă, 3 bazine din beton pentru înmagazinare apă, fântână de captare apă, fântână cu foișor. Potrivit art. 7 din dispoziția de restituire, imobilele ce au făcut obiectul restituirii, sunt grevate de obligația solicitanților de a menține afectațiunea acestora pe o perioadă de 3 ani de la redobândirea dreptului de proprietate. Potrivit art. 8 din dispoziție, punerea în posesie urma să se facă după expirarea termenului de 3 ani de la redobândirea dreptului de proprietate și după îndeplinirea formațiunile de publicitate imobiliară, prin proces verbal de punere în posesie.

În ceea ce privește punerea în posesie, pârâta a susținut, iar reclamanții au recunoscut că au fost puși în posesie asupra terenului începând cu 01 august 2007, dată de la care a încetat dreptul de administrare al Consiliului Județean Gorj prin Muzeul Județean Gorj A.Ș. asupra bunurilor restituite. În ceea ce privește construcțiile, a susținut pârâta prin întâmpinarea formulată în cauză (fila 42-44 Dosar nr. 3156/318/2011) că începând cu 01 august 2007 reclamanții au exercitat posesia asupra tuturor bunurilor ce au făcut obiectul retrocedării cu excepția culei Cornoiu, caselor țărănești și terenului aferent acestora în suprafață de 809,44 m.p. Prin răspunsul la întâmpinare întocmit de reclamanți prin apărătorul ales ( fila 13 dosar 7616/95/2011 ) aceștia au recunoscut susținerile pârâtei în sensul că în august 2007 s-a procedat la eliberarea terenului și a construcțiilor cu excepția culei, foișorului și a celor 14 case țărănești.

Prin acțiunea dedusă judecății, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata chiriei aferentă bunurilor ce au făcut obiectul retrocedării în temeiul Legii 10/2001 începând cu data de 14 martie 2006 la zi. În raport de dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța s-a pronunțat cu precădere asupra excepției invocate în cauză, excepție pusă în discuția părților si unită cu fondul prin încheierea de ședință din 22 septembrie 2011, respectiv excepția prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada martie 2006 - februarie 2008, acțiunea dedusă judecății fiind promovată la 25 februarie 2011, instanța reținând că pentru această perioadă dreptul la acțiune s-a prescris.

Potrivit mențiunilor înscrise la art. 7 și 8 din dispoziția de restituire nr. 178/14 martie 2006, deși s-a admis cererea reclamanților, bunurile imobile fiind retrocedate în natură, aceștia au avut obligația ca pentru o perioadă de 3 ani să le mențină afectațiunea, respectiv aceea de muzeu, punerea în posesie urmând să se realizeze după expirarea termenului de 3 ani. Chiar dacă aveau obligația să păstreze afectațiunea bunurilor o perioada de 3 ani, în raport de dispozițiile H.G. nr. 1886/2006, reclamanții, în calitate de proprietari ai bunurilor, erau îndreptățiți să primească chirie pentru utilizarea acestor bunuri.

Acțiunea dedusă judecății privitoare la plata chiriei pentru perioada martie 2006-februarie 2008 promovată la 25 februarie 2011, a fost formulată după expirarea termenului general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 7 din Decretul 167/1958, potrivit căruia reclamantul are posibilitatea de a se adresa instanțelor de judecată pentru recunoașterea unui drept în intervalul de timp stabilit de lege înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub sancțiunea pierderii acestui drept. Au susținut reclamanții că dreptul la acțiune a fost afectat de un termen suspensiv până în anul 2009 când a expirat perioada de 3 ani înlăuntrul căreia reclamanții aveau obligația de a păstra afectațiunea bunurilor restituite.

Într-o a doua teză, au susținut că prin notificarea nr. 15/N/2010 cursul prescripției a fost întrerupt, acest înscris având caracterul unui act întrerupător al prescripției. Apărările reclamanților nu au fost primite, pentru următoarele considerente: Referitor la existenta termenului suspensiv, care, în opinia reclamanților, a afectat dreptul la acțiune pentru neplata chiriei, instanța a reținut că potrivit literaturii juridice termenul, ca modalitate a actului juridic, este acel eveniment viitor și sigur ca realizare, până la care este amânată începerea ori stingerea exercițiului drepturilor subiective civile si a obligațiilor corelative. În raport de disp. art. 1022 C. civ. termenul afectează doar executarea actului, iar nu si existenta sa.

