ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3126/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3126/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de

25 februarie 2011, reclamanții B.Ș.D. și M.M. au chemat în judecată pe pârâta

Consiliul Județean Gorj - Muzeul Județean „A.Ș.” (Muzeul Arhitecturii Populare

Curtișoara), solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să se

dispună obligarea pârâtei să achite reclamanților chiria cuvenită pentru

bunurile imobile proprietatea acestora, restituite prin Dispoziția de

restituire nr. 178 din 14 martie 2006, începând cu data de 14 martie 2006 la

zi, în conformitate cu disp. art. 16. alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr.

3427 din 13 aprilie 2011 pronunțată de Judecătoria Tg-Jiu a fost admisă

excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Tg-Jiu invocată de reclamanții B.Ș.D.

și M.M., cu privire la acțiunea civilă în pretenții formulată în contradictoriu

cu pârâta Consiliul Județean Gorj - Muzeul Județean „A.Ș.” (Muzeul Arhitecturii

Populare Curtișoara).

S-a declinat competența

de soluționare în favoarea Secției Civile a Tribunalului Gorj, judecătoria relevând

că pretențiile reclamanților depășesc cuantumul de 500.000 lei, astfel că în

raport de disp. art. 2 lit. b) C. proc. civ. competenta în primă instanță

revine tribunalului.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalul Gorj sub nr. 7616/95/2011.

Prin Sentința civilă nr.

123 din 29 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Gorj s-a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada martie 2006 -

februarie 2008, excepție invocată de pârâta Consiliul Județean Gorj - Muzeul

Județean „A.Ș.” (Muzeul Arhitecturii Populare Curtișoara).

A fost admisă în

parte acțiunea formulată reclamanții B.Ș.D. și M.M., cu privire la acțiunea

civilă în pretenții formulată în contradictoriu cu pârâta Consiliul Județean

Gorj - Muzeul Județean „A.Ș.” (Muzeul Arhitecturii Populare Curtișoara).

A fost obligată pârâta

la plata către reclamanți a sumei de 40.776,35 lei, chiria aferentă perioadei februarie

2008 - decembrie 2011.

A fost respinsă

acțiunea în pretenții pentru perioada martie 2006 - februarie 2008 ca fiind

prescris dreptul material la acțiune.

A fost obligată

pârâta la plata către reclamanți a sumei de 7.907 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Prin dispoziția de

restituire nr. 178 din 14 martie 2006 emisă de Primarul municipiului Tg. Jiu, a

fost restituită în natură reclamanților suprafața de 5.312 ha. și construcțiile constitutive ale culei Constantin Neamțu situate în localitatea Curtișoara

județul Gorj. De asemenea, s-au restituit și următoarele construcții existente

pe teren: C.C., conacul C.N., garaj pentru mașini, fosta casă grădinarului,

castel pentru apă, 3 bazine din beton pentru înmagazinare apă, fântână de

captare apă, fântână cu foișor.

Potrivit art. 7 din

dispoziția de restituire, imobilele ce au făcut obiectul restituirii, sunt

grevate de obligația solicitanților de a menține afectațiunea acestora pe o

perioadă de 3 ani de la redobândirea dreptului de proprietate.

Potrivit art. 8 din

dispoziție, punerea în posesie urma să se facă după expirarea termenului de 3

ani de la redobândirea dreptului de proprietate și după îndeplinirea

formațiunile de publicitate imobiliară, prin proces verbal de punere în

posesie.

În ceea ce privește

punerea în posesie, pârâta a susținut, iar reclamanții au recunoscut că au fost

puși în posesie asupra terenului începând cu 01 august 2007, dată de la care a

încetat dreptul de administrare al Consiliului Județean Gorj prin Muzeul

Județean Gorj A.Ș. asupra bunurilor restituite.

În ceea ce privește

construcțiile, a susținut pârâta prin întâmpinarea formulată în cauză (fila

42-44 Dosar nr. 3156/318/2011) că începând cu 01 august 2007 reclamanții au

exercitat posesia asupra tuturor bunurilor ce au făcut obiectul retrocedării cu

excepția culei Cornoiu, caselor țărănești și terenului aferent acestora în

suprafață de 809,44 m.p.

Prin răspunsul la

întâmpinare întocmit de reclamanți prin apărătorul ales ( fila 13 dosar

7616/95/2011 ) aceștia au recunoscut susținerile pârâtei în sensul că în august

2007 s-a procedat la eliberarea terenului și a construcțiilor cu excepția

culei, foișorului și a celor 14 case țărănești.

