ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 793/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea depusă

la C.S.M., U.D. a solicitat recunoașterea gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, motivat de faptul

că prin numirea în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – D.I.I.C.O.T. a dobândit efectiv și gradul profesional corespunzător

funcției.

Prin Hotărârea nr. 650 din 3 iulie 2008 a Plenului C.S.M. au fost respinse

cererile de recunoaștere a gradului profesional corespunzător Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție formulate de un număr de 87 de

procurori de la D.I.I.C.O.T., printre aceștia aflându-se și recurentul U.D.

În motivarea Hotărârii nr. 650 din 3 iulie 2008, Plenul C.S.M. a

reținut faptul că niciunul dintre procurorii care au formulat cereri de

recunoaștere a gradului profesional superior nu a susținut examenul de

promovare în condițiile art. 43 - 47 din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, modificată și completată.

S-a arătat că prin acordarea gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție procurorilor numiți

la D.I.I.C.O.T. ar fi eludate dispozițiile privitoare la promovarea prin

concurs în funcții de execuție imediat superioare, în condițiile în care

dispozițiile din Legea nr. 508/2004 nu prevăd înlăturarea obligației de

participare la concursul național pentru obținerea gradului profesional.

De asemenea, s-a arătat că în cuprinsul Recomandării (94) 12 a

Comitetului de Miniștri către statele membre privind independența, eficiența și

rolul judecătorilor, adoptată la 13 octombrie 1994, se precizează că toate

deciziile care privesc cariera profesională a judecătorilor trebuie bazate pe

criterii obiective, iar selecția și cariera judecătorilor trebuie bazate pe

merite, având în vedere evaluările, integritatea, abilitățile și eficiența.

Plenul C.S.M. a apreciat că numai concursul, ca modalitate de promovare

într-o funcție de execuție, îndeplinește pe deplin toate criteriile enunțate în

Recomandare.

De asemenea, Plenul a reținut că a fost prevăzută și o procedură

specială pentru încadrarea procurorilor la această structură specializată,

instituindu-se regula numirii acestor procurori pe o perioadă limitată de timp,

subliniindu-se că numirea în cadrul D.I.I.C.O.T. nu poate fi echivalată cu

promovarea în funcții de execuție la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, deoarece condițiile de numire sunt diferite de cele stabilite

în vederea promovării la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, apreciindu-se că altfel s-ar încălca principiul egalității potrivit

căruia situațiilor juridice diferite trebuie să li se aplice tratamente

juridice diferite.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs U.D., criticând hotărârea

Plenului C.S.M.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că a fost numit la D.I.I.C.O.T.

prin Hotărâre C.S.M. cu respectarea dispozițiilor legale, astfel că fiind numit

la o structură din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte a dobândit de

drept și gradul profesional corespunzător funcției exercitate.

În susținerea motivelor de recurs, recurentul a invocat practica Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

enumerând 10 dintre deciziile Înaltei Curți pe anul 2008.

Intimatul C.S.M. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului, ca nefondat, invocând faptul că recurentul a fost numit la D.I.I.C.O.T.

și că trebuie făcută distincția între „numirea" procurorilor la D.I.I.C.O.T.

și „promovarea" procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, instituții pentru care legea prevede condiții și proceduri

diferite.

A mai subliniat și faptul că deși funcționează în cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T. este o structură

distinctă, are personalitate juridică proprie, cu atribuții, competență,

organizare și salarizare stabilite prin lege specială, iar promovarea

procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și,

deci, dobândirea gradului profesional corespunzător acestei structuri se poate

face numai în condițiile prevăzute de art. 43 și art. 44 din Legea nr. 304/2004,

republicată.

Pentru aceste motive, s-a arătat că numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T.

nu echivalează cu promovarea acestora la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, aceasta realizându-se doar conform dispozițiilor

menționate din Legea nr. 304/2004, republicată, care sunt aplicabile în temeiul

art. 26 din Legea nr. 508/2004.

Intimatul a mai precizat și că dispozițiile legale referitoare la

numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. sunt norme de excepție, supuse unei

interpretări restrictive iar procurorii numiți la D.I.I.C.O.T. revin, la

încetarea activității, la Parchetul de la care provin, iar nu la Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cu referire la practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, invocată de recurent, intimatul C.S.M.

susține că deciziile respective au fost pronunțate în soluționarea unor

recursuri, iar nu a unui recurs în interesul legii, astfel că nu constituie o

dezlegare la o problemă de drept supusă judecății și nu au caracter obligatoriu

în cauze similare supuse judecății.