Observându-se dispoziția de restituire nr. 178 din 14 martie 2006, s-a constatat că în raport de disp. art. 16 din Legea nr. 10/2001 bunurile imobile se restituie solicitanților cu obligația pentru aceștia de a păstra afectațiune bunurilor o perioadă de 3 ani de la restituire, fără însă a se stabili că dreptul la acțiune pentru plata chiriei este suspendată pe această perioadă. Împrejurarea că reclamanții nu au avut exercițiul posesiei bunurilor, ca atribut al dreptului de proprietate, dreptul lor de proprietate fiind grevat de obligația de a păstra destinația bunurilor nu înseamnă că în lipsa unor stipulații exprese, dreptul la acțiune pentru plata chiriei a fost suspendat. Dimpotrivă, tocmai ca urmare a lipsei exercițiului posesiei, reclamanții erau îndreptățiți la plata unei chirii în condițiile H.G.

nr. 1886/2006 anexa pct. 4 din H.G. nr. 343/2007 anexa punctul 1, iar în măsura în care pârâta le contesta acest drept reclamanții aveau posibilitatea de a se adresa instanțelor de judecată . Referitor la întreruperea cursului prescripției ca urmare a notificării formulate de către reclamanți, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, sunt acceptate, ca și cauze de întrerupere a cursului prescripției, introducerea unei cereri de chemare în judecată, primul act începător de executare sau recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția. Notificarea emisă de executorul judecătoresc nu are ca efect întreruperea cursului prescripției.

De menționat că prin răspunsurile date de pârâtă, urmare notificării formulate de reclamanți nr. 1939 din 10 martie 2010 și nr. 1/4830 din 18 iunie 2010 (filele 35 și 36) aceasta nu a recunoscut pretențiile reclamanților, astfel că nu se poate reține că în cauză ar fi intervenit un act de întrerupere a cursului prescripției pentru perioada 2006 - februarie 2008. În ceea ce privește chiria aferentă perioadei februarie 2008 - decembrie 2011, instanța a reținut cererea dedusă judecății ca fiind întemeiată și, în raport de lucrarea tehnică întocmită în cauză de expert R.P., a admis în parte acțiunea, în sensul că a obligat pârâta la plata sumei de 40.776,35 lei, chirie calculată conform H.G.

nr. 343/2007, anexa punctul 1. În ceea ce privește expertiza efectuată în cauză, a constatat că reclamanții contestă modul de calcul al chiriei pentru construcții raportat la perioada martie 2006 - februarie 2008, perioadă pentru care acțiunea a fost respinsă pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, pentru perioada februarie 2008 - decembrie 2011 reclamanții neaducând critici lucrării tehnice întocmit în cauză, criticând însă suprafața de teren pentru care expertul a calculat chiria. Nu a fost primită susținerea reclamanților că sunt îndreptățiți la plata chiriei pentru întreaga suprafață de 5.312 ha teren retrocedat, întrucât, începând cu anul 2007 terenul a fost predat reclamanților, care au posesia acestuia.

În posesia pârâtei se află doar terenul afectat de construcții respectiv C.C. și cele 14 case țărănești accesul la construcții făcându-se pe o potecă identificată și redată în lucrarea tehnică întocmită în cauză (fila 174). A menționat expertul în răspunsul la obiecțiuni (fila 165 - 166) că nu este posibilă calcularea chiriei pentru potecile pe care se realizează accesul la obiectivele turistice întrucât nu există norme în raport de care să se realizeze acest calcul. Susținerile reclamanților în sensul că deși le-a fost predat întreg terenul, vizitatorii muzeului sunt liberi să pătrundă în mod nestingherit pe proprietatea reclamanților, motiv pentru care în opinia lor sunt îndreptățiți la plata chiriei, sunt contrazise de depozițiile martorilor audiați în cauză, respectiv martorii R.O.

