DEGERLI ET AUTRES c. TURQUIE

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 18242/02 prezentate de Ali DE Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 26 decembrie 2001, După ce a deliberat, face următoarea decizie: Mehmet Ali K rdök și Mihriban K ARDök, avocați din Istanbul. Circumstanțele de la speculă Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Generarea de afaceri La momentul faptei, fiecare condamnat la trei ani de închisoare și 9 luni pentru asistență la o organizație ilegală în sensul articolului 169 din Codul penal, reclamanții își ispășiseră pedeapsa în casa în care avea loc arestarea de tip E. Între timp, în cadrul unei reforme a sistemului penitenciar din Turcia, s-a realizat un proiect de închisori de tip F vizând crearea de unități de viață de la unu la trei deținuți în loc de cămine. În special, persoanele condamnate pentru infracțiuni de natură politică, cum ar fi reclamanții, ar trebui transferate în aceste noi instituții, în conformitate cu art. 16 din Legea privind combaterea terorismului. O mișcare de grevă a foamei a început în octombrie 2000 printre deținuții implicați pentru a protesta împotriva acestui proiect. În timpul intervențiilor polițienești și al revoltelor care au urmat au fost 32 de morți și un număr mare de răniți. Evenimentele ulterioare cu privire la reclamanți, în timp ce numărul de persoane continuau să fie scena violenței, legea nr. 4616, cunoscută sub numele de lege a amnistiei, a fost pronunțată la 22 decembrie 2000. În aceeași zi, instanța de asediu a fost înființată la data de Üsküdar (de exemplu, în curtea din spate a lui Kandișoara de tip F), a decis eliberarea condiționată a reclamanților. Cu toate acestea, ei nu au fost relaxați imediat: au fost transferați și au fost reținuți în casa din stație de tip F, fără nici o hotărâre în acest scop. La 25 decembrie 2000, tribunalul a emis, prin contumație, un mandat de arestare provizorie împotriva a 405 de persoane, printre care și reclamanții. La 26 decembrie 2000, acestea au fost aduse în fața judecătorului de pace de la Kandra, care le-a dat să citească mandatul emis împotriva lor. La 3 ianuarie 2001, Consiliul reclamanților a formulat opoziție împotriva mandatului menționat și a extins clienții săi. În aceeași zi, instanța de judecată a respins această acțiune, ținând cont de situația cazului, de natura infracțiunilor reprobabile și de faptul că nu au fost reunite toate dovezile. Această decizie nu a fost susceptibilă de recurs. La 19 ianuarie 2001, reclamanții au fost interogați de procurorul Republicii Kandiera cu privire la faptele pe care le au în sarcina lor. La 23 martie 2001, instanța de judecată a dat în judecată pe reclamanți în fața instanței de judecată, drept șef al omucidere, distrugerea proprietății publice și a revoltei. În cele din urmă, instanța de judecată și-a declinat competența de rațiune Materiaeriană. în favoarea Curții de Securitate a Uniunii Europene. La 30 aprilie 2001, această instanță, după respingerea cererilor de extindere a reclamanților, s-a pronunțat la rândul său incompetent. Astfel, dosarul a fost trimis Curții de Casație, chemată să soluționeze conflictul de competență. La 28 iunie 2001, Consiliul reclamanților a revocat punerea în libertate a părților interesate. Prin decizia din 3 iulie 2001, instanța de judecată a acceptat această cerere și a ordonat relaxarea reclamanților. Pe 4 iulie 2001, l-a scos din închisoarea din Kandira, dar numai pentru a-i conduce la comanda locală a jandarmeriei. Ei nu au acoperit efectiv libertatea decât a doua zi, în jurul orei 16:45. Reclamanții din închisoarea din Kandarmeria și Ișik au fost eliberați direct din închisoarea din Kandara, la 4 iulie 2001, pe la ora 12:00 și 16:30. În conformitate cu art. 5 alineatul (1) litera (c) din convenție, reclamanții au susținut că au fost supuși unor dețineri ilegale, primele trei zile, între 22 și 25 decembrie 2000 (prima componentă), secundele, începând cu 3 iulie 2001, data deciziei prin care au fost eliberate. În conformitate cu art. 5 alineatul (1) litera (c) din convenție, reclamanții susțin în continuare că repunerea lor în detenție provizorie în temeiul mandatului emis la 25 decembrie 2000 nu s-a bazat pe motive plauzibile, în sensul articolului 5 alineatul (1) litera (c) din convenție. (3) Reclamanții consideră, de asemenea, că deversările din 3 ianuarie și 30 aprilie 2001 împotriva cererilor lor de extindere au încălcat dispozițiile art. 5 (3). În această privință, ele explică faptul că aceste deversări, pronunțate fără nici o examinare demnă a acestui nume pe baza unor motive stereotipe, au încălcat dreptul lor de a fi relocate în timpul procedurii. (4) În cele din urmă, reclamanții se plâng de o încălcare a art. 5 alin. Curtea reamintește jurisprudența sa constantă, potrivit căreia, în cazul în care nu există o acțiune internă în ceea ce privește un litigiu întemeiat pe Convenție, termenul de șase luni începe să curgă fie de la decizia specială de care dispune această cauză ( Walker c. Regatul Unit (dec.), n 34979/97, CEDH 2000 I), fie de la ziua în care un reclamant a avut de suferit din actul incriminat (Ayd Electroluxn c. Turcia (dec.), 28293/95, 29494/95 și 30219/96, CEDO 2000 III (extracturi)). În acest context și presupunând că reclamanții nu au nici o cale de drept pentru a-și susține afirmațiile, Curtea constată că toate plângerile, cu excepția celei de a doua părți a plângerii expuse la punctul 1 de mai sus, se confruntă cu motivele întârzierii. Întradevăr, celelalte acte și omisiuni, denunțate în temeiul articolului 5 alineatul (1) litera (a) și, respectiv, alineatul (2) au încetat la 25 decembrie 2000 și 19 ianuarie 2001. Pe de altă parte, hotărârea pusă în discuție în conformitate cu art. 5 alin. (1) lit. (c) din 25 decembrie 2000, iar cele criticate pe teren la art. 5 alin. (3) au fost pronunțate la 3 ianuarie și 30 aprilie 2001. Întrucât această cerere a fost introdusă la 26 decembrie 2001, rezultă că toate aceste plângeri trebuie respinse în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Or, în stadiul actual al dosarului și ținând seama de principiile care decurg din jurisprudența sa relevantă (a se vedea, printre altele, Labita c. Italia [GC], nr 26772/95, § 170 și 171, CEDH 2000 Giulia Manzoni c. Italia, Hotărârea din 1 iulie 1997, Rec., 1997, Rec., 1997, p. 1191, § 25, și Quinn c. Franța, Hotărârea din 22 martie 1995, seria A n 311, pp. 17-18, § 42), Curtea nu consideră că se poate pronunța asupra acestei părți a cererii. Prin urmare, decide să amâne examinarea. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână examinarea ui ui ui că reclamanții Ö Õ art. 5 alineatul (1) din Convenție, în ceea ce privește perioadele de detenie ulterioare deciziei din 3 iulie 2001 privind relaxarea acestora . Cererea inadmisibilă pentru surplus. Dolle J.-P. Costa Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n