Prin acțiunea dedusă

judecății, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata chiriei aferentă

bunurilor ce au făcut obiectul retrocedării în temeiul Legii 10/2001 începând

cu data de 14 martie 2006 la zi.

În raport de

dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța s-a pronunțat cu precădere asupra

excepției invocate în cauză, excepție pusă în discuția părților si unită cu

fondul prin încheierea de ședință din 22 septembrie 2011, respectiv excepția

prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada martie 2006 -

februarie 2008, acțiunea dedusă judecății fiind promovată la 25 februarie 2011,

instanța reținând că pentru această perioadă dreptul la acțiune s-a prescris.

Potrivit mențiunilor

înscrise la art. 7 și 8 din dispoziția de restituire nr. 178/14 martie 2006,

deși s-a admis cererea reclamanților, bunurile imobile fiind retrocedate în

natură, aceștia au avut obligația ca pentru o perioadă de 3 ani să le mențină

afectațiunea, respectiv aceea de muzeu, punerea în posesie urmând să se

realizeze după expirarea termenului de 3 ani.

Chiar dacă aveau

obligația să păstreze afectațiunea bunurilor o perioada de 3 ani, în raport de

dispozițiile H.G. nr. 1886/2006, reclamanții, în calitate de proprietari ai

bunurilor, erau îndreptățiți să primească chirie pentru utilizarea acestor

bunuri.

Acțiunea dedusă

judecății privitoare la plata chiriei pentru perioada martie 2006-februarie

2008 promovată la 25 februarie 2011, a fost formulată după expirarea termenului

general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 7 din Decretul 167/1958,

potrivit căruia reclamantul are posibilitatea de a se adresa instanțelor de

judecată pentru recunoașterea unui drept în intervalul de timp stabilit de lege

înlăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune în sens material, sub

sancțiunea pierderii acestui drept.

Au susținut

reclamanții că dreptul la acțiune a fost afectat de un termen suspensiv până în

anul 2009 când a expirat perioada de 3 ani înlăuntrul căreia reclamanții aveau

obligația de a păstra afectațiunea bunurilor restituite. Într-o a doua teză, au

susținut că prin notificarea nr. 15/N/2010 cursul prescripției a fost

întrerupt, acest înscris având caracterul unui act întrerupător al prescripției.

Apărările reclamanților

nu au fost primite, pentru următoarele considerente:

Referitor la

existenta termenului suspensiv, care, în opinia reclamanților, a afectat

dreptul la acțiune pentru neplata chiriei, instanța a reținut că potrivit

literaturii juridice termenul, ca modalitate a actului juridic, este acel

eveniment viitor și sigur ca realizare, până la care este amânată începerea ori

stingerea exercițiului drepturilor subiective civile si a obligațiilor

corelative. În raport de disp. art. 1022 C. civ. termenul afectează doar

executarea actului, iar nu si existenta sa.

Observându-se dispoziția

de restituire nr. 178 din 14 martie 2006, s-a constatat că în raport de disp. art.

16 din Legea nr. 10/2001 bunurile imobile se restituie solicitanților cu

obligația pentru aceștia de a păstra afectațiune bunurilor o perioadă de 3 ani

de la restituire, fără însă a se stabili că dreptul la acțiune pentru plata

chiriei este suspendată pe această perioadă.

Împrejurarea că

reclamanții nu au avut exercițiul posesiei bunurilor, ca atribut al dreptului

de proprietate, dreptul lor de proprietate fiind grevat de obligația de a

păstra destinația bunurilor nu înseamnă că în lipsa unor stipulații exprese,

dreptul la acțiune pentru plata chiriei a fost suspendat. Dimpotrivă, tocmai ca

urmare a lipsei exercițiului posesiei, reclamanții erau îndreptățiți la plata

unei chirii în condițiile H.G. nr. 1886/2006 anexa pct. 4 din H.G. nr. 343/2007

anexa punctul 1, iar în măsura în care pârâta le contesta acest drept

reclamanții aveau posibilitatea de a se adresa instanțelor de judecată .

Referitor la

întreruperea cursului prescripției ca urmare a notificării formulate de către reclamanți,

instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958,

sunt acceptate, ca și cauze de întrerupere a cursului prescripției,

introducerea unei cereri de chemare în judecată, primul act începător de

executare sau recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie făcută de cel

în folosul căruia curge prescripția. Notificarea emisă de executorul judecătoresc

nu are ca efect întreruperea cursului prescripției.