și F.V.A., care au declarat că accesul la căsuțele țărănești se realizează pe potecile amenajate. De menționat că terenul în suprafață de 5.312 ha este întreținut de reclamanți care au angajat un paznic, numitul C.T., persoană care se ocupă de întreținerea terenului. Că reclamanții au posesia terenului rezultă și din împrejurarea că aceștia un edificat o serie de construcții identificate și enumerate în anexa nr. 1 la expertiză, pagina 10 din raport (fila 69 din dosar). Împrejurarea că potecile pe care vizitatorii și personalul muzeului ajung la obiectivele turistice care sunt amplasate pe proprietatea reclamanților nu sunt îngrădite, existând teoretic posibilitatea ca vizitatorii să meargă liberi pe teren, nu este de natură a conduce la concluzia că posesia terenului este exercitată de pârâtă și pe cale de consecință că reclamanții ar fi îndreptățiți să pretindă chirie pentru toată suprafața de 5.312 ha.

Concluzionând, instanța a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la plata chiriei pe ultimii trei ani pentru C.C., conacul C.N., garaj pentru mașini, castel de apă, casa grădinarului, teren aferent construcțiilor și celor 14 căsuțe țărănești, proprietatea Muzeului A.Ș. amplasate pe proprietatea reclamanților. Având a soluționa apelul declarat de reclamanți, curtea de apel a reținut următoarele: Curtea a constatat că nu corespunde realității susținerea recurenților privind completarea, din oficiu, a obiectivelor expertizei, după ce acestea au fost stabilite, fără punerea în discuția părților.

În ceea ce privește respingerea cererii de amânare pentru termenul din 15 martie 2012, când au fost audiați martorii încuviințați prin încheierea de ședință de la 23 februarie 2012, s-a reținut că instanța de fond a respins motivat cererea de amânare formulată de apărătorul reclamanților precum și cererea de reaudiere a acestora, argumentând că admiterea acestora ar conduce la tergiversarea judecății cauzei.

S-a reținut ca nefondată și susținerea privind refuzul nejustificat al instanței de fond de a admite completarea raportului de expertiză sau efectuarea unui nou raport de expertiză, pentru stabilirea chiriei pentru întregul teren restituit, atâta timp cât instanța a menționat în practicaua sentinței argumentele avute în vedere: lucrarea este completă; expertul a răspuns tuturor obiectivelor stabilite, expunând punctul său de vedere atât în ceea ce privește legislația în raport de care s-a stabilit cuantumul chiriei cât și modul de calcul al pretențiilor; calcularea chiriei pentru întreaga suprafață de teren retrocedată. Constatându-se că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a probatoriului, din acest punct de vedere, curtea a înlăturat ca nefondate și aceste susțineri.

În ceea ce privește critica având ca obiect greșita stabilire a situației de fapt, cu referire la aspectul punerii în posesie asupra imobilelor restituite începând cu 01 august 2007, curtea a reținut următoarele: Din coroborarea cererii depusă de reclamanți la data de 19 septembrie 2011 (filele nr. 23 și 24 dosar fond), în care se recunoaște că din vara anului 2007 pârâta „s-a retras”, permițând reclamanților să folosească o parte din imobilul obținut prin Dispoziția nr. 178 din 14 martie 2006, din declarațiile martorilor propuși de pârât ce se coroborează cu declarațiile martorului C.T.

(persoana angajată de reclamanți pentru întreținerea domeniului ce le-a fost retrocedat reclamanților, propusă spre audiere chiar de către aceștia), din conținutul raportului de expertiză coroborat cu documentația tehnică depusă la dosarul de fond la fila nr. 105 și următoarele din dosarul de fond din care rezultă că reclamanții au edificat o serie de construcții pe teren (menționate în anexa nr. 1 la raport), curtea a constatat nefondată și critica privind posesia și administrarea parțială, de către reclamanți, a imobilului în litigiu, începând cu luna august 2007, neavând relevanță împrejurarea potrivit căreia nu a fost încheiat un proces-verbal de punere în posesie. Privitor la modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada martie 2006 - februarie 2008, au reținut următoarele: Adresa din 18 iunie 2010 (depusă la fila nr. 36 din dosarul de fond al Judecătoriei Tg.