o

18242/02

présentée par Ali DEĞERLİ et autres

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 12 septembre 2006 en une chambre composée de

:

MM.

J.-P.

Costa

,

président

,

A.B.

Baka

,

R.

Türmen

,

M.

Ugrekhelidze

,

M

mes

E.

Fura-Sandström

,

D.

Jočienė,

M.

D.

Popović,

juges

,

et de M

me

S.

Dollé,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 26 décembre 2001,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Ali Değerli, né en 1972, Erdal Yıldız, né en 1967, Yașar Yağan, né en 1971, et Nurettin Ișık, né en 1976, sont des ressortissants turcs, résidant actuellement à Istanbul. Ils sont représentés devant la Cour par M

es

Mehmet Ali Kırdök et Mihriban Kırdök, avocats à Istanbul.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

1.

La genèse de l’affaire

A l’époque des faits, condamnés chacun à des peines d’emprisonnement de 3 ans et 9 mois pour assistance à une organisation illégale au sens de l’article 169 du code pénal, les requérants purgeaient leurs peines dans la maison d’arrêt de type E d’Ümraniye.

Entre-temps, dans le cadre d’une réforme du système pénitentiaire en Turquie, un projet de prisons de type F fut réalisé visant la création d’unités de vie d’un à trois détenus au lieu des dortoirs. Il était prévu que notamment les personnes condamnées pour des infractions à caractère politique, tels que les requérants, soient transférées dans ces nouveaux établissements, en application de l’article 16 de la loi relative à la lutte contre le terrorisme.

Un mouvement de grèves de la faim débuta en octobre 2000 parmi les détenus concernés pour protester contre ce projet. Lors des interventions policières et les émeutes qui s’ensuivirent il y a eu trente-deux morts et un grand nombre de blessés.

2.

Les évènements ultérieurs concernant les requérants

Alors que nombre d’établissements pénitentiaires continuaient à être la scène de violences, la loi n

o

4616, dite loi d’amnistie, fut promulguée le 22

décembre 2000.

Le jour même, la cour d’assises d’Üsküdar («

la cour d’assises

»), décida la libération conditionnelle des requérants. Cependant, ils ne furent pas relaxés sur-le-champ

: ils furent transférés puis maintenus dans la maison d’arrêt de Kandıra de type F, sans aucune décision judiciaire à cet effet.