De menționat că prin

răspunsurile date de pârâtă, urmare notificării formulate de reclamanți nr. 1939

din 10 martie 2010 și nr. 1/4830 din 18 iunie 2010 (filele 35 și 36) aceasta nu

a recunoscut pretențiile reclamanților, astfel că nu se poate reține că în

cauză ar fi intervenit un act de întrerupere a cursului prescripției pentru

perioada 2006 - februarie 2008.

În ceea ce privește

chiria aferentă perioadei februarie 2008 - decembrie 2011, instanța a reținut

cererea dedusă judecății ca fiind întemeiată și, în raport de lucrarea tehnică

întocmită în cauză de expert R.P., a admis în parte acțiunea, în sensul că a

obligat pârâta la plata sumei de 40.776,35 lei, chirie calculată conform H.G. nr.

343/2007, anexa punctul 1.

În ceea ce privește

expertiza efectuată în cauză, a constatat că reclamanții contestă modul de

calcul al chiriei pentru construcții raportat la perioada martie 2006 -

februarie 2008, perioadă pentru care acțiunea a fost respinsă pe excepția

prescripției dreptului material la acțiune, pentru perioada februarie 2008 -

decembrie 2011 reclamanții neaducând critici lucrării tehnice întocmit în

cauză, criticând însă suprafața de teren pentru care expertul a calculat

chiria.

Nu a fost primită susținerea

reclamanților că sunt îndreptățiți la plata chiriei pentru întreaga suprafață

de 5.312 ha teren retrocedat, întrucât, începând cu anul 2007 terenul a fost

predat reclamanților, care au posesia acestuia. În posesia pârâtei se află doar

terenul afectat de construcții respectiv C.C. și cele 14 case țărănești accesul

la construcții făcându-se pe o potecă identificată și redată în lucrarea

tehnică întocmită în cauză (fila 174).

A menționat expertul

în răspunsul la obiecțiuni (fila 165 - 166) că nu este posibilă calcularea

chiriei pentru potecile pe care se realizează accesul la obiectivele turistice

întrucât nu există norme în raport de care să se realizeze acest calcul.

Susținerile

reclamanților în sensul că deși le-a fost predat întreg terenul, vizitatorii

muzeului sunt liberi să pătrundă în mod nestingherit pe proprietatea

reclamanților, motiv pentru care în opinia lor sunt îndreptățiți la plata

chiriei, sunt contrazise de depozițiile martorilor audiați în cauză, respectiv

martorii R.O. și F.V.A., care au declarat că accesul la căsuțele țărănești se

realizează pe potecile amenajate.

De menționat că

terenul în suprafață de 5.312 ha este întreținut de reclamanți care au angajat

un paznic, numitul C.T., persoană care se ocupă de întreținerea terenului. Că reclamanții

au posesia terenului rezultă și din împrejurarea că aceștia un edificat o serie

de construcții identificate și enumerate în anexa nr. 1 la expertiză, pagina 10

din raport (fila 69 din dosar).

Împrejurarea că

potecile pe care vizitatorii și personalul muzeului ajung la obiectivele

turistice care sunt amplasate pe proprietatea reclamanților nu sunt îngrădite,

existând teoretic posibilitatea ca vizitatorii să meargă liberi pe teren, nu

este de natură a conduce la concluzia că posesia terenului este exercitată de

pârâtă și pe cale de consecință că reclamanții ar fi îndreptățiți să pretindă

chirie pentru toată suprafața de 5.312 ha.

Concluzionând,

instanța a reținut că reclamanții sunt îndreptățiți la plata chiriei pe ultimii

trei ani pentru C.C., conacul C.N., garaj pentru mașini, castel de apă, casa

grădinarului, teren aferent construcțiilor și celor 14 căsuțe țărănești,

proprietatea Muzeului A.Ș. amplasate pe proprietatea reclamanților.

Având a soluționa

apelul declarat de reclamanți, curtea de apel a reținut următoarele:

Curtea a constatat că

nu corespunde realității susținerea recurenților privind completarea, din

oficiu, a obiectivelor expertizei, după ce acestea au fost stabilite, fără

punerea în discuția părților.