Jiu), reprezintă o veritabilă recunoaștere a dreptului reclamanților: „În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2), teza a II-a din Legea nr. 10/2001, noii proprietari aveau dreptul de a beneficia de o chirie, calculată pentru perioada menținerii afectațiunii bunurilor dobândite.”. Pârâtul nu a fost de acord doar cu cuantificarea chiriei pretinsă de reclamanți, propunând o nouă întâlnire a părților „pentru a ne pune de acord asupra tuturor elementelor pe care le implică stabilirea cuantumului chiriei datorate, precum și pentru efectuarea formalităților de punere în posesie.”. Având în vedere dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora: „ Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.”, coroborate cu art. 17 „ Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.

După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.”, curtea a modificat sentința, admițând excepția prescripției dreptului la acțiune numai pentru perioada 14 martie 2006 din 31 mai 2007. Față de cele arătate anterior, a fost modificată sentința și sub aspectul despăgubirilor acordate reclamanților, adăugând cuantumului chiriei stabilit prin sentința apelată (aferent perioadei februarie 2008 - decembrie 2011) și chiria aferentă perioadei adăugate (respectiv, iunie 2007 - februarie 2008). Pentru stabilirea cuantumului acestuia au fost folosite datele menționate în raportul de expertiză întocmit în cauză, respectiv, s-au adunat suma de 7.774,70 lei stabilită de expert pentru lunile iunie și iulie 2007; suma de 8.475,75 lei stabilită de expert ca fiind cuvenită pentru perioada 1 august 2007 - 31 decembrie 2007; suma de 1.744,30 lei cuvenită pentru lunile ianuarie și februarie 2008. Sumei rezultante de 17.994,75 lei i s-a adăugat cuantumul deja stabilit de prima instanță - 40.776,35 lei, rezultând un cuantum total al pretențiilor admise, de 58.771,1 lei, reprezentând chirie aferentă perioadei 1 iunie 2007 - 31 decembrie 2011. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc.

civ., a fost obligat pârâtul către reclamanți, la 10.693,42 lei cheltuieli de judecată la fond și la 4.159,61 lei cheltuieli de judecată în apel. Împotriva susmenționatei hotărâri au declarat recurs reclamanții care, după ce au prezentat istoricul cauzei, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., au susținut următoarele: - hotărârea cuprinde motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care au relevat că instanțele de fond nu au stabilit concret situația de fapt dedusă judecății, ceea ce conduce la motivarea contradictorie a deciziei astfel pronunțate. Astfel, prima instanță stabilește că data certă de punere în posesie asupra terenului în litigiu, ca fiind data de 1 august 2007, dată de la care ar fi încetat dreptul de administrare al pârâtului.

Această constatare nu este reală, întrucât din cuprinsul tuturor cererilor formulate în cauză nu rezultă împrejurarea reținută astfel eronat de instanțe. Dimpotrivă, au susținut și solicitat expres pârâtului să-l pună în posesie asupra tuturor imobilelor dispuse a fi restituite, prin încheierea unui proces-verbal de punere în posesie, întocmit în conformitate cu prevederile art. 8 teza a II-a din dispoziția de restituire nr. 178/2006. Și din actele emise de pârâtă nu rezultă că acesta ar contesta că nu s-ar mai afla în posesia bunurilor în litigiu și că nu s-ar fi încheiat procesul-verbal menționat.

Greșit instanța de apel considera a nu fi relevanta împrejurarea neîntocmirii unui proces-verbal de punere în posesie, în condițiile în care vizitatorii muzeului pătrund liber și continuu pe proprietatea lor, iar încheierea actului menționat este prevăzută de dispozițiile art. 8 din dispoziția de restituire, punerea în posesie trebuind a fi făcută după expirarea termenului de 3 ani de la redobândirea dreptului de proprietate. Nici împrejurarea că pe teren ar fi fost edificate anumite construcții nu poate schimba concluzia că posesia terenului este exercitată de către pârâtă, fiind astfel îndreptățiți să pretindă chirie pentru toata suprafața de 5.312 ha. Situația de fapt rezultată din probe converge spre concluzia că pârâta este cea care exercită în continuare posesia, că nu a fost întocmit nici până în prezent proces-verbal de punere în posesie, fiind astfel îndreptățiți să solicite despăgubiri pentru întreaga suprafață deținută de pârâtă.

- instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura clară și înțelesul acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Au învederat astfel că deși cererea de chemare în judecată viza obligarea pârâtei la achitarea chiriei cuvenite pentru bunurile imobile prevăzute în dispoziția de restituire nr. 178/2006, începând cu data de 14 martie 2006 la zi, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în mod greșit instanța de judecată nu dispune, urmare a obiecțiunilor formulate la expertiza tehnică administrată în cauză, ca expertul să facă calculul chiriei pentru întreg terenul de 5.312 ha și nu doar pentru suprafețele limitate de acces spre construcțiile exploatate muzeistic de pârât (gen „poteca de acces”).

Această dispoziție a primei instanțe este validată și de instanța de apel, care nu a corectat greșeala instanței de fond, ci, dimpotrivă, a fost de acord cu constatările acestei din urmă instanțe, cu ignorarea dispozițiilor legale, incidente în cauză, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Textul de lege menționat nu permite interpretarea dată de cele două instanțe, de diminuare a suprafețelor imobilelor dispuse a fi restituite în scopul determinării cuantumului chiriei, astfel cum au procedat în cauză instanțele fondului. - hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., sens în care au relevat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 16 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile art. 7, art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

Au arătat astfel că în mod greșit s-a constatat ca prescris dreptul material la acțiune privind plata chiriei pentru perioada martie 2006 - mai 2007, întrucât, potrivit dispozițiilor legale incidente cauzei susmenționate, obligația de predare a bunurilor devenea activă la momentul expirării/ împlinirii termenului de 3 ani în care urma să fie păstrată afectațiunea bunurilor, respectiv data de 14 martie 2009. Pe de altă parte, prin notificarea nr. 15/N/2010, comunicată prin executorul judecătoresc pârâtei la data de 11 februarie 2010, a fost întrerupt cursul prescripției extinctive, în sensul dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, notificarea menționată putând fi considerată drept un act începător de executare care are drept consecință, potrivit art. 17 din același act normativ, că după întrerupere va începe să curgă o nouă prescripție.

De asemenea, în speță, sunt incidente și prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora „prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”, sens în care au făcut trimitere la actele emise de pârâtă, existente la dosarul cauzei, din care rezultă că aceasta le-ar fi propus achitarea chiriei și pentru perioadele de timp pentru care instanțele ar fi considerat ca prescris dreptul material la acțiune. Au solicitat admiterea recursului, schimbarea deciziei atacate și, în urma admiterii apelului, admiterea acțiunii deduse judecății, astfel cum a fost formulată. Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere [...], numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.” În concepția legiuitorului nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ci și atunci când hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei care, de asemenea, echivalează cu o nemotivare.

Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare, în sensul dispozițiilor legale menționate, sunt dintre cele mai diferite: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii în dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii. În speță, opus susținerilor recurenților, hotărârea instanței de apel cuprinde, într-o manieră clară, logică, precisă și concisă, argumentele/motivele de fapt și de drept ce au stat la baza soluției adoptate în dispozitiv, care sunt conforme hotărârii pronunțate și privesc cauza dedusă judecații.

Nu poate fi subsumat cazului de nelegalitate evocat, greșita stabilire a situației de fapt dedusă judecății, critică care, pe de o parte, nu se circumscrie niciuneia dintre ipotezele cazului de nelegalitate evocat, dar care, pe de altă parte, vizează netemeinicia hotărârii atacate, și în niciun caz nelegalitatea sa pentru a putea fi supusă controlului prin intermediul căii extraordinare de atac deduse judecății. Nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit, de asemenea pentru inexistența, în speță, a ipotezei acestei norme legale. Astfel, potrivit normei menționate, al optulea motiv de recurs constă în interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de recurs urmărește desființarea hotărârii judecătorești atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în prevederile art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Dispozițiile legale evocate determină cu deosebită precizie câmpul de aplicațiune al acestui motiv de casare și care vizează interpretarea greșită a actului juridic (înțeles ca negotium) dedus în justiție în întregime sau doar a unora dintre clauzele sale, și nicidecum nesocotirea unor probe ori administrarea neconformă a acestora, care se constituie în critici de netemeinicie subsumate unor alte motive de recurs (pct. 10 si 11 ale art. 304 C. proc. civ.) în prezent abrogate.