Le 25 décembre 2000, la cour d’assises émit, par contumace, un mandat de mise en détention provisoire contre 405 personnes, dont les requérants. Le 26 décembre 2000, ceux-ci furent traduits devant le juge de paix de Kandıra, qui leur donna lecture du mandat délivré à leur encontre. De fait, ils étaient accusés de participation aux actions d’émeutes survenues dans la prison de type E d’Ümraniye.

Le 3 janvier 2001, le conseil des requérants forma opposition contre ledit mandat et demanda l’élargissement de ses clients. Le jour même, la cour d’assises écarta ce recours, compte tenu de l’état du dossier, la nature des délits reprochés et le fait que toutes les preuves n’étaient pas réunies. Cette décision n’était pas susceptible d’appel.

Le 19 janvier 2001, les requérants furent interrogés par le procureur de la République de Kandıra au sujet des faits à leur charge.

Le 23 mars 2001, le parquet d’Üsküdar mit les requérants en accusation devant la cour d’assises, pour chef d’homicide, destruction de biens publics et d’émeute.

Par la suite, la cour d’assises déclina sa compétence

ratione materiae

en faveur de la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul. Le 30 avril 2001, cette juridiction, après avoir rejeté les demandes d’élargissement des requérants, se déclara à son tour incompétent. Le dossier fut ainsi renvoyé à la Cour de cassation, appelée à trancher le conflit de compétence. La haute juridiction décida que l’affaire relevait de la cour d’assises.

Le 28 juin 2001, le conseil des requérants redemanda la mise en liberté des intéressés.

Par une décision du 3 juillet 2001, la cour d’assises fit droit à cette demande et ordonna la relaxe des requérants.

Le 4 juillet 2001, l’on fit sortir les requérants Değerli et Yağan de la prison de Kandıra vers 15 heures, mais seulement pour les conduire au commandement local de la gendarmerie. Ils ne recouvrirent effectivement la liberté que le lendemain, vers 16 h 45.

Les requérants Yıldız et Ișık furent directement libérés de la prison de Kandıra, le 4 juillet 2001, respectivement vers 12 heures et 16 h 30.

GRIEFS

juillet 2001, date de la décision ordonnant leur libération. Les requérants Değerli et Yağan se plaignent d’avoir été irrégulièrement maintenu deux jours, M.

Yıldız, dix-huit heures, et M. Ișık, un jour de plus, à compter de cette date (deuxième volet).

§

libéré pendant la procédure

».

EN DROIT

La Cour rappelle sa jurisprudence constante, selon laquelle, lorsqu’il n’existe pas de recours internes quant à un grief tiré de la Convention, le délai de six mois commence à courir à compter, soit de la décision particulière dont tient ce grief (

Walker c. Royaume-Uni

(déc.), n

o

34979/97, CEDH 2000

‑

I), soit du jour auquel un requérant a eu à pâtir de l’acte incriminé (

Aydın c. Turquie

(déc.), n

os

28293/95, 29494/95 et 30219/96, CEDH 2000

‑

III (extraits)).

Dans ce contexte et à supposer que les requérants ne disposaient d’aucune voie de droit pour faire valoir leurs allégations, la Cour observe que toutes les doléances, à l’exception du second volet du grief exposé au point 1 ci-dessus, se heurtent aux motif de tardiveté. En effet, les autres actes et omissions, dénoncés au regard des articles 5 §§ 1 a) et 2, ont pris fin respectivement les 25

décembre 2000 et 19 janvier 2001. Par ailleurs, la décision judiciaire mise en cause sous l’angle de l’article 5 § 1 c) date du 25

décembre 2000, et celles critiquées sur le terrain de l’article 5 § 3 ont été rendues les 3 janvier et 30 avril 2001.

La présente requête ayant été introduite le 26 décembre 2001, il s’ensuit que l’ensemble de ces doléances doit être rejeté en application de l’article 35 § 3 de la Convention.

Reste le second volet du grief exprimé au point 1, portant sur les durées de détention subséquentes à la décision d’élargissement du 3

juillet 2001.

Or, en l’état actuel du dossier et compte tenu des principes qui découlent de sa jurisprudence pertinente (voir, entre autres,

Labita c. Italie

[GC], n

o

26772/95, §§

170 et 171, CEDH 2000

‑

IV

;

Giulia Manzoni c. Italie

, arrêt du 1

er

juillet 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-IV, p. 1191, § 25, et

Quinn c. France

, arrêt du 22 mars 1995, série A n

o

311, pp. 17-18, § 42), la Cour n’estime pas pouvoir se prononcer sur cette partie de la requête. Aussi décide-t-elle d’en ajourner l’examen.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Ajourne

l’examen du grief que les requérants tirent de l’article 5 § 1 de la Convention, quant aux durées de détention subséquentes à la décision du 3 juillet 2001 concernant leur relaxe ;

Déclare

la requête irrecevable pour le surplus.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Greffière

Président