În ceea ce privește

respingerea cererii de amânare pentru termenul din 15 martie 2012, când au fost

audiați martorii încuviințați prin încheierea de ședință de la 23 februarie

2012, s-a reținut că instanța de fond a respins motivat cererea de amânare formulată

de apărătorul reclamanților precum și cererea de reaudiere a acestora,

argumentând că admiterea acestora ar conduce la tergiversarea judecății cauzei.

S-a reținut ca nefondată

și susținerea privind refuzul nejustificat al instanței de fond de a admite

completarea raportului de expertiză sau efectuarea unui nou raport de

expertiză, pentru stabilirea chiriei pentru întregul teren restituit, atâta

timp cât instanța a menționat în practicaua sentinței argumentele avute în

vedere: lucrarea este completă; expertul a răspuns tuturor obiectivelor

stabilite, expunând punctul său de vedere atât în ceea ce privește legislația în

raport de care s-a stabilit cuantumul chiriei cât și modul de calcul al

pretențiilor; calcularea chiriei pentru întreaga suprafață de teren

retrocedată.

Constatându-se că

instanța de fond a făcut o corectă apreciere a probatoriului, din acest punct

de vedere, curtea a înlăturat ca nefondate și aceste susțineri.

În ceea ce privește

critica având ca obiect greșita stabilire a situației de fapt, cu referire la

aspectul punerii în posesie asupra imobilelor restituite începând cu 01 august 2007,

curtea a reținut următoarele:

Din coroborarea

cererii depusă de reclamanți la data de 19 septembrie 2011 (filele nr. 23 și 24

dosar fond), în care se recunoaște că din vara anului 2007 pârâta „s-a retras”,

permițând reclamanților să folosească o parte din imobilul obținut prin

Dispoziția nr. 178 din 14 martie 2006, din declarațiile martorilor propuși de

pârât ce se coroborează cu declarațiile martorului C.T. (persoana angajată de

reclamanți pentru întreținerea domeniului ce le-a fost retrocedat

reclamanților, propusă spre audiere chiar de către aceștia), din conținutul

raportului de expertiză coroborat cu documentația tehnică depusă la dosarul de

fond la fila nr. 105 și următoarele din dosarul de fond din care rezultă că

reclamanții au edificat o serie de construcții pe teren (menționate în anexa nr.

1 la raport), curtea a constatat nefondată și critica privind posesia și

administrarea parțială, de către reclamanți, a imobilului în litigiu, începând

cu luna august 2007, neavând relevanță împrejurarea potrivit căreia nu a fost

încheiat un proces-verbal de punere în posesie.

Privitor la modalitatea

de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru perioada martie

2006 - februarie 2008, au reținut următoarele:

Adresa din 18 iunie

2010 (depusă la fila nr. 36 din dosarul de fond al Judecătoriei Tg. Jiu),

reprezintă o veritabilă recunoaștere a dreptului reclamanților: „În

conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (2), teza a II-a din Legea nr. 10/2001,

noii proprietari aveau dreptul de a beneficia de o chirie, calculată pentru

perioada menținerii afectațiunii bunurilor dobândite.”.

Pârâtul nu a fost de

acord doar cu cuantificarea chiriei pretinsă de reclamanți, propunând o nouă

întâlnire a părților „pentru a ne pune de acord asupra tuturor elementelor pe

care le implică stabilirea cuantumului chiriei datorate, precum și pentru

efectuarea formalităților de punere în posesie.”.

Având în vedere

dispozițiile art.

16 din Decretul nr. 167/1958 potrivit

cărora: „

Prescripția se întrerupe:  a) prin

recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul

căruia curge prescripția.”, coroborate cu art.

17 „

Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit

împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă

prescripție.”, curtea a modificat sentința, admițând excepția prescripției

dreptului la acțiune numai pentru perioada 14 martie 2006 din 31 mai 2007.

Față

de cele arătate anterior, a fost modificată sentința și sub aspectul

despăgubirilor acordate reclamanților, adăugând cuantumului chiriei stabilit

prin sentința apelată (aferent perioadei februarie 2008 - decembrie 2011) și

chiria aferentă perioadei adăugate (respectiv, iunie 2007 - februarie 2008).

Pentru stabilirea

cuantumului acestuia au fost folosite datele menționate în raportul de

expertiză întocmit în cauză, respectiv, s-au adunat suma de 7.774,70 lei

stabilită de expert pentru lunile iunie și iulie 2007; suma de 8.475,75 lei stabilită

de expert ca fiind cuvenită pentru perioada 1 august 2007 - 31 decembrie 2007;

suma de 1.744,30 lei cuvenită pentru lunile ianuarie și februarie 2008.