Analizând recursul formulat de U.D., prin prisma motivelor invocate, în

raport cu dispozițiile art. 304 și art. 3041 C. proc. civ. și cu legislația

aplicabilă în cauza de față, Înalta Curte constată că recursul este fondat

pentru considerentele ce urmează.

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 508/2004, modificată și

completată prin O.U.G. nr. 131/2006, prevăd faptul că D.I.I.C.O.T. face parte

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Numirea procurorilor la D.I.I.C.O.T. se face potrivit dispozițiilor

Legii nr. 508/2004 (privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul

Ministerului Public a D.I.I.C.O.T) dispoziții cu caracter special, care derogă

de la dreptul comun în materia promovării procurorilor în funcții de execuție

sau de conducere.

Astfel, recurentul a fost numit în funcția de procuror la D.I.I.C.O.T.

cu respectarea dispozițiilor legale.

Este evident că nu se poate face confuzie între numirea procurorilor la

D.I.I.C.O.T. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în condițiile și conform procedurii reglementate de Legea nr. 508/2004,

și promovarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție în condițiile și potrivit procedurii reglementate prin Legea nr. 303/2004.

Sub acest aspect, Curtea are în vedere faptul că recurentul nu a

solicitat promovarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, ci recunoașterea gradului profesional corespunzător acestui Parchet.

Sub acest aspect, Curtea constată că Plenul C.S.M., prin Hotărârea nr. 878

din 13 decembrie 2007, a definit gradul profesional ca fiind „ dreptul unui

magistrat de a funcționa la un anumit nivel în ierarhia parchetelor, drept care

poate fi câștigat prin numire, promovare sau transfer, cu respectarea

dispozițiilor legale ce reglementează carierea magistraților".

Or, în cauză este necontestat faptul că recurentul a fost numit, în

condițiile legii speciale (Legea nr. 508/2004), la D.I.I.C.O.T. din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel că,

potrivit raționamentului din Hotărârea nr. 878 din 13 decembrie 2007, a

câștigat dreptul de a funcționa la acest nivel în ierarhia parchetelor.

Pe de altă parte, nerecunoașterea gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar echivala, în

fapt, cu o nerecunoaștere a competenței ce revine procurorilor D.I.I.C.O.T. în

exercitarea atribuțiilor specifice acestei structuri din cadrul Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, structură înființată ca atare

prin lege.

De reținut este și faptul că, în această materie, Înalta Curte de

Casație și Justiție judecă în primă și ultimă instanță, ceea ce presupune că nu

se poate face abstracție de practica deja existentă la nivelul instanței în

care, admițând cereri de recunoaștere a gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în cazul

procurorilor numiți la P.N.A., structură similară D.I.I.C.O.T., au fost

reținute argumente ce vizează aplicarea dreptului comunitar, în sensul că a

admite teza intimatului „ar însemna a încălca câteva principii generale cum ar

fi: al protecției încrederii legitime, al echivalenței postului și a gradului, al

bunei-credințe și al solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar

aplicabile și în sfera largă a raporturilor de serviciu în spațiul U.E.".

În acest sens, față de practica anterioară a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, constând în deciziile invocate de recurent, o altă soluție decât

cea de admitere a cererii de recunoaștere a gradului profesional corespunzător

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar echivala cu

acceptarea unor divergențe de jurisprudență (practică contradictorie) ceea ce

ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În practica C.E.D.O. s-a reținut că existența unor divergențe de

jurisprudență în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării este în

sine contrară principiului securității juridice, care rezidă implicit din toate

articolele Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale

statului de drept (B. împotriva României, nr. 30658/05).

Cât privește susținerea intimatului cu privire la deciziile pronunțate anterior

în această materie de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, în sensul că acestea nu sunt obligatorii, aceasta

urmează a fi înlăturată pentru următoarele considerente:

Rolul unei jurisdicții supreme, cum este cazul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în această materie

este acela „de a regla contradicțiile jurisprudenței", iar menținerea

acelorași soluții în cauze similare este de natură a asigura o interpretare și

aplicare unitară a legii, în scopul de a evita apariția unor divergențe

jurisprudențiale.

Având în vedere toate aceste motive, Înalta Curte va admite recursul

declarat și va dispune anularea hotărârii atacate în ceea ce îl privește pe

recurent și, în consecință, va obliga C.S.M. să recunoască gradul profesional

dobândit prin numirea la D.I.I.C.O.T.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de U.D. împotriva Hotărârii nr. 650 din 3

iulie 2008 a Plenului C.S.M.

Anulează hotărârea atacată în ceea ce îl privește pe recurent.

Obligă intimatul să recunoască recurentului gradul profesional

corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2009.