Critica menționată poate fi eventual analizată, prin reîncadrare, în cadrul celui de-al treilea motiv de recurs invocat în cauză și încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu privire la care, de asemenea, se constată drept nefondate criticile formulate. Cât privește neconformarea instanței de judecată obiecțiunilor formulate de reclamanți la expertiza administrată în cauză, se constată, pe de o parte, că aceasta vizează, în lipsa unor cauze de nulitate a lucrării de specialitate administrate la prima instanță (care, de altfel, nici nu au fost invocate), aspecte de netemeinicie a hotărârilor pronunțate dar și că, pe de altă parte, acestea nu sunt fondate, constatările și concluziile expertizei fiind conforme obiectivelor fixate de instanță ce nu au fost contestate de reclamanți, dar și celorlalte probe administrate în cauză.

Cât privește critica privind greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 16 alin. (1) si (2) din Legea nr. 10/2001, precum și a dispozițiilor art. 7, art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958, se constată, de asemenea, caracterul său nefondat, pentru considerentele: Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - „În situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr. 2 lit. a) care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate, ori social-culturale, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiune pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit. a) sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1 și 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a).” „(2) În acest interval de timp plata cheltuielilor de întreținere aferente imobilului respectiv revine deținătorilor.

In perioada prevăzută la alin. (1) noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a guvernului.” Prin urmare, obligația legală menționată, instituită în sarcina deținătorilor imobilului, era operantă pe toată durata /intervalul de timp cât era stabilită afectațiune bunului, fiind astfel supusă termenului general de prescripție și modului de calcul al acestuia prevăzut de normele de drept comun în materie. Or, astfel cum legal au reținut instanțele fondului, obligația de plata a chiriei cuvenită noului proprietar potrivit normei legale menționate a devenit exigibilă încă de la momentul instituirii afectațiunii bunului proprietatea lor prin dispoziția emisă în procedura Legii speciale nr. 178 din 14 martie 2006. Tocmai urmare a lipsei posesiei bunului, pe întreaga durată a acesteia, reclamanții erau îndreptățiți la plata unei chirii determinate potrivit H.G.

nr. 1886/2006, anexa 4 din H.G. nr. 343/2007, iar în măsura în care dreptul lor era contestat, ori deținătorul nu-si îndeplinea obligația legală menționată, reclamanții aveau dreptul să se adreseze justiției pentru realizarea dreptului lor. In cauză nu poate fi reținută opinia recurenților conform căreia exigibilitatea creanței lor (plata chiriei) s-ar fi produs la expirarea duratei afectațiunii ori la momentul întocmirii unui proces-verbal de punere în posesie, atâta vreme cât dispozițiile legale menționate sunt clare și neechivoce cât privește momentul nașterii dreptului subiectiv invocat (care nu este legat, potrivit normei menționate evocate in extenso, de întocmirea vreunui act constatator ori de punere în posesie, ci doar de unicul act prevăzut de procedura legii speciale, dispoziția/decizia de restituire a bunului supus dispozițiilor acestei legi în raport de care s-au și determinat pretențiile reclamanților).

Legal nu s-a dat eficiența juridică pretinsă, de act întreruptiv al cursului prescripției extinctive, notificării nr. 15/N/2010, întrucât, astfel cum legal au reținut instanțele, dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 acceptă, ca și cauze de întrerupere a cursului prescripției, introducerea unei cereri de chemare în judecată sau recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția, iar nu și unei notificări formulate prin executorul judecătoresc.

Iar recunoașterii pârâtei i s-a dat eficiența juridică prevăzută de dispoziția legală menționată de către instanța de apel care a recunoscut dreptul reclamanților la despăgubiri și pentru perioada iunie 2007 - februarie 2008, în raport de cele arătate prin adresa din 18 iunie 2010. Cât privește întinderea dreptului se constată că legal, în raport de probațiunea cauzei, instanțele au stabilit cuantumul chiriei cuvenită prin raportare la imobilele efectiv deținute de pârâtă iar nu și pentru cele aflate, în fapt, în posesia reclamanților, aspect constatat probator (inclusiv testimonial) și recunoscut de aceștia, inclusiv în cauza dedusă judecății (filele 12, 13, 23, 24 dosar fond). Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B.Ș.D. și M.M. împotriva deciziei nr. 60 din 4 iulie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 05 iunie 2013.