Sumei rezultante de 17.994,75

lei i s-a adăugat cuantumul deja stabilit de prima instanță - 40.776,35 lei,

rezultând un cuantum total al pretențiilor admise, de 58.771,1 lei,

reprezentând chirie aferentă perioadei 1 iunie 2007 - 31 decembrie 2011.

Văzând și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., a fost obligat pârâtul către reclamanți, la

10.693,42 lei cheltuieli de judecată la fond și la 4.159,61 lei cheltuieli de

judecată în apel.

Împotriva

susmenționatei hotărâri au declarat recurs reclamanții care, după ce au

prezentat istoricul cauzei, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.

7, 8 și 9 C. proc. civ., au susținut următoarele:

- hotărârea cuprinde

motive contradictorii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., sens în care au relevat că instanțele de fond nu au stabilit concret

situația de fapt dedusă judecății, ceea ce conduce la motivarea contradictorie

a deciziei astfel pronunțate. Astfel, prima instanță stabilește că data certă

de punere în posesie asupra terenului în litigiu, ca fiind data de 1 august 2007,

dată de la care ar fi încetat dreptul de administrare al pârâtului. Această

constatare nu este reală, întrucât din cuprinsul tuturor cererilor formulate în

cauză nu rezultă împrejurarea reținută astfel eronat de instanțe. Dimpotrivă,

au susținut și solicitat expres pârâtului să-l pună în posesie asupra tuturor

imobilelor dispuse a fi restituite, prin încheierea unui proces-verbal de

punere în posesie, întocmit în conformitate cu prevederile art. 8 teza a II-a

din dispoziția de restituire nr. 178/2006. Și din actele emise de pârâtă nu

rezultă că acesta ar contesta că nu s-ar mai afla în posesia bunurilor în

litigiu și că nu s-ar fi încheiat procesul-verbal menționat.

Greșit instanța de

apel considera a nu fi relevanta împrejurarea neîntocmirii unui proces-verbal

de punere în posesie, în condițiile în care vizitatorii muzeului pătrund liber

și continuu pe proprietatea lor, iar încheierea actului menționat este

prevăzută de dispozițiile art. 8 din dispoziția de restituire, punerea în

posesie trebuind a fi făcută după expirarea termenului de 3 ani de la

redobândirea dreptului de proprietate.

Nici împrejurarea că

pe teren ar fi fost edificate anumite construcții nu poate schimba concluzia că

posesia terenului este exercitată de către pârâtă, fiind astfel îndreptățiți să

pretindă chirie pentru toata suprafața de 5.312 ha.

Situația de fapt

rezultată din probe converge spre concluzia că pârâta este cea care exercită în

continuare posesia, că nu a fost întocmit nici până în prezent proces-verbal de

punere în posesie, fiind astfel îndreptățiți să solicite despăgubiri pentru întreaga

suprafață deținută de pârâtă.

- instanța de apel a

interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura clară și înțelesul

acestuia, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Au învederat astfel

că deși cererea de chemare în judecată viza obligarea pârâtei la achitarea

chiriei cuvenite pentru bunurile imobile prevăzute în dispoziția de restituire nr.

178/2006, începând cu data de 14 martie 2006 la zi, în conformitate cu

dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în mod greșit instanța de

judecată nu dispune, urmare a obiecțiunilor formulate la expertiza tehnică

administrată în cauză, ca expertul să facă calculul chiriei pentru întreg terenul

de 5.312 ha și nu doar pentru suprafețele limitate de acces spre construcțiile

exploatate muzeistic de pârât (gen „poteca de acces”). Această dispoziție a

primei instanțe este validată și de instanța de apel, care nu a corectat

greșeala instanței de fond, ci, dimpotrivă, a fost de acord cu constatările

acestei din urmă instanțe, cu ignorarea dispozițiilor legale, incidente în

cauză, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Textul de lege

menționat nu permite interpretarea dată de cele două instanțe, de diminuare a

suprafețelor imobilelor dispuse a fi restituite în scopul determinării

cuantumului chiriei, astfel cum au procedat în cauză instanțele fondului.

- hotărârea instanței

de apel este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

sens în care au relevat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 16 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 10/2001, precum și dispozițiile art. 7, art. 16 și art.

17 din Decretul nr. 167/1958.

