ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 245/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea adresată Tribunalului

București, secția a VI-a comercială și înregistrată sub nr. 2950 la 19

februarie 2003, reclamanta A.D.S. București a chemat în judecată pe pârâta SC A.S.

SRL, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei

la plata sumei de 917.129.956 lei, din care 661.348.314 lei, reprezentând

redevență neachitată la termenele scadente și 255.781.643 lei penalități de

întârziere calculate până la data de 07.02.2003 în baza contractului de concesiune

din 21 decembrie 2000, constatându-se totodată rezilierea sus menționatului

contract conform pactului comisoriu de gradul III prevăzut la cap. 5 art. 5.5.

din contract potrivit notificării din 19 decembrie 2002.

În motivarea acțiunii reclamanta a susținut,

în esență că, la data de 21 decembrie 2000 a încheiat cu pârâta contractul de

concesiune pe o durată de 49 de ani având ca obiect terenul agricol în

suprafață de 287,73 ha situat în perimetrul localității Ovidiu, județul

Constanța. Reclamanta a mai arătat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile

contractuale.

Pârâta a formulat întâmpinare prin

care a invocat necompetența teritorială a Tribunalului București, având în

vedere clauza contractuală expresă și art. 7 C. proc. civ.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

prin sentința comercială nr. 6278 din 12 mai 2003 a admis excepția de

necompetență teritorială a Tribunalului București, dispunându-se declinarea

cauzei privind pe reclamanta A.D.S. și pârâta SC A.S. SRL, spre competentă

soluționare la Tribunalul Constanța.

Primind cauza spre competentă

soluționare, Tribunalul Constanța a procedat la înregistrarea acesteia, sub nr.

3787/ COM din 12 iunie 2003, în care s-a administrat proba cu interogatorii și

proba cu expertize contabile, pentru ca, la data de 28 septembrie 2004,

reclamanta să fi formulat cerere de majorare a câtimii obiectului acțiunii,

solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.112.150.979 lei.

La rândul său, pârâta a înțeles a

invoca excepția decăderii reclamantei din dreptul de a-și completa și modifica

cererea dedusă judecății.

Prin sentința civilă nr. 8742/ COM

din 16 decembrie 2004, Tribunalul Constanța, secția comercială admite excepția

decăderii reclamantei A.D.S. București din dreptul de a-și completa cererea,

respingând cererea completatoare ca tardiv introdusă, dispunându-se totodată

respingerea ca nefondată a acțiunii formulată de reclamantă.

Pentru a aprecia de această manieră,

instanța a reținut în esență următoarele:

În considerarea dispozițiilor art. 137

C. proc. civ. și examinând conținutul dispozițiilor art. 132 alin. (1) și alin.

(2) cu referire la art. 134 C. proc. civ., reținând că cuantumul redevenței

pretinse a fost diminuat, iar cuantumul penalităților a fost majorat, ca urmare

a recalculării acestora până la data de 4 iunie 2004, cererii s-au apreciat a-i

fi incidente dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., acest capăt

de cerere fiind formulat cu mult după prima zi de înfățișare, astfel cum cere

legea.

În legătură cu fondul cauzei,

instanța a reținut în esență că, față de dispozițiile cuprinse în art. 9.1. din

contractul intervenit între părți și față de faptul că pârâta a semnat

contractul cu obiecțiuni referitoare la nivelul redevenței stabilite,

solicitând diminuarea acesteia, avându-se în vedere și concluziile raportului

de expertiză contabilă efectuat în cauză, acțiunea a fost respinsă ca fiind

nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen, a formulat apel reclamanta criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia nr. 159 din 9 iunie 2005 a respins ca nefondat apelul.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamanta A.D.S. București, solicitând admiterea lui și

modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de chemare

în judecată așa cum a fost formulată și precizată în fața instanței de fond.

În motivarea recursului său,

întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta

critică hotărârile pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 969 C.

civ., prin modificarea convenției părților prin aceea că a stabilit, în mod

abuziv, un alt preț al contractului, respectiv a modificat atât nivelul

redevenței stabilite de părțile contractante cât și prețul de referință în

funcție de care urma a se calcula prețul contractului.

Se mai susține că instanțele au

încălcat dispozițiile art. 1082 – 1083 C. civ., întrucât evenimentul apreciat

ca forță majoră nu era extern câmpului de activitate al pârâtei care l-a

invocat ci era o situație care intra în această sferă de activitate și care

devenise frecventă în domeniul agricol în ultimii ani.