Au arătat astfel că

în mod greșit s-a constatat ca prescris dreptul material la acțiune privind

plata chiriei pentru perioada martie 2006 - mai 2007, întrucât, potrivit

dispozițiilor legale incidente cauzei susmenționate, obligația de predare a

bunurilor devenea activă la momentul expirării/ împlinirii termenului de 3 ani

în care urma să fie păstrată afectațiunea bunurilor, respectiv data de 14

martie 2009.

Pe de altă parte,

prin notificarea nr. 15/N/2010, comunicată prin executorul judecătoresc pârâtei

la data de 11 februarie 2010, a fost întrerupt cursul prescripției extinctive,

în sensul dispozițiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, notificarea

menționată putând fi considerată drept un act începător de executare care are

drept consecință, potrivit art. 17 din același act normativ, că după

întrerupere va începe să curgă o nouă prescripție.

De asemenea, în

speță, sunt incidente și prevederile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr.

167/1958 potrivit cărora „prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului

a cărei acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția”,

sens în care au făcut trimitere la actele emise de pârâtă, existente la dosarul

cauzei, din care rezultă că aceasta le-ar fi propus achitarea chiriei și pentru

perioadele de timp pentru care instanțele ar fi considerat ca prescris dreptul

material la acțiune.

Au solicitat

admiterea recursului, schimbarea deciziei atacate și, în urma admiterii

apelului, admiterea acțiunii deduse judecății, astfel cum a fost formulată.

Recursul nu este

fondat.

Potrivit art. 304 pct.

7 C. proc. civ. „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere [...],

numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.”

În concepția

legiuitorului nemotivarea constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu

se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ci și atunci

când hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei

care, de asemenea, echivalează cu o nemotivare.

Ipostazele în care se

poate ajunge la o nemotivare, în sensul dispozițiilor legale menționate, sunt

dintre cele mai diferite: existența unei contrarietăți între considerentele

hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele

faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și

considerente, cum este cazul admiterii acțiunii în dispozitiv și justificarea

în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată;

nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori

prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii.

În speță, opus

susținerilor recurenților, hotărârea instanței de apel cuprinde, într-o manieră

clară, logică, precisă și concisă, argumentele/motivele de fapt și de drept ce

au stat la baza soluției adoptate în dispozitiv, care sunt conforme hotărârii

pronunțate și privesc cauza dedusă judecații.

Nu poate fi subsumat

cazului de nelegalitate evocat, greșita stabilire a situației de fapt dedusă

judecății, critică care, pe de o parte, nu se circumscrie niciuneia dintre

ipotezele cazului de nelegalitate evocat, dar care, pe de altă parte, vizează

netemeinicia hotărârii atacate, și în niciun caz nelegalitatea sa pentru a putea

fi supusă controlului prin intermediul căii extraordinare de atac deduse

judecății.

Nici motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit, de

asemenea pentru inexistența, în speță, a ipotezei acestei norme legale.

Astfel, potrivit

normei menționate, al optulea motiv de recurs constă în interpretarea greșită a

actului juridic dedus judecății, schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și

vădit neîndoielnic al acestuia. Acest motiv de recurs urmărește desființarea

hotărârii judecătorești atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris

în prevederile art. 969 C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au

putere de lege între părțile contractante.

Dispozițiile legale

evocate determină cu deosebită precizie câmpul de aplicațiune al acestui motiv

de casare și care vizează interpretarea greșită a actului juridic (înțeles ca

negotium) dedus în justiție în întregime sau doar a unora dintre clauzele sale,

și nicidecum nesocotirea unor probe ori administrarea neconformă a acestora,

care se constituie în critici de netemeinicie subsumate unor alte motive de

recurs (pct. 10 si 11 ale art. 304 C. proc. civ.) în prezent abrogate.

Critica menționată

poate fi eventual analizată, prin reîncadrare, în cadrul celui de-al treilea

motiv de recurs invocat în cauză și încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., cu privire la care, de asemenea, se constată drept nefondate

criticile formulate.

Cât privește

neconformarea instanței de judecată obiecțiunilor formulate de reclamanți la

expertiza administrată în cauză, se constată, pe de o parte, că aceasta

vizează, în lipsa unor cauze de nulitate a lucrării de specialitate

administrate la prima instanță (care, de altfel, nici nu au fost invocate),

aspecte de netemeinicie a hotărârilor pronunțate dar și că, pe de altă parte,

acestea nu sunt fondate, constatările și concluziile expertizei fiind conforme

obiectivelor fixate de instanță ce nu au fost contestate de reclamanți, dar și

celorlalte probe administrate în cauză.