Pârâta nu putea fi exonerată de plata

redevenței, chiar dacă s-ar fi reținut forța majoră, întrucât obligația sa

consta în a da o sumă de bani, bunuri de gen și nu un bun individual determinat

pentru a fi aplicabile prevederile art. 1156 alin. (1) C. civ.

Recursul este fondat pentru

următoarele considerente:

Instanțele au încălcat prevederile art.

969 C. civ. atunci când au modificat prețul redevenței prevăzute în contractul

de concesionare în discuție pe baza unor elemente vizând clasa de calitate a

terenului concesionat și prețul grâului la bursa din Londra (introducând prețul

grâului pe piața internă) deși aceste elemente au fost avute în vedere de părți

la negocierea contractului.

Împrejurarea că pârâta a semnat

contractul cu obiecțiuni și că a purtat negocieri cu reclamanta pentru

diminuarea redevenței, negocieri nefinalizate printr-un acord de voință al

părților, concretizat într-un act adițional, chiar dacă reclamanta și-a

manifestat dispoziția pentru aceasta, nu poate justifica intervenția instanței

pentru modificarea unor elemente esențiale ale contractului având în vedere și

clauza de la art. 11.3 potrivit căreia „modificarea clauzelor prezentului

contract de concesiune se face de comun acord de către părți”. Această

împrejurare poate ridica însă problema dacă respectivul contract a fost sau nu

perfectat, având în vedere rezerva formulată de pârâtă cu privire la un element

esențial al acestui contract și anume prețul redevenței. Problema aceasta nu

poate fi însă rezolvată de către instanța de recurs în lipsa unor probe

suficiente cu privire la poziția părților față de încheierea contractului,

momentul încheierii lui și întâlnirii acordului de voință al părților asupra

clauzelor acestuia și asupra cărora anume, cu referire principală la nivelul

redevenței și modul de calcul al acesteia.

Este întemeiată și critica

recurentei cu privire la aplicarea greșită de către instanțe a prevederilor art.

1082 – 1083 C. civ. și art. 1156 C. civ., dar probele administrate sunt

insuficiente pentru a face posibilă modificarea hotărârii de către instanța de

recurs.

Astfel, instanțele au reținut forța

majoră ca și cauză exoneratoare de răspundere a pârâtei pe baza unor probe

insuficiente privind imprevizibilitatea și invincibilitatea evenimentului

calificat ca atare, având în vedere sfera de activitate a pârâtei și frecvența

acestor evenimente în agricultură, obligativitatea asumată de pârâtă de a

realiza un program de irigare a culturilor și de asigurare a funcționării

sistemului de irigații (la asumarea acestei obligații pârâta putea și trebuia

să cunoască și starea rețelei și costurile ce le presupunea repunerea ei în

funcțiune), precum și prevederile art. 5.2, 5.3. și 12.3 din contract potrivit

cărora calamitățile naturale constituie motive întemeiate pentru care pârâta ar

fi putut beneficia de o perioadă de grație la plata redevenței și nicidecum de

o scutire.

Aceasta cu atât mai mult cu cât

pârâta are obligația de a preda bunuri de gen, respectiv de a plăti prețul

redevenței în lei în raport de prețul grâului și nu de a preda un bun

individual determinat care ar fi pierit sau s-a pierdut în urma evenimentului

calificat drept forță majoră.

Deși instanțele au reținut că urmare

forței majore s-au înregistrat pierderi de producție cuprinse între 60 – 90 %

ele au exonerat-o pe pârâtă de plata vreunei sume și au respins acțiunea ca

nefondată, în întregime, având în vedere un calcul făcut în funcție de prețul

grâului pe piața românească criteriu ce nu figurează în contract. Pe de altă

parte suma ce ar fi trebuit achitată a fost calculată de instanță având în

vedere că urmare forței majore pierderile s-au situat la 75 % fără nici o probă

care să susțină acest procent. Ori, în cazul în care s-ar reține existența

forței majore și faptul că ea ar putea duce la exonerarea parțială a pârâtei de

plata redevenței, s-ar impune administrarea de probe cu privire la efectul

secetei asupra producției din fiecare an, în concret, pe terenurile

concesionate, pentru ca sumele datorate să fie stabilite pe baza acestor probe

și nu aleatoriu, printr-o medie a pierderilor.

Față de cele de mai sus și având în

vedere că au fost găsite întemeiate mai multe motive care atrag modificarea

hotărârii dar că, pentru unele, modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind

necesară administrarea de probe noi, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin.

(3) C. proc. civ., va casa în întregime decizia atacată pentru a se asigura o

judecată unitară și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta A.D.S. București, împotriva deciziei nr. 159 din 9 iunie 2005,

pronunțată de Curtea de Apel Constanța pe care o casează și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 24 ianuarie 2006.