Cât privește critica

privind greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 16 alin. (1) si (2)

din Legea nr. 10/2001, precum și a dispozițiilor art. 7, art. 16 și art. 17 din

Decretul nr. 167/1958, se constată, de asemenea, caracterul său nefondat,

pentru considerentele:

Potrivit art. 16 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001 - „În situația imobilelor având destinațiile arătate

în anexa nr. 2 lit. a) care face parte integrantă din prezenta lege, necesare

și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ,

sănătate, ori social-culturale, foștilor proprietari sau moștenitorilor

acestora, li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiune

pe o perioadă de până la 3 ani, pentru cele arătate la pct. 3 din anexa nr. 2 lit.

a) sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau a

dispoziției, pentru cele arătate la pct. 1 și 2 și 4 din anexa nr. 2 lit. a).”

„(2) În acest

interval de timp plata cheltuielilor de întreținere aferente imobilului

respectiv revine deținătorilor. In perioada prevăzută la alin. (1) noul

proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a

guvernului.”

Prin urmare,

obligația legală menționată, instituită în sarcina deținătorilor imobilului,

era operantă pe toată durata /intervalul de timp cât era stabilită afectațiune

bunului, fiind astfel supusă termenului general de prescripție și modului de

calcul al acestuia prevăzut de normele de drept comun în materie.

Or, astfel cum legal

au reținut instanțele fondului, obligația de plata a chiriei cuvenită noului

proprietar potrivit normei legale menționate a devenit exigibilă încă de la

momentul instituirii afectațiunii bunului proprietatea lor prin dispoziția

emisă în procedura Legii speciale nr. 178 din 14 martie 2006. Tocmai urmare a

lipsei posesiei bunului, pe întreaga durată a acesteia, reclamanții erau

îndreptățiți la plata unei chirii determinate potrivit H.G. nr. 1886/2006,

anexa 4 din H.G. nr. 343/2007, iar în măsura în care dreptul lor era contestat,

ori deținătorul nu-si îndeplinea obligația legală menționată, reclamanții aveau

dreptul să se adreseze justiției pentru realizarea dreptului lor. In cauză nu

poate fi reținută opinia recurenților conform căreia exigibilitatea creanței

lor (plata chiriei) s-ar fi produs la expirarea duratei afectațiunii ori la

momentul întocmirii unui proces-verbal de punere în posesie, atâta vreme cât

dispozițiile legale menționate sunt clare și neechivoce cât privește momentul

nașterii dreptului subiectiv invocat (care nu este legat, potrivit normei

menționate evocate in extenso, de întocmirea vreunui act constatator ori de

punere în posesie, ci doar de unicul act prevăzut de procedura legii speciale,

dispoziția/decizia de restituire a bunului supus dispozițiilor acestei legi în

raport de care s-au și determinat pretențiile reclamanților).

Legal nu s-a dat

eficiența juridică pretinsă, de act întreruptiv al cursului prescripției

extinctive, notificării nr. 15/N/2010, întrucât, astfel cum legal au reținut

instanțele, dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 acceptă, ca și cauze

de întrerupere a cursului prescripției, introducerea unei cereri de chemare în

judecată sau recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel

în folosul căruia curge prescripția, iar nu și unei notificări formulate prin

executorul judecătoresc. Iar recunoașterii pârâtei i s-a dat eficiența juridică

prevăzută de dispoziția legală menționată de către instanța de apel care a

recunoscut dreptul reclamanților la despăgubiri și pentru perioada iunie 2007 -

februarie 2008, în raport de cele arătate prin adresa din 18 iunie 2010.

Cât privește întinderea

dreptului se constată că legal, în raport de probațiunea cauzei, instanțele au

stabilit cuantumul chiriei cuvenită prin raportare la imobilele efectiv deținute

de pârâtă iar nu și pentru cele aflate, în fapt, în posesia reclamanților,

aspect constatat probator (inclusiv testimonial) și recunoscut de aceștia,

inclusiv în cauza dedusă judecății (filele 12, 13, 23, 24 dosar fond).

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus

judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții B.Ș.D. și M.M. împotriva deciziei nr.

60 din 4 iulie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 05 iunie